Lumea pierduta (12)

Pădurea groazei

Am mai spus acest lucru, sau poate că nu l-am mai spus - memoria îmi cam joacă feste în momentul de faţă - că eram plin de mândrie când îi auzeam pe cei trei tovarăşi care se bucurau de atâta consideraţie în ochii mei, mulţumindu-mi pentru faptul de a fi îmbunătăţit situaţia în care ne aflam. Până atunci eram mereu lăsat la o parte, atât din pricina tinereţii mele, cât şi din a lipsei de experienţă şi de cunoştinţe care ar fi putut să mă pună la acelaşi nivel cu ei. Dar iată că intrasem într-o zonă luminoasă. Ideea aceasta mă făcea să mă înfierbânt. Dar vai, biet orgoliu care preceda un dezastru! El nu mi-a sporit încrederea în mine decât ca să mă arunce, nu mai târziu decât în aceeaşi noapte, în cea mai cumplită aventură a vieţii mele, care a avut un deznodământ la care când mă gândesc mi se strânge inima şi acum.

Ratarea și trândăvia

Intr-o excepțională carte scrisă de Nicolae Turcan, intitulată „Dumnezeul gândurilor mărunte”, am dat peste câteva pagini despre ratare și trândăvie care m-au făcut să mă întreb: ce-o fi fiind eu, un trândav sau un ratat simplu? A treia soluție nu există, în orice caz... Ia uite:

Într-o ierarhie a gratuității acțiunilor umane, ratarea s-ar situa, desigur, pe cea mai înaltă treaptă, de vreme ce pentru a o realiza, nu-ți trebuie absolut nimic.

Ultimul gest, cel al ratării, nu ține de acțiune, ci de contemplare. De aceea ratatul are sentimentul că înțelege nici mai mult nici mai puțin decât totul.

Intoarcerea la origini

Azi plecam la mare. Intai am vrut sa mergem in Franta, dar nu am gasit cazare convenabila, asa ca pana la urma am ales Italia. Plecam deseara, mergem pana pe la 3-4 dimineata, ne odihnim cateva ore la un motel, apoi continuam drumul pana in Austria, unde facem o escala pentru o cafea la o cunostinta din Fieberbrunn. Dupa aia, nu ne mai oprim pana pe plaja. 

Aici, la Hanovra, raman cainii - Cindy si Richi. Norocul nostru a fost cu Christine, care a venit sa stea aici cat suntem noi plecati. Altminteri, trebuia sa luam si bichonii, ceea ce ar fi insemnat un dezastru urias. De fapt, nici nu stiu daca am mai fi plecat in asemenea conditii.

Disperarile tanarului Cioran (4)

Eu şi lumea

Faptul că exist eu dovedeşte că lumea n-are niciun sens. Căci în ce fel se poate găsi un sens în frămîntările unui om, infinit dramatic şi nefe­ricit, pentru care totul se reduce în ultimă in­stanţă la neant şi pentru care legea acestei lumi este suferinţa? Dacă lumea a permis un exem­plar uman de tipul meu, aceasta nu poate dovedi decît că petele pe aşa-zisul soare al vieţii sunt atît de mari încît îi vor ascunde lumina cu timpul. Bestialitatea vieţii m-a călcat şi m-a apăsat, mi-a tăiat aripile în plin zbor, şi mi-a fu­rat toate bucuriile la care aveam dreptul.

Disprețul și batjocura

Îmi place să urc poze pe blogul meu şi pe zidul pus la dispoziţie de Facebook. Foarte mulţi oameni fac lucrul asta, deci nu sunt un original. Dacă te uiţi la pozele care sunt urcate, le poţi clasifica rapid: poze de familie, poze cu animale, flori, prăjituri, peisaje etc. Desigur, eu vorbesc aici despre pozele făcute de utilizatorii FB, sau de fotografii profesionişti. Nu am nicio clipă în vedere imaginile procesate de diverşi pricepuţi în photoshop şi nici pozele cu mesaj creştin, moral, filosofic etc, alea în care se ia un trandafir şi se scrie pe el un text de genul „Frumuseţea are nevoie de spini” etc.

O poveste a lui Kafka

Colonia penitenciară

„Este un aparat deosebit”, spuse Ofițerul către Explorator și îmbrățișă cu o privire oarecum admirativă aparatul, pe care îl cunoștea, totuși, foarte bine.

Călătorul părea să fi acceptat doar din politețe invitația comandantului de-a asista la execuția unui soldat, condamnat pentru nesupunere și pentru insultă la adresa superiorului. În colonia penitenciară nu exista, pare-se, prea mult interes pentru această execuție. Cel puțin în această mică vale adâncă și împrejmuită de jur-împrejur cu povârnișuri golașe, nu erau de față, în afară de Ofițer și de Explorator, decât Condamnatul – un om fălcos și abrutizat cu părul și fața răvășite – și un Soldat,care ținea în mână un lanț greu ce se continua cu lanțuri mai mici care legau gleznele, mâinile și gâtul Condamnatului, și care erau prinse între ele prin alte lanțuri de legătură. De altfel, Condamnatul manifesta o asemenea supunere de câine, încât aveai impresia că-l poți lăsa să umble liber pe povârnișurile din jur și că, pentru a începe execuția, n-aveai decât să fluieri ca el să vină numaidecât.

 

Sa râdem cu Filothei Zervakos

Am dat, din intamplare, peste un site cu numele doxologia.ro, unul din multele site-uri ortodoxe aparute de cand credinciosii nostri au descoperit lumea internetului. Nu citesc mai niciodata ce se scrie pe astfel de site-uri, intrucat am constatat cateva lucruri care nu-mi convin. In primul rand, continutul articolelor este, in general, acelasi, pentru ca pana la urma, din ceea ce a spus Cristos nu poti sa scoti in permanenta ceva nou. Eu zic ca e suficient sa citesti Noul Testament - nu ai nevoie sa-ti indopi creierul cu ce cred tot felul de calugari. Dar, desigur, oricine e liber sa se exprime si, daca gaseste oameni interesati, poate sa-i dea inainte linistit.

Nerusinare de ministru

Acest individ numit Remus Pricopie, uns ministru al educatiei de catre de puterea USL, este un model de nerusinare. O sa explic de ce spun asta si o s-o fac din pozitia unui om care stie romaneste, fara a fi vreun mare specialist. Iata despre ce este vorba.

Intr-un interviu acordat unui post de radio, ministrul Pricopie a rostit o fraza continand erori grave de exprimare. El a zis asa: „Nu a existat subiecte pe pagina de internet, a existat decat un mesaj (...)”. Exprimarea corecta ar fi fost „Nu au existat subiecte pe pagina de internet, a existat doar un mesaj”. In loc de „a existat doar un mesaj” se mai poate spune „a existat numai un mesaj” sau „n-a existat decat un mesaj”.

Lumea pierduta (11)

De data asta, eu am fost eroul!...

Lordul John Roxton avea dreptate să se teamă că muşcătura lighioanelor acelora oribile ar fi putut să conţină o otravă specială, pentru că a doua zi după prima noastră aventură pe podiş pe Summerlee şi pe mine ne scuturau frigurile, iar Challenger avea genunchiul atât de umflat, încât mergea şchiop. Aşa că ne-am petrecut toată ziua în tabără, ajutându-l, fiecare după puterile lui, pe lord John să ridice şi să întărească gardul de mărăcini, singura pavăză care ne apăra de primejdiile dinafară. Îmi amintesc că, fără să vreau, nu mă puteam scutura de impresia că eram observaţi îndeaproape, însă n-aş fi putut să precizez nici de către cine şi nici din care parte.

Din portretele lui August Sander (5)

 

Profesorii-carnati

Scandalul izbucnit azi la liceul Bolintineanu din Bucuresti arata nivelul putreziciunii de care este cuprins sistemul romanesc de invatamant. Toata lumea stie ce s-a intamplat: subiectele de la BAC au fost vandute elevilor si asta s-a facut cu complicitatea a zeci si zeci de persoane. Adica o mafie. Procurorii au gasit bani prin sutienele profesoarelor, ce mai, o nebunie intreaga. Imi pot imagina gasca profesorilor spagari de la Bolintineanu, in frunte cu directoarea lor, impanati cu bani si cadouri precum carnatii cu usturoi. Astia sunt profesorii romani, asta e sistemul de invatamant. Daca as mai fi profesor, as pleca imediat din aceasta mlastina urat mirositoare.

Profesori romani

Faceti-va bine (268)

Saschiul

Denumire știinţifică: Vinca minor.

Denumire populară: merișor, brebenoc.

Prezentare. Saschiul este o plantă erbacee perenă, aparţinând familiei apocinaceelor. Tulpina principală a saschiului se dezvoltă pe sol și poate ajunge la un metru lungime. Din ea se desprind tulpinile secundare, pe care se dezvoltă florile.  Frunzele, lucioase, au formă de elipsă. Saschiul înflorește în lunile martie și aprilie. Florile sunt colorate în albastru, violet sau roșu spre roz, uneori sunt albe. Saschiul crește în flora spontană – în păduri, la marginea pădurilor, pe liziere, în tufărișuri. Planta este deosebit de frumoasă și se cultivă pentru decor. Saschiul are și importanţă medicinală – mai ales frunzele, dar și restul plantei, din care se pot prepara următoarele: decoct, extract fluid, un vin medicinal și, rareori, infuzie.

Ispitirea lucrurilor

Acum ştiu care e marea deosebire dintre fiinţe şi lucruri: lucrurile nu se satură niciodată. Focul nu se plictiseşte să te ardă dacă îl atingi, apa nu se plictiseşte să te înghită. Pământul nu se mai opreşte din ale lui, îţi loveşte mereu călcâiul şi uneori omoplatii, gravitaţia nu se mai satură să te ţină prizonier. Hai, încearcă, ispiteşte lucrurile, măcar cu atât să te alegi. O să te lămureşti pe deplin, până la urmă o să pricepi: n-ai nicio şansă. Întotdeauna, fără niciun fel de excepţie, lucrurile îţi vor răspunde în acelaşi mod, nu va exista niciodată niciun fel de abatere, cât de mică. Lucrurile nu se plictisesc, nu obosesc, nu-şi reconsideră poziţia. Vrei să te pui cu ele? Încearcă numai! Lipeşte-ţi palma de plita încinsă, bate un cui într-un violoncel, întoarce paginile unei cărţi, încalţă-te cu bocancii de munte, scrâşneşte din dinţi privind tavanul - degeaba. N-ai nicio şansă, înţelegi? Mereu, până la sfârşitul zilelor, totul va fi la fel: oul va sfârâi în tigaie, ochii îţi vor lăcrima de la fum, dacă vei trage îndeajuns sforile se vor rupe, când se vor întruni condiţiile cauciucurile vor exploda. Orice-ai face, oricui te-ai ruga, niciodată nu va fi altfel. Aşa că e cazul să renunţi - lucrurile nu se satură în veci de veci. Ai înţeles? Renunţă! Repede, cât mai poţi să renunţi. Nu mai sta! Tu nu ştii că vorba arde? Verbul putrezeşte, iar cuvântul nu se întrupează, ci se destrupează!

Eternizarea

In 1965, cand ma aflam in al cincilea an de viata, a binevoit sa treaca la cele vesnice tovarasul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Si acum, cand ma gandesc la acest lucru, il vad pe tata stand in fata radioului care anunta stirea si ascultand cu mare atentie. Habar n-avea el, saracul, ce urma sa vina si prin ce avea sa treaca. Pentru ca dupa Dej, puterea a fost preluata de Ceausescu Nicolae, care nu i-a mai dat drumul pana ce nu l-au impuscat ai lui, dupa aproape 25 de ani de tiranie.

Helianthus anuus

Intermezzo

Domnilor, visez mereu o vale ascunsă după dealuri însorite ziua întreagă, o păşune imensă, necălcată nici măcar de animale la păscut.

Verdele ei crud şi iraţional, roşul exact al unor corole şi râul acela, domol, mineral, nesfârşit unduind printre sălcii şi tineri mesteceni; e un vis, mereu continuat în trezie, mereu însoţit de atingeri, miros şi dulci zgomote. De neamânat şi la fel petrecut, odată pleoapele închise, fie şi de bună voie. Un vis, “o dezvoltare nevrotică, un simplu mecanism reactiv, în fond, pozitiv, faţă de toată agresiunea impresională a existenţei”, încearcă să mă convingă doctorul Marcus. Iar sărmanele lui raţionamente şi artificii psihanalitice l-ar aduce, pentru a mia oară, în pragul disperării, lângă toată liniştea şi echilibrul obstinat al pacienţilor lui, această splendidă armată bolnavă, inepuizabilă, nemuritoare, spaima terapeuţilor şi a conducătorilor ei, de-a pururi sănătoşi.

Cotirea

Aflu din presa o noua grozavie: la ZOO Craiova, in urma unui inventar, a fost descoperit un pui de leu despre care nu se stia in mod oficial. Cu alte cuvinte, era un pui de leu cotit, pus deoparte. Ei bine, am trait s-o vad si pe-asta: trafic cu lei (din jungla) in Oltenia.

Unii, desigur, pretind ca nu e vorba de niciun trafic, explicatiile lor fiind absolut puerile, in genul celor date de Becali cand incalca orice lege avea el chef. Dar eu imi aduc aminte de leii gasiti la unul dintre fratii Camataru pe cand respectivul era la puscarie. Oare de unde sa fi provenit ei? S-o fi dus respectivul Camatar sa-i prinda personal prin Africa? Hai sa fim seriosi. In Romania, cum spunea acum vreo 30 de ani profesorul Dobru din Sinaia, exista oameni care-ti pot face rost si de o camila daca-ti trebuie una. Eu radeam la gluma asta, dar iata cum se dovedeste, peste timp, ca domnul profesor avea dreptate.

Disperarile tanarului Cioran (3)

Presentimentul nebuniei

Oamenii niciodată nu vor înţelege pentru ce unii dintre ei trebuie să înnebunească, pentru ce există ca o fatalitate inexorabilă intrarea în haos, unde luciditatea nu se poate să dureze mai mult decît un fulger. Paginile cele mai inspirate din care transpiră un lirism absolut, în care eşti prizonierul unei beţii totale a fiinţei, a unei exaltări organice, nu se pot scrie decît într-o astfel de tensiune nervoasă, încît o reve­nire înspre un echilibru este iluzorie. Nu se mai poate supravieţui normal după asemenea încor­dări. Resortul intim al fiinţei nu mai susţine evoluţia firească, iar barierele interioare îşi pierd orice consistenţă.

Din portretele lui August Sander (4)



Tot mai aproape

Nu e nimic de postat sub un asemenea titlu

Disperarile tanarului Cioran(2)

Cît de departe sunt toate!

Nu ştiu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri. N-ar fi de-o mie de ori mai preferabilă o re­tragere într-un colţ îndepărtat de lume, unde nimic din ceea ce alcătuieşte zgomotul şi com­plicaţiile acestei lumi să nu mai aibă niciun ecou? Am renunţa atunci la cultură şi la ambiţii, am pierde totul şi n-am cîştiga nimic. Dar ce să cîştigi în lumea aceasta? Sunt unii pentru care orice cîştig n-are nicio impor­tanţă, care sînt iremediabil nefericiţi şi singuri. Sîntem toţi atît