De-ale lui Zoscenko (18)

O MICĂ GREŞEALĂ

    Ce zi e azi? Miercuri, nu? Păi da, miercuri. Asta a fost luni. Luni, la noi, oamenii mai că au crăpat de rîs. Pentru că a fost ceva tare ca­raghios. A fost o mică greşeală.

Chestia e că la noi la fabrică toţi oamenii ştiu carte. Scoală-l pe oricare în puterea nopţii şi pune-l să se iscălească; se iscăleşte.

Ăia trei însărcinaţi cu alfabetizarea erau daţi dracului. În trei luni au lichidat tot analfabetis­mul. Desigur, mai rămăseseră analfabeţi, dar numai cei tari de cap. O încurcau cu numele. Cum e, bunăoară, Gusev. Ăsta ba îl punea pe „sî” aiurea, ba trăgea coada iscăliturii la început ori la mijloc, ba uita să pună „gî”-ul. Ăilalţi se descurcau ei.

Ei bine, la acest nivel închipuiţi-vă ce se întîmplă.

Am hranit rinocerii

Am vizitat din nou parcul Serengeti, de data asta cu Dana si Gogol. Cea mai interesanta faza a fost la sfarsit, cand am hranit rinocerii cu morcovi - nu ca suna dadaist? Iata poze:

O poveste a lui Herodot

MANTIA DE CULOAREA FLĂCĂRII

În timpul campaniei lui Cambyses în Egipt, numeroşi greci au vizitat această ţară, cu un motiv sau altul; unii, după cum era şi de aşteptat, pentru a face negoţ, alţii pentru că erau soldaţi, iar mulţi, fără îndoială, din pură curiozitate, ca să vadă ceea ce era de văzut. Printre aceştia din urmă s-a numărat şi fiul lui Aeaces, Syloson, fratele exilat al lui Polycrates din Samos. În Egipt, lui Syloson i-a surâs norocul în chip extraordinar: pe când se plimba pe străzile din Memphis, înveşmântat într-o mantie de culoarea flăcării, Darius, care pe atunci făcea parte din escorta lui Cambyses şi nu devenise încă o persoană însemnată, l-a observat şi, cuprins de dorinţa puternică de a avea mantia, s-a dus la Syloson şi s-a oferit să i-o cumpere.

O esenta a liberalismului

Eugen Nicolaescu - fost ministru liberal al sanatatii, a facut niste declaratii atat de interesante, incat nu ma pot abtine de la a le comenta. 

Dupa cum se stie, cu cateva zile in urma presedintele interimar Crin Antonescu a anuntat de la tribuna oficiala ca daca Basescu nu este demis la referendum, el se retrage din viata politica. Frumos. Teatral.

Iata insa ca o decizie a Curtii Constitutionale ii obliga pe pucistii lui Voiculescu sa accepte ca referendumul este valid numai daca se prezinta la vot peste jumatate din alegatori. Iata ce declara, in aceste conditii, Nicolaescu:

O poveste a lui Buzzati

Copilul despot

Copilul Giorgio, chiar dacă era considerat în familie o minune de frumuseţe fizică, bunătate şi inteligenţă, era temut. Tatăl, mama, bunicul şi bunica dinspre tată, cameristele Anna şi Ida, toată lumea trăia cu coşmarul capriciilor lui, dar nimeni n-ar fi îndrăznit s-o mărturisească - dimpotrivă, se întreceau neîncetat în a spune sus şi tare că nu exista pe lume copil mai scump, mai iubitor şi mai ascultător. Fiecare dintre ei voia să fie pe primul loc în această adoraţie neînfrânată. Şi tremura la gândul că ar putea, fără intenţie, să-l facă pe copil să plângă: şi asta nu pentru nişte lacrimi, acolo, cât din pricina reproşurilor adulţilor. De fapt, sub pretextul dragostei pentru cel mic, ei îşi revărsau duhurile rele, controlându-se şi spionându-se.

Faceti-va bine (121)

Ghizdeiul 

Denumire ştiinţifică: Lotus corniculatus.

Prezentare. Ghizdeiul este o erbacee perenă, din familia leguminoaselor. Tulpina este subţire, suculentă, de mici dimensiuni, prea puţin erectă – mai degrabă târâtoare pe sol. Frunzele sunt trifoliate. Florile de ghizdei sunt galbene, uneori galbene cu dungi roşietice, şi apar din mai şi până la începutul toamnei. Fructele sunt nişte păstăi. Ghizdeiul creşte prin fâneţe, pe pajişti, pe taluzurile drumurilor, pe terenuri virane. Pentru uz medicinal se recoltează florile, din care se prepară infuzie, sirop, extracte.

Substanţe active importante: pectină, acid cianhidric, alcaloizi, cumarină.

Întrebuinţări. Preparatele din ghizdei au efecte antispastice, sedative, imunostimulatoare şi chiar hipnotice. Au, de asemenea, contribuţii pozitive în combaterea angoaselor, isteriilor, excitaţiei cerebrale, stărilor de stres, insomniilor, agitaţiei nervoase, stărilor depresive, precum şi în unele afecţiuni cardiovasculare sau în afecţiuni pe fond nervos ale sistemului digestiv. Efectele şi întrebuinţările ghizdeiului – una dintre plantele care formează fânul – sunt asemănătoare cu ale plantei cunoscute sub numele de floarea patimilor sau ceasornicul (Passiflora incarnata).

Uselistii pradatori

Odiseea cuplului comico-fantezist Antonescu-Ponta continua. Liderii europeni sunt ingrijorati de modul in care acesti doi lupi tineri actioneaza pentru preluarea puterii. Presa, fie de stanga, fie de dreapta, publica articole incendiare in care cei doi sunt pur si simplu desfiintati. Ultima aparitie, in El Pais, care titreaza: "Romania este noua oaie neagra a Europei". 

In vremea asta ce fac romanii? Ei bine, fac ceea ce au facut intotdeauna: despica firul in patru. Citesc nenumarate interventii pe Facebook sau pe forumuri, in care romani anonimi exprima tot felul de pareri care nu se pot aseza decat sub semnul lui "c-o fi, c-o pati". Cu alte cuvinte, in ciuda faptului ca liderii europeni considera ca in Romania lucrurile au luat-o razna, punand in pericol principiile constructiei comune europene, ai nostri continua sa o ia pe aratura, prezentand lucrurile din perspective abracadabrante. 

Mici intamplari cu animale (54)

Şarpele de apă la vînătoare

Vipera are treaba mai uşoară. Din pîndă sau apropiindu-se încet şi neobservată de prada ei mică — şoarece, şopîrlă etc. — îi înfige colţii cu o mişcare de fulger şi îi injectează veninul. Rămîne liniştită pînă ce acesta îşi produce efectul — foarte degrabă — apoi pe îndelete trece la înghiţirea victimei moarte.

Şarpele nostru de apă (Natrix natrix) are de rezolvat o pro­blemă mai grea. Nefiind înzestrat cu seringi de venin, el tre­buie să-şi prindă şi să-şi imobilizeze prada vie cu forţa, apoi să o înghită, de cele mai multe ori neavînd putinţă să o omoare mai înainte. A fost descris de mai multe ori felul cum şarpele înghite o broască mare. Biata broască este deja înfundată pe jumătate în gîtlejul extensibil al şarpelui şi totuşi mai dă din picioarele dinapoi, încercînd să scape oarecum. Milimetru de milimetru, prin mişcarea înainte şi înapoi a fălcilor, victima se îngroapă încet, încă vie, în punga elastică a şarpelui. Dar oare cum prinde animalele iuţi, cum e peştele, oricît de bun înotă­tor ar fi şarpele de apă? Cîteva observări ne dau oarecare lămuriri.

La balta Somovei (Tulcea) era un gard ridicat de pescarii lipoveni. Priveam cu interes crapii care se trudeau să-l treacă, cînd văd un şarpe de apă. Îndată mi-am dat seama că stă la pîndă şi am rămas să-l observ. Şarpele stătea fixat cu coada de un par al gardului, încolăcindu-şi-o de două ori în jurul lui. Restul corpului îl ţinea mai spre suprafaţa apei. Cît nu-i era încolăcit, trupul făcea două bucle laterale. Stătea nemişcat, cu capul îndreptat în josul cursului. Roiau prin apropiere pescuţi, care pesemne nu observau duşmanul, ce se asemăna în nemiş­carea lui cu un vreasc fixat în gard. Din cîrdul de peştişori s-a apropiat unul la îndemînă, înotînd în susul apei. Şarpele şi-a căscat larg gura, cele două bucle s-au destins ca două arcuri, capul a fulgerat înainte; încă în timpul înotului, pescuţul a fost apucat de cap. Îndată şarpele îşi înălţă capul în aer de-a lungul parului şi începu să-l înghită. Coada victimei se zbătu, tremură, pînă dispăru si ea în gîtlejul umflat. Apoi nesătulul îşi reluă poziţia de mai înainte, aşteptînd o altă pradă.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor

 

Aventurile Baronului Munchhausen (1)

O călătorie plină de peripeţii

Mi-am început călătoriile spre Rusia în toiul iernii socotind, pe bună dreptate, că îngheţul şi zăpada, scutind de cheltuieli deosebite prea grijuliile ocârmuiri, vor fi netezit drumurile din ţinuturile de nord ale Germaniei, Poloniei, Curlandei şi Liponiei, drumuri care, după descrierile tuturor călătorilor, sunt mai păcătoase chiar decât cele ce duc spre Templul Virtuţii. Am pornit-o călare, fiindcă aşa se călătoreşte cum nu se poate mai bine, atunci când nici calul şi nici călăreţul nu sunt de lepădat. Şi trebuie să mai adaug că acest mijloc de călătorie te scuteşte, pe de o parte, de ciorovăielile cu cine ştie ce cuviincios căpitan de poştă neamţ şi, pe de altă parte, te fereşte de a fi târât din crâşmă în crâşmă de setea nepotolită a surugiului. Eram îmbrăcat destul de uşurel, şi unde mai pui că gerul se făcea tot mai simţit cu cât înaintam spre nord-est. Vă puteţi închipui, deci, cum trebuie că-i mergea pe o astfel de vreme, într-un ţinut atât de aspru, bătrânelului neputincios pe care l-am văzut zăcând pe o câmpie pustie din Polonia, în bătaia crivăţului tăios, dârdâind de frig sub zdrenţele ce abia îi acopereau goliciunea trupului. Mi se rupea inima de milă uitându-mă la prăpăditul acela. Cu toate că îngheţase şi sufletul în mine, am aruncat peste bătrânel mantia mea de călătorie. Deodată am auzit un glas ce venea din înaltul cerului şi care, preţuindu-mi fapta cu o extraordinară mărinimie, a strigat:

"O, fiul meu, să mă ia naiba de nu ţi-oi răsplăti isprava asta!"

O poveste a lui Hemigway

Un tip de gaşcă

Orbul recunoştea după zgomotele lor toate aparatele din sala de jocuri. Nu ştiu cît a durat pînă să le-nveţe pe toate, dar trebuie să-i fi luat ceva timp, pentru că lua pe rînd toate cîrciumile. Dar lucra totuşi în două oraşe şi, după ce se întuneca, pleca de la The Flats şi o ţinea aşa pînă în Jessup. Cînd auzea cîte o maşină venind se oprea pe marginea drumului, aşteptînd să îl ia şi pe el; uneori nu-l lua, caz în care mergea mai departe pe şoseaua îngheţată. Depindea de cît de încărcate erau maşinile şi mai conta şi dacă erau femei înăuntru, asta pentru că orbul mirosea destul de tare, mai ales iarna. Insă pînă la urmă oprea cineva, pentru că era totuşi un orb.

Sfarsitul jocului

Povestea s-a terminat.

Ruselia - o țară la răscruce

Aventuri în Ruselia

A fost odată o țară din Europa numită Ruselia, ai cărei locuitori – cunoscuți sub numele de ruseliști, o duceau foarte prost: n-aveau ce mânca, n-aveau căldură în locuințe, ba mai mult, erau obligați să spună că o duc foarte bine și că sunt fericiți. Președintele acelei țări era supranumit „erou” și „geniu”. Oricine cuteza să îl contrazică era prins și aruncat în închisoare. Între timp, locuitorii din alte țări ale Europei, grupate sub denumirea de Occident, aveau cam tot ce le lipsea celor din Ruselia: mâncare, căldură, libertăți. Așa că nu e de mirare că mulți dintre ruseliști fugeau din țara lor și se stabileau în alte părți. Ceilalți, lipsiți de curaj – dacă erai prins în timp ce încercai să fugi puteai să fii inclusiv omorât pe îndelete – visau în secret să scape și ei din Ruselia.

Mici intamplari cu animale (53)

Guşterul răpitor

Cu toţii ştim că şopîrla verde — guşterul (Lacerta viridis) — e insectivoră. Se hrăneşte cu fel de fel de insecte, larve, viermi, deci este folositoare, pe lîngă faptul că e şi frumoasă. În­tr-adevăr, dacă reuşim să ne apropiem de una care se soreşte şi nu s-a speriat de noi dispărînd ca fulgerul în tufărie, în spinărie, ne putem delecta în culori minunate: verdele cald de pe spate împistruiat cu negru şi cafeniu, galbenul viu al burţii, apoi, la bărbătuşi, pata albastră-azurie de sub bărbie şi de pe guşă. Împodobită şi folositoare, şi totuşi una a fost prinsa asupra unei... crime.

Fazanierul B. O, care îngrijea o fazanerie în pădurea Balamuci-Deal, pentru a selecţiona pui de fazan, a despărţit o seamă de pui într-o volieră mai mărişoară. Puii erau de trei săptămîni, le mergea bine, erau vioi. Într-o dimineaţă găseşte în volieră o şopîrlă verde, mare, lungă de peste douăzeci de centimetri, care ţinea în gură un pui mort. Atît de tare îşi în­cleştase fălcile în gîtul bietului pui, încît nu l-a putut lăsa — sau nici n-a vrut să-l lase — iar cu el în gură nu putea fugi cînd s-a apropiat omul. Acesta a omorît-o uşor cu un băţ.

Cercetînd puiul n-a găsit nicio urmă de muşcătură pe el. Ce făcea oare guşterul cu puiul? Voia să-l înghită întreg, cum fac şerpii, voia să-i sugă oare sîngele? Şi apoi, l-a găsit mort sau l-a omorît el? Oricum ar fi, voia să se hrănească din el, ca orice răpitor.

Şopîrle erau multe pe acolo, şi guşteri, şi de cele mai mici, numite şopîrle de cîmp (Lacerta agilis), care vînau muşte şi alte insecte adunate în volieră, dar niciodată nu atacau puii. Dim­potrivă, adeseori puii alergau după cîte o şopîrlă mică, dornici să o omoare şi să o mănînce.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor