Infrangerea serviciilor secrete

"Facebook, în mod special, este cel mai grozav sistem de spionaj inventat vreodată. Avem cea mai cuprinzătoare bază de date despre oameni, despre relaţii, despre adresele lor, despre vocaţii, despre interacţiunea cu ceilalţi, despre rudele lor.  Toate sunt stocate în SUA, toate sunt accesibile serviciilor de informaţii. Facebook, Google, Yahoo, toate acestea sunt companii americane care au construit interfeţe pentru serviciile de spionaj americane. Când îşi adaugă prieteni pe facebook, oamenii fac muncă de voluntariat pentru serviciile de spionaj americane. Şi construiesc o bază de date pentru ei".

The devil has poked me

Am postat ieri articolul cu Sfanta Wiborada si acum trebuie sa marturisesc ca in timp ce postam, am fost, brusc, inghiontit de Scaraotzchi. Mai precis, imi tot venea in minte - oroare - Sfanta Wyborowa. Acum, ce-i drept, numele sfintei se apropie extrem de mult, prin rezonanta, de numele celalalt, mai cu seama pentru un individ care, cand invita, pe la inceputul anilor 70, cate o fata la un bar, nu prea avea a alege din multe feluri de tarii si printre ele, vodca Wyborowa era cea mai accesibila. Imi amintesc chiar ca pe vremea aia, pe strada unde ne jucam noi, baietii, era un mare panou publicitar care ne indemna sa bem aceasta delicioasa vodca. Asa ca unii poate mi-ar gasi o scuza.

Later: nu-mi da pace! Acum ma gandesc ca daca Wiborada inseamna "sfatuitoarea femeilor", Wyborova ar putea fi "sfatuitoarea barbatilor". Ce ingrozitoare ganduri!

O sfanta putin cunoscuta

In ziarul online al Patriarhiei Romane - www.ziarullumina.ro - am dat peste un articol interesant:

Sfânta Wiborada, patroana bibliotecilor

Printre sfinţii renumiţi ai oraşului elveţian St. Gallen, elementul feminin este foarte bine reprezentat prin Sfânta Wiborada. Alături de Sfântul Gallus şi de Sfântul Otmar, Wiborada este cea de-a treia persoană care s-a bucurat şi se bucură de o mare veneraţie în comunitatea din St. Gallen. Întrucât această sfântă prăznuită pe 2 mai este total necunoscută publicului român, încercăm în acest articol să arătăm cine a fost ea şi mai ales motivul pentru care a fost şi este considerată protectoarea bibliotecilor. 

La pomul laudat

Ultima data cand am ajuns in Salzburg, am mers sa caut un celebru magazin de muzica, numit Musikhaus Katholnigg. M-am invartit, cu Maria de mana, pana am gasit adresa. Tineam mortis ca cumpar un CD cu muzica de Max Reger, unul dintre compozitorii mei preferati, care nu se gaseste mai pe niciunde. La celebrul magazin Katholnigg era imposibil sa nu gasesc. Problema care ma framanta era una stranie: felul in care eram imbracat. Vremea era recisoara, asa ca ma prezentam cam ca un maistru de pe un santier naval. Mai ales fesul cred ca le dadea multora de gandit. Imi imaginam cum, de indata ce voi intra intr-un magazin atat de pretentios precum Katholnigg, voi fi luat la ochi ca suspect, iar daca voi mai si deschide gura si cei dinauntru vor constata ca nu stiu germana, aruncarea in strada va deveni iminenta. Asa ca in acele momente, Maria era un fel de asigurare pentru mine: totusi, un individ suspect dar de mana cu o fetita atat de frumoasa, parca incepe sa prezinte o oarecare incredere. Ei, uite, astea sunt unele dintre ideile mele preconcepute, nu cred ca mai scap de ele.

Reger-poza de tinerete

Talentul de a face ca bideul

Cei mai mulți români se uită, înnebuniți, la emisiunea numită „Românii au talent". OK, românii au talent. Unii, însă, mai cred și altceva:

Mi-e silă de emisiunea „Românii au talent”. Acest gen de producţie există şi în alte ţări, dar de străinachis nu-mi pasă. „Românii au talent” ne descalifică total ca popor. Dacă poţi să faci din fălci ca toba, ca veceul sau ca pompa de bicicletă, dacă poţi să-ţi faci mucii cravată, dacă poţi să-ţi înfigi cuie în cap fără să te răneşti, atunci da, românii chiar au marele talent de a fi jenibili. Despre farfutiţele şi exhibiţioniştii cu vocaţie de cântăcioşi nu mai amintesc, că doar suntem neam de rapsozi. Această emisiune nu dovedeşte ce aptitudini avem, ci până unde ne arătăm dispuşi a merge cu maimuţăreala. De fapt, suntem nişte excelenţi amatori, iar şoul vesel are conotaţii triste şi ar trebui să se cheme „Vieţi trăite degeaba”. Sau „Regretele rataţilor”, fiindcă asta transmit nişte oameni cu părul alb şi voci bune, care ar fi putut avea cariere în muzică, dar au eşuat în meserii domestice. Dacă ar fi după mine, le-aş interzice celor care îngraşă ratingul coproculturii „Românii au talent” să se mai lamenteze când occidentalii ne prezintă ca pe o şatră de virtuozi. Până la urmă, totul ni se trage de la educaţie. Când eram mici, învăţam la şcoală că Franz Liszt a fost fascinat de talentul lui Barbu Lăutarul. Da, dar nu se uita la el ca la un coleg. Omul definit compătimea arătarea. (Ovidiu Boanchis in National)

Dacie in flacari

Dupa vreo doi ani, am aflat ca Fanel, tipul cu lectura, a murit. Da, a murit. Nu imi venea sa cred. Facuse un mic accident de automobil, in sensul ca intr-o intersectie, unde astepta la semafor, Dacia lui luase foc de la instalatia electrica. Fanel suferise niste arsuri minore, ajunsese la spital, iar acolo, nu stiu nici pana azi ce s-a intamplat, dar a murit. A lasat in urma un baiat si o fata, ambii de varsta scolara.

Cu ocazia aia am aflat ca Fanel era din Baicoi. Asa ca a fost dus si inmormantat acolo. Procesiune ca aceea la o inmormantare nu mai vazusem. Bocitoare, cortegiu kilometric, incredibil. Exact cand treceam prin fata scolii din Tintea, unde predam, mi-a venit randul sa fiu unul dintre cei patru care purtau sicriul pe umeri. M-am intrebat de ce fac asa ceva, dar nu am stiut sa raspund. Poate pentru intrebarea aia: "ce pot eu sa fac altceva cu tine?", care, intr-un fel, a contribuit si ea la intelegerea a ceea ce sunt, de fapt, eu insumi.

Ce are Svejk in comun cu regii Angliei

Acum, ca am ispravit cu fragmentele din Svejk, mi-am amintit ceva distractiv care s-a petrecut prin anii 80. Eram, pe-atunci, prof de mate la Baicoi. Luminita, sotia mea, avea catedra la Moreni, in judetul Dambovita. Tot mergand eu pe la Moreni, mi-am facut un amic, un baiat simpatic pe care toti il strigau Fanel. Era un tip foarte descurcaret, avea relatii peste tot, inclusiv la militie si la securitate. De fapt, seful securitatii de acolo ii era chiar prieten nedespartit, margeau amandoi prin tot felul de aventuri, aveau apartamente de care nu stiau nevestele, etc. Sotia lui, profa de engleza, preda la liceul Luminitei si cele doua au devenit prietene foarte bune. Asa l-am cunoscut eu pe Fanel.

Niste poze criminale

O mare surpriza am avut cand am cautat, cu Google, imagini pentru "rugbisti". Cele mai multe imagini sunt de genul celor doua pe care le-am reprodus:

Rugbist1

Rugbist2

Dumnezeule, dar astea sunt poze de, cu si pentru homosexuali! Asta inseamna ca rugbistul este un fel de ideal pentru homosexual, asa cum este stewardesa (de exemplu) pentru heterosexual. Sa fi trait 50 de ani si sa nu fi aflat lucrul asta? De-acum incolo, cand voi auzi cuvantul "rugbist", imi va veni in minte, negresit, "rug-beast", ceea ce ar putea sa fie tradus prin "bestia de pe covor".

2054

Unii spun ca Ioan Paul II, papa care numai ce a fost beatificat, nu a fost decat un simplu pion al masoneriei infiltrat in Biserica Catolica. In trecutul lui sunt re-descoperite fel de fel de pete negre: ba a colaborat cu nazistii, ba cu comunistii. Dupa ce citesti toate astea, te astepti la o concluzie. Din pacate, ea nu apare. Papa Ioan Paul II, cand era doar Karol Wojtyla, a turnat la nazisti. Punct. Masoneria l-a uns papa. Punct. Ei bine, mai departe?

Visul lui Sabato

Există un vis pe care l-am visat de mai multe ori în copilărie: vedeam un copil (şi curios e că eu eram copilul acela, dar mă vedeam şi mă observam ca şi cum ar fi fost un altul) care se dăruia liniştit unui joc iar eu nu izbuteam să-l pricep. Il priveam cu atenţie, încercînd să pătrund sensul gesturilor lui, al privirilor, al cuvintelor pe care le murmura. 

S-a mai dus un spirit...

A murit argentinianul Ernesto Sabato, la varsta de 99 de ani. Romanul lui,  "Despre eroi si morminte", a fost una din cartile mele de capatai in adolescenta.

Ernesto Sabato

Reproduc aici un fragment din "Dare de seama despre orbi" care, desi a aparut pe alocuri ca roman de sine-statator, este, in realitate, parte integranta din "Despre eroi si morminte"

Svejk 27 - ultimul

Omului trebuie să-i treacă pe loc ceva prin minte, şi totu-i în regulă. Peste drum de mănăstirea Carmeliţilor din Praga, domnule oberlaitnant, avea cu ani în urmă o prăvălie cu iepuri de casă şi alte păsări un domn Jenom... Într-un timp a intrat în vorbă cu fiica legătorului de cărţi Bilek. Lui dom' Bilek nu-i era pe plac cunoştinţa asta şi chiar a şi spus-o public la cîrciumă că dacă cumva domnu Jenom ar veni să ceară mîna fiicei lui, l-ar azvîrli pe scări „ce n-a văzut lumea”. Domnul Jenom a băut zdravăn şi s-a dus la domnul Bilek, care l-a întîmpinat în antreu, cu un cuţit mare în mînă — din acela cu care se rotunjesc marginile cărţilor şi arată a satîr de tocat

Svejk 26 - penultimul

La cîrciuma noastră, „La Potirul”, din strada Bojiste, veneau, înainte de război, un poliţai, unu Hubicka, şi un domn redactor care umbla după picioare rupte, oameni călcaţi de tramvaie, sinucigaşi, ca să aibă ce scrie la ziar. Era un om tare vesel, mai mult îşi pierdea vremea pe la poliţie decît în redacţia lui. Într-o zi, dumnealui l-a îmbătat pe poliţaiul Hubicka, l-a dus în bucătărie şi au schimbat între ei hainele, astfel că poliţaiul a rămas îmbrăcat în civil, iar domnul redactor a devenit poliţai... a acoperit frumuşel numărul revolverului şi a pornit-o aşa în inspecţie prin Praga. În strada Resslova, dincolo de fostul penitenciar, a întîlnit în liniştea nopţii un domn mai în vîrstă, în cilindru şi palton căptuşit cu blană, care mergea la braţ cu o doamnă tot aşa, mai în vîrstă, şi tot în haină de blana. Se grăbeau amîndoi spre casă şi nu scoteau o vorbă. Redactorul a intrat în ei şi s-a stropşit la domnul cu joben: „Încetaţi odată cu zbieratul, că vă arestez!” 

Ritual de vindecare

Problema mea numărul unu la această ora este dacă să mă duc sau nu să cumpăr vreo două beri reci.
Aseară, nu mai ştiu cât era ceasul, am mâncat salată verde cu ridichi, apoi am băut o doză de Stella Artois. După câteva minute, cu sau fără legătură cu berea şi salata, m-au cuprins nişte frisoane atât de insuportabile, încât a trebuit să iau o plapumă şi să mă bag îmbrăcat sub ea, unde am dârdâit şi am tuşit toată noaptea. De ani şi ani nu am mai avut aşa un episod. Gripele mele sunt întotdeauna puternice şi dau simptome asemănătoare. Dar asta de ieri... nu ştiu ce să spun, poate nici nu e vorba de gripă.

Svejk 25

Plutonierul îşi răsuci o ţigară.

Iar Švejk citi pe patul carabinei numărul de serie şi izbucni:
— 4268! Numărul ăsta l-a avut o locomotivă de cale ferată de pe linia şaisprezece din gara Peciky. Trebuia dusă la depoul din Lysa pe Elba, pentru reparaţie, dar n-a fost chiar aşa de uşor, domnule plutonier, pentru că mecanicul care urma s-o conducă pînă acolo avea slabă ţinere de minte la cifre.

Svejk 24

— N-ar strica, spuse Švejk, dacă ai face-o pe prostul. Tot aşa, cînd am fost închis în arestul garnizoanei era cu noi un om deştept, învăţat, profesor la o şcoală comercială. Dezertase de pe front şi trebuia să i se intenteze un proces cu tămbălău mare, cu condamnare şi spînzurătoare, ca să le treacă şi altora pofta de-a mai spăla putina; dar acuzatul a izbutit foarte simplu să iasă basma curată din toată încurcătura. 

Svejk 23

— Eu, să vă spun una şi bună, domnule căprar, interveni Švejk, eu sînt soldat bătrîn, am făcut serviciu şi înainte de război, şi-ţi pot spune că înjurăturile şi sudălmile nu ajută la nimic. Cu ani în urmă, cînd eram militar, îmi amintesc că la noi în companie era un ciorbagiu; îi zicea Schreiter. Ăsta tot aşa, se reangajase pentru o ciorbă; putea de mult, de cînd era caporal, să plece acasă, dar şi el era, cum se zice, greu de cap. Şi tot aşa, omul stătea cît era ziulica de mare pe capul ostaşilor; se lipea de noi ca căcatul de cămaşă; cutare lucru nu-i plăcea că nu era bine, cutare lucru iarăşi, cică era împotriva regulamentului; ce să vă mai spun, ne făcea mizerie cum putea, şi cînd îl cătai, ne tot zicea: „Soldaţi sînteţi voi? Ciobani sînteţi!” într-o bună zi, n-am mai putut răbda şi am cerut să ies la kompanienraport.

Svejk 22

— In general, remarcă Švejk, felul ăsta de împerecheri e foarte interesant. La Praga, cunosc un chelner negru, pe nume Cristian. Tatăl lui a fost regele Abisiniei. Regele ăsta s-a prezentat cîndva, ca număr de atracţie, la un circ din Praga, la Stvanice. Aici s-a îndrăgostit de el o profesoară care scria poezioare despre ciobani şi despre pîrîiaşele din pădure, în revista Lady. Dumneaei s-a dus cu el la hotel unde au păcătuit — cum se spune în Sfîntă Scriptură — şi grozav s-a minunat cînd a născut un băiat cu totul şi cu lotul alb. Da să vezi că, după paisprezece zile, băieţaşul a început să se bronzeze. Arămiu, arămiu, dar peste o lună a prins a se înnegri. Peste o jumătate de an s-a făcut tuciuriu ca taică-său — regele Abisiniei. L-au dus la clinica dermatologică să-l decoloreze, dar acolo au spus că pielea e veritabilă, neagră-tuciurie şi că nu-i nimic de făcut. Aşa de rău îşi pierduse capul maică-sa că a început să ceară pe la toate revistele reţete şi sfaturi împotriva negrelei, că pînă la urmă au umflat-o şi au dus-o la balamucul Katerina. Pe micuţul negru l-au dat la orfelinat unde se distrau de minune pe seama lui. Mai tîrziu s-a făcut chelner şi dansator prin cafenelele de noapte. Astăzi, de pe urma lui se nasc mulatri cehi cu mare succes la dame şi care nu mai sînt aşa de vopsiţi ca el. Un student în medicină, care venea pe la cîrciumă „La Potirul”, ne-a povestit odată că socoteala nu-i chiar atît de simplă. O corcitură de asta plodeşte alte corcituri şi la urmă ajung să nu se mai deosebească de albi. Pe neaşteptate însă într-o generaţie oarecare apare iarăşi un negru. Închipuiţi-vă nenorocirea. Dumneata te însori cu o domnişoară. Bine. Javra e albă; albă de tot; şi deodată, pe nepusă masă, naşte un negru. Şi dacă cumva, cu nouă luni în urmă, o fi fost la „Variete” să vadă întrecerile atletice la care a concurat şi vreun negru, de bună seamă că treaba asta te cam pune pe gînduri.

P23

Svejk 21

Nădăjduiesc că de data asta ai priceput, şi n-ar strica dacă ne-ai povesti mai pe larg cum a fost cu fărădelegile pe care le-ai săvîrşit la moara ta. Dar să nu faci ca fata din poveste, la spovedanie, care, după ce a înşirat preotului o seamă de păcate mărunte, a prins-o deodată ruşinea, mărturisind că în fiecare noapte a săvîrşit păcat trupesc. Auzind una ca asta, popii i-a lăsat gura apă şi a grăit sfinţia-sa către dînsa: „Nu te ruşina, copilă, că doar eu locul Domnului-Dumnezeului tău îl ţin; spune-mi fără sfială şi de-a fir a păr cum ai păcătuit cu fapta?” Fetiţa a început a plînge zicînd că ruşinea-i mare şi păcatul cumplit. Popa o ţinea înainte că nu are de ce se ruşina înaintea făpturii lui duhovniceşti. După multe nazuri şi codeli, fata i-a spus că în fiecare seară se dezbrăca şi se băga în aşternut. Şi iar a amuţit. Dar sfinţia-sa nu se da bătut. Şi a sfătuit fata să lase ruşinea deoparte, că omul este o fiinţă păcătoasă, dar că mila Domnului e fără sfîrşit. Auzind asta, fata a mai prins inimă şi printre lacrimi şi hohote i-a spus: „După ce m-am întins, goală, în pat, am început să adun murdăria dintre degetele de la picioare şi pe urmă am mirosit-o”. Ăsta a fost păcatul ei trupesc.

P22

Svejk 20

— Nu oricine poate să fie deştept, domnule oberlaitnant, observă Švejk convingător. Proştii fac excepţie, pentru că altfel, dacă oricine ar fi deştept, s-ar aduna pe lumea asta atîta deşteptăciune că fiecare al doilea om ar fi tîmpit. Dacă, de pildă, domnule oberlaitnant, fiecare din noi ar cunoaşte legile naturii şi ar şti să socotească distanţele cereşti, i-ar stingheri pe cei din jurul lui, aşa cum făcea unul Capek, un domn care venea de multe ori pe la cîrciuma „La Potirul” şi care, cînd se lăsa noaptea, ieşea din bodegă, se uita la cerul înstelat şi, cînd se întorcea în cîrciumă, umbla de la unul la altul şi spunea: „Jupiter străluceşte astăzi grozav de frumos, dar tu habar n-ai, băiete, ce ai deasupra capului. Înţelegi tu, mă derbedeule, ce distanţe sînt astea? Dacă te-ar împuşca dintr-un tun, apoi ar trebui să zbori cu viteza unei ghiulele milioane şi milioane de ani ca să ajungi acolo.” Era atît de grosolan şi de spurcat la gură cînd spunea de-alde astea, că de cele mai multe ori zbura el din cîrciumă, cu viteza tramvaiului electric, domnule oberlaitnant, adică cu circa zece kilometri pe oră.

P21