O poveste a lui Mark Twain

Pudelul recunoscător

Intr-o zi, un doctor bun la suflet (care citise cărţile cuvenite), a găsit un pudel vagabond, beteag de un picior şi, întristat din această pricină, l-a dus la el acasă şi după ce i-a pus osul la loc şi i-a bandajat mădularul, l-a lăsat iar liber pe micul proscris şi nu s-a mai gândit deloc la această întâmplare.  Dar nu mică i-a fost mirarea când, peste câteva zile, într-o dimineaţă, deschizând uşa, l-a găsit pe pudelul recunoscător aşteptând răbdător în faţa casei, însoţit de un alt câine pribeag, accidentat la un picior. Milostivul doctor s-a îngrijit pe dată de nefericitul animal şi nu a uitat să aducă prinos Domnului, care în bunătatea-i de necuprins şi cu mila-i nemărginită, îşi arătase voia de a folosi o unealtă atât de umilă cum era bietul pudel proscris, pentru a insufla etc, etc.

Niste racnete divine

Cum spuneam, din balconul casei vedeam tot ce se petrece peste drum, in curtea unitatii de pompieri. Si intr-o zi, cand erau acolo multi soldati care se plictiseau, mi-a venit o idee de care si astazi ma mir. Aveam o pusculita plina cu monede de 5 bani. Cred ca erau pe putin o suta de monede, pe care le strangeam asa, din inertie. Am deschis usa balconului si am aruncat spre pompieri o moneda, care a cazut pe asfaltul curtii. Au auzit ei zgomotul, dar nu au realizat despre ce e vorba. Am mai aruncat o moneda, apoi inca una, pana cand careva si-a dat seama despre ce este vorba. Si atunci a inceput spectacolul: vreo zece pompieri au inceput sa se napusteasca, precipitandu-se sa culeaga monedele. Chiar daca eu stateam ascuns si aruncam din casa micile fise, si-au dat repede seama de unde vin, asa ca s-au orientat catre balcon si asteptau cu gaturile intinse sa zboare urmatoarea moneda. De vazut, nu reuseau s-o vada in aer, insa cand cadea, incepea o adevarata batalie. Parca erau niste rugbisti imbrancindu-se sa apuce balonul. Alergau, se impiedicau, alunecau, le zburau bonetele, uneori cand doi sau trei ajungeau in preajma monedei si incercau sa o ridice, venea un altul in viteza si intra cu umarul in ei, facandu-i sa se prabuseasca. Uite-asa m-am distrat eu vreo jumatate de ora, pana cand monedele s-au terminat. Si abia atunci a venit partea frumoasa. Vazand ca nu mai soseste nicio moneda, pompierii au inceput sa arunce cu pietre catre balconul meu. Din fericire, nu aveau la dispozitie decat pietricele, care nu ajungeau pana la mine, dar am vazut cum unul dintre ei sa duce si incepe sa scurme intr-un mal de pamant, probabil cautand niste bolovani. 

Nu stiu ce s-ar fi intamplat daca nu aparea capitanul, care a inceput sa racneasca la ei si i-a trimis de-acolo. Oh, ce sunete divine mi s-au parut racnetele alea...

Aruncarea furtunului

Dacă stau şi mă gândesc, de-a lungul vieţii am avut destul de mult de-a face cu pompierii. Soția mea, Luminița, locuise înainte de facultate la Călărași, pe strada Pompieri. Eu locuisem, în copilărie, pe o stradă cu același nume. Casa de pe Calea Codrului, în care am locuit mai târziu, a luat foc și pompierii au turnat în ea tone de apă care au distrus mobile, cărți etc. Dar cele mai frumoase amintiri vin din anii 70, când stăteam în Sinaia, pe strada Pompieri. Peste drum de casă, era cazarma şi mă uitam, din balcon, la tot ce făceau acolo stingătorii de incendii, care pe vremea aia erau militari. Dimineaţa era adunare generală. Stăteau toţi aliniaţi frumos şi un căpitan - aşa credeam eu, pentru că citisem o carte numită Căpitanul Casse-Cou, citea ceva dintr-un catastif, pe un ton oarecum scăzut şi cu viteză maximă, aşa încât nu înţelegeam nimic din ce spune. Auzeam doar un fel de bâzâit monoton, care însă, din timp în timp, era întrerupt de câte un răcnet scos de unul din pompierii aliniaţi. Răcnetul ăla a fost şi el multă vreme neinteligibil pentru mine, până când, într-o zi, am avut o revelaţie: căpitanul citea din catastif nişte sarcini, pe care, la sfârşit, le atribuia unui pompier.

Furtun de pompieri din anii 70

Capitanul si invalidul

Astazi este Ziua Pompierilor. Ce este un pompier? Este un om care, impreuna cu echipa lui, participa la stingerea incendiilor. Ei, pentru ce ar trebui sa aiba acesti oameni o zi numai a lor? Simplu, pentru ca in 1848, o companie de pompieri romani s-a batut, in Dealul Spirii, cu un corp de armata otoman. Compania era condusa de capitanul Zaganescu si i-a facut pe turci carne de mici. Iata cam cum au decurs lucrurile: 

Zaganescu

Din nou Mircea Horia Simionescu

Toc-toc, hai în foc! – Lawrence Remington

Cartea de jocuri a lui Lawrence Remington, cunoscută şi preţuită în lumea întreagă, vede din nou lumina tiparului. Este o mare plăcere să-i parcurgi paginile şi să-ţi îndrumi copiii către jocurile frumoase, instructive, pe care le propune. Unul dintre jocuri: se convoacă douăzeci până la patruzeci de copii, se aşază în rând, unul după altul, iar în frunte se alege copilul cel mai docil, purtând în mână lista distracţiilor alcătuită de autor (vezi anexa cărţii). Copilul citeşte cu voce tare, cu dicţiune, eventual acompaniat la acordeon, balalaică sau tobă mică. Copiii râd. Când lista a fost parcursă în întregime, se reia lectura. Un alt joc: se ascunde un obiect oarecare. Copiii trebuie să-l găsească. Regula jocului cere ca, oricare ar fi copilul care îl găseşte, toţi să fie de acord că l-a găsit copilul cel docil, cel care a stat în primul joc cu lista în mână. El este, fără discuţie, câştigătorul.

Sediul si panoul

Trebuie sa recunosc ca daca m-ar fi intrebat cineva, acum o luna, ce inseamna ARBDD, as fi dat din colt in colt. Acum, insa, stiu: Administratia Rezervatiei Biosferei Delta Dunarii. Chestia asta este condusa de un guvernator si functioneaza la Tulcea, in sediul pe care il puteti vedea in poza:

ARBDD - sediu, nu gluma

Ex libris

"Un barbat simte cat de aproape este batranetea cand isi da seama ca incepe sa semene cu propriul sau tata" - zicea Marquez in romanul lui "Dragostea în vremea holerei". Mereu imi aduc aminte de asta, pentru ca mereu ma trezesc facand lucruri pe care le facea tata. De exemplu cafeaua. O beam pana acum vreo luna fara niciun pic de zahar. Ei bine, m-am apucat sa o beau cu putina sare, exact cum facea tata. Si e mai buna, trebuie sa recunosc. Nu degeaba a scris Ispirescu "Sarea in bucate". 

Pe 8 septembrie, de Sfanta Marie Mica, i-am cumparat Mariei o carte frumoasa: "George si cheia secreta a universului" de Lucy si Stephen Hawking. Cartea sta si acum in punga ei de cadouri, in acelasi loc in care a pus-o Maria cand a venit acasa. Dar asta este alta problema. Ce vroiam sa spun e ca am renuntat cu greu la ideea de a scrie pe ea "Ex meis libris", cum obisnuia tata sa faca (stiu, stiu, corect este ex libris meis, dar tata asa scria, punct)

Un rezumat al lui Mircea Horia Simionescu

Exemplul soldatului care nu s-a căcat niciodată - Hermann Gott

Scris îndată după cel de-al doilea război mondial, romanul se înscrie în seria lucrărilor care încearcă să reînvie marile momente specifice războiului: eroismul, dăruirea altruistă, avântul sufletesc etc. Oricât de dureroase ar fi privaţiunile la care sunt constrânşi oamenii în timpul conflagraţiei, sentimentul înaltei datorii domină şi colorează întreaga activitate umană. “Fiecare soldat poartă în raniţă obielele Soldatului necunoscut” – scrie Gott.

No comment!

Un basm neispravit al lui St. O. Iosif

A fost o fată de-mpărat
Frumoasă ca o zână…
A fost o fată de-mpărat
Cu ochi vicleni, cu păr buclat,
Cu inima păgână.

Pasareasca ZEN

Imi mai pica in mana diverse carti pline de o intelepciune pe care nu o pot intelege la prima lectura. Sigur, nu trebuie sa priceapa toata lumea pe loc ce spun Milarepa, Osho sau Krishna Murti. Nici Cristos nu a vorbit pe intelesul tuturor, ba chiar spunea explicit ca numai ucenicii lui vor intelege ce spune si asta numai datorita faptului ca El le face traducerea. 

O stare a lui Walt Whitman

Cred ca m-as intoarce sa traiesc cu animalele.
Sunt atat de placide si sigure de sine,
Stau si ma uit la ele indelung.
Ele nu-si ies din fire si nu se plang de soarta lor,
Nu cunosc noptile albe de veghe si lacrimi
      pentru pacatele lor,
Nu-mi fac greata discutand despre datoria lor
      fata de Dumnezeu,
Niciunul nu-i nemultumit, niciunul nu-i apucat
      de patima proprietatii,
Niciunul nu ingenuncheaza inaintea celuilalt,
Nici inaintea vreunui stramos care a trait
      cu mii de ani in urma,
Niciunul pe fata pamantului nu este respectabil
      sau mizerabil.

Omul negru

Ziua zece a venit,
foamea s-a cam intetit.
Mi-e ca soseste si omul negru cat de curand! 

Cam asa s-ar pune problema pe la ora asta, in cea de-a zecea zi de cura Herbalife. Eu speram sa fie exact pe dos: foamea sa fie la inceput, apoi sa diminueze pe masura ce dau kilogramele jos si mi se micsoreaza stomacul. Ma gandeam ca e oarecum ca atunci cand nu mai fumezi: la inceput e infernal, a doua zi e doar dracesc, pentru ca apoi, treptat, sa fie tot mai usor.

Una peste alta, rezist. Poate ca maine va fi mai bine. Optimismul e cel mai important. 

Sunt convins ca nu exista cura de slabire fara infometare si fara activitate fizica.

Primarii si scoala elementara

Mania mea de a fotografia fel de fel de panouri stradale. Chiar nu stiu de ce-mi place sa fac pozele astea. Probabil pentru ca de cele mai multe ori, privindu-le, descopar diverse amanunte interesante. Imi amintesc de localitatea Ciumarna, despre care am scris aici si care se numeste Ciumarna daca vii de la vale, insa Ciumrana daca vii de la deal. E plina tara de astfel de greseli, pentru care edilii au platit bani de la buget, adica din buzunarele noastre. Sau pe care, in cazul unor erori care persista din vremea impuscatului, nu vor sa le indrepte. Uite inca un exemplu, unul dobrogean de data asta, din judetul Tulcea, proaspat vizitat:

JUDETU...

Aritmetica Herbalife

A noua zi cu Herbalife. Simt in mod deslusit ca slabesc. Singura problema e ca mi s-a terminat cutia cu prafuri care trebuia sa ma tina doua saptamani. Fac investigatii si nu reusesc sa gasesc explicatia.

Am descoperit o chestie cam aiurea, astept sa ma intalnesc cu meseriasul care mi-a dat produsele, ca sa vad ce zice. Iata despre ce e vorba. Pe cutie zice asa: 

INSTRUCTIUNI DE FOLOSIRE:

Amestecati doua linguri (26g) de pudra cu 250 ml de lapte...etc

Prin lingura se intelege lingura de plastic pe care o primesti de la ei cand incepi cura.

Sa facem un calcul: doua linguri au 26 g, inseamna ca o lingura are 13 g. Eu inlocuiesc doua mese pe zi cu prafurile Herbalife, deci pe zi folosesc patru linguri, adica 52g. Asadar in 30 de zile, am nevoie de 52 inmultit cu 30, adica de 1560 g. 

O cutie cu prafuri are 550 g (asa scrie pe ea), deci doua cutii au 1100 g. 

Eu, pentru trei luni de cura, am primit 6 cutii, ceea ce inseamna 2 cutii pentru fiecare luna. 

Concluzie: eu am nevoie de 1560 g/luna si am primit 1100 g/luna.

Interzicerea unor cuvinte aflate pe buzele tuturor

Cunosc un cuvânt care începe cu p, continuă cu i, pe la mijloc are un z, se termină cu a și are pe penultima poziție un d. Mai cunosc un cuvânt care începe cu p, se termină cu a și înăuntru mai are, în ordine inversă, un l și un u. De fapt, cred că nu există român care să nu știe cuvintele astea. Ce e interesant, este că ele nu pot fi rostite la televizor, nu pot fi scrise în ziare, nu pot fi folosite de către profesori în relațiile cu elevii lor, de către politicieni de la tribune etc. Niciodată nu am reușit să înțeleg de ce aceste două cuvinte sunt așa, un gen de paria printre cuvintele limbii române. Dar ca să mă conformez, o să le spun altfel. Primului o să-i zic pijlă și celuilalt o să-i zic puplă. Cred că așa nu o să fie nimeni ofuscat.

Maria și mijloacele de transport

Sunt gata să fac pariu cu oricine că nu ghicește din 500 de încercări ce a făcut Maria ieri, după școală.
De obicei, eu o iau la ora 6 (adică 18) de la școală și o aduc acasă. Uneori, merge la o colegă și o iau mai târziu de acolo. Ei bine, ieri a fost una din zilele în care s-a înțeles cu o colegă, așa că a rămas să o ia maică-sa pe la 8 (adică 20). Toate bune și frumoase, am putut să mă ocup serios de masa de seară, să gătesc ceva mai interesant - văd că programul asta de slăbire mă face să-mi doresc mâncăruri gustoase.
Maria a venit pe la 9 (adică 21). Și mi-a dat vestea: distracția fetelor a constat în plimbarea cu elicopterul!
Ca să nu o mai lungesc, părinții colegei la care s-a dus ea au la firma un elicopter așa că s-au gândit să meargă acolo și să ducă fetele acasă pe calea aerului. Acum, Maria socotește cu ce mijloace de transport a mers în cei aproape nouă ani de când a răsărit pe acest pământ. S-ar părea că mai are să se suie în submarin și în rachetă, în rest le-a încercat pe toate.

Trei povesti scurte chinezesti

Mama micuţului Zhai Yongling era o budistă foarte evlavioasă. Era atât de pioasă, încât recita din scripturile budiste fără încetare, de dimineaţa până seara.
Într-o zi, Yongling vru să-i spună ceva şi o strigă tocmai când aceasta invoca mai abitir numele lui Budha.

Mama rezistă cât rezistă la chemările fiului, dar îşi pierdu în cele din urmă cumpătul:
- Isprăveşte! îl mustră ea, supărată. De ce mă tot strigi atâta?

- Vezi, mamă, replică fiul, te superi pe mine doar pentru că te-am chemat de câteva ori. Închipuie-ţi, atunci, cât de supărat trebuie să fie Budha, când îi chemi numele de mii de ori pe zi!

Abia atunci în capul mamei începu să se facă lumină...

O amintire de-a lui Panait Istrati

REGINA – HOTEL

Bătaia şi darea afară din servici, fără plată, au devenit nişte lucruri atât de banale pentru lumea muncitoare, încât trecem de multe ori cu vederea, ca peste un fapt normal. Ceea ce s-a petrecut însă în acel local în ziua de 15/28 curent şi al cărui martor ocular am fost, a trecut peste putinţa unei răbdări omeneşti.

Fără vreo anunţare prealabilă, canalia-patron al acestui hotel şi restaurant, M. Schwartz, concediază pe chelnerul Apostolescu Vasile, în ajunul citatei date, spunându-i să vină a doua zi să-şi ia plata. Victima nu protestează, ci a doua zi se prezintă şi se vede sub nas cu un cont în care constată:

Șapca și ghiveciul

Câteodată, mă apucă să cumpăr de la piaţă o tonă de legume, în ideea că o să fac un ghiveci uriaş, din care o să mănânc o săptămână. De cele mai multe ori, însă, cam 75% din legume putrezesc înainte de a le da eu vreo întrebuinţare.
De la piaţă până acasă sunt cam cinci minute de mers cu mâinile în buzunare şi vreo şapte de mers cu paporniţe în ambele mâini. Problema e că drumul asta este foarte plictisitor. Nu ştiu cum pot merge unii pe jos câte jumătate de oră, încărcaţi cu sfeclă, cartofi şi praz. Eu, unul, mă plictisesc de moarte în numai două minute. Şi atunci, trebuie să fac şi altceva decât să merg.