Comandantul şedea la fereastra colibei dărăpănate şi privea cu ochii larg
deschişi, fără să clipească, şirurile de soldaţi care-i mărşăluiau prin faţă, afară,
în zăpadă, în lumina tulbure a lunii. Când şi când i se părea că vede câte un
soldat ieşind din rânduri, oprindu-se în faţa ferestrei, apăsându-şi faţa de
geam, aruncându-i o privire scurtă şi plecând apoi mai departe. Deşi întotdeauna
soldatul era altul, mereu părea a fi acelaşi, o faţă osoasă, cu obrajii plini,
ochi rotunzi, piele palidă, aspră, şi mereu, plecând mai departe, îşi potrivea
în acelaşi fel curelele raniţei, îşi îndrepta umerii şi-şi zvâcnea picioarele
să reintre în pasul de marş al gloatei care mărşăluia într-o aceeaşi masă
informă. Comandantul nu voia să mai tolereze jocul acesta. Îl pândi pe soldatul
următor, smuci violent fereastra din faţa lui şi-l apucă de piept.
– Înăuntru cu tine! spuse, şi-l făcu să urce pe fereastră. Când îl vârî
în cameră îl împinse într-un colţ, se postă în faţa lui şi-l întrebă:
– Cine eşti tu?
– Nimeni, spuse cu teamă soldatul.
– Asta era de aşteptat, spuse comandantul. De ce te zgâiai înăuntru?
– Ca
să vad dacă mai eşti aici.
Din Jurnalul lui Kafka