De-ale lui Zoscenko (18)

O MICĂ GREŞEALĂ

    Ce zi e azi? Miercuri, nu? Păi da, miercuri. Asta a fost luni. Luni, la noi, oamenii mai că au crăpat de rîs. Pentru că a fost ceva tare ca­raghios. A fost o mică greşeală.

Chestia e că la noi la fabrică toţi oamenii ştiu carte. Scoală-l pe oricare în puterea nopţii şi pune-l să se iscălească; se iscăleşte.

Ăia trei însărcinaţi cu alfabetizarea erau daţi dracului. În trei luni au lichidat tot analfabetis­mul. Desigur, mai rămăseseră analfabeţi, dar numai cei tari de cap. O încurcau cu numele. Cum e, bunăoară, Gusev. Ăsta ba îl punea pe „sî” aiurea, ba trăgea coada iscăliturii la început ori la mijloc, ba uita să pună „gî”-ul. Ăilalţi se descurcau ei.

Ei bine, la acest nivel închipuiţi-vă ce se întîmplă.

De-ale lui Zoscenko (17)

SOŢUL

Ce se petrece, măi fraţilor, pe frontul familiei, hai? Păi aşa e vai de capul soţilor! Mai cu seamă a acelora ale căror soţii au preocupări înalte.

Acu, să vedeţi ce mi s-a întîmplat mie zilele astea. Vin eu acasă, intru şi bat la uşă. La uşa camerei mele. Nu-mi deschide nimeni.

— Maniusia — îi zic nevesti-mii — sînt eu, Vasea.

Nici un răspuns.

Deodată, aud de cealaltă parte a uşii vocea lui Mişka Bocikov. Mişka Bocikov e un coleg de-al neveste-mii.

— A — zice — dumneata erai, Vasili Ivanîci. Imediat, imediat. Aşteaptă un pic.

Zău, parcă mi-a dat cu un lemn în cap.

„Ce se petrece, măi fraţilor, pe frontul fami­liei? Văd că soţii nu mai sînt lăsaţi să intre în casă!”

Mă rog frumos:

— Deschide, Mişa, fir-ai tu să fii! Nu-ţi fie teamă, că nu sar la bătaie.

De-ale lui Zoscenko (16)

H O Ţ I I

Nu ştiu, da' de la o vreme s-au cam prăsit hoţii. S-a umplut lumea de hoţi.

Mai că nu găseşti om care să nu fi suferit un furt.

Nu de mult mi s-a furat şi mie o valijoară. Cu puţin înainte de Jmerinka.

Mă-ntreb, zău, ce-i de făcut cu această calami­tate socială? Oare să li se taie mîinile la hoţi?

Cică în Finlanda, pe vremuri, aşa erau pedep­siţi hoţii: li se tăia mîna. Cum era prins cîte un tovarăş din ăia de-ai lor că fură — harşt! na, pezevenghiule, să ştii cum e fără o mînă. Dar vezi că dintr-asta s-au dat şi oamenii pe brazdă. Acolo, cică, nici nu mai e nevoie să-ţi încui casa. Şi dacă se întîmplă, bunăoară, să-şi piardă cineva portofelul pe stradă, nu s-atinge nimeni de el. Numai îl pune vreunul mai la vedere, ca să stea acolo pînă-n vecii vecilor... Auzi ce proşti!

Adicătelea, banii din portofel tot dispar ei. Nu se poate altfel. În chestii din astea, nu numai mîna, şi capul de li s-ar tăia, şi cred că tot n-ar ajuta la nimic. Dar, la urma urmei, ce contează banii? Important e că portofelul a rămas la lo­cul lui...

Uite, mie, aproape de Jmerinka, apăi cînd mi-au zulit valiza, ştiu că mi-au zulit-o pe cinste. Cu tot conţinutul. Nu mi-au lăsat nici măcar mînerul. Aveam în valiză un burete de doi bani, ei bine, şi pe ăla mi l-au manglit. Mă-ntreb la ce naiba le-o fi trebuit buretele?! Că tot au să-l arunce, nemernicii! Ei bine, nu; mi-au furat va­liza cu burete cu tot.

De-ale lui Zoscenko (15)

SEMNALUL DE ALARMĂ

Chestia e că Volodea Bîkov era cam cu chef. Altfel, vezi bine, nu făcea el aşa o poznă. Omul era băut.

Dacă vreţi să ştiţi, Volodea Bîkov a băut o sticluţă de aia de Erevan, chiar cînd să plece trenul şi pe deasupra i-a mai dat şi cu bere. Şi de mîncat ştiţi ce-a mîncat? Un cîrnăcior. Păi asta-i mîncare?

Aşa că a luat-o razna. Cred şi eu: amestecul ăsta — otravă curată! O ia şi capul la plim­bare, şi simţi aşa în piept idei peste idei, cîte şi mai cîte, şi-ţi mai vine să faci şi pe grozavul de faţă cu onorabilul public.

Aşa că Volodea, cum s-a aşezat pe locul lui, a şi început să se umfle-n pene. Că el, vezi dum­neata, e un om căruia îi e îngăduit orice. Şi chiar tribunalul, la caz de ceva, îi ţine partea. Pentru că — să ştie lumea — el are o origine extra. Şi bunicu-său a fost văcar, şi maică-sa a fost ţărancă...

Şi-i turuie gura... De, l-a pălit aşa — are el chef să se fălească.

De-ale lui Zoscenko (14)

ELECTRICIANUL

Eu, fraţilor, nu discut cine e mai important în teatru — actorul, regizorul sau poate tîmplarul. Faptele au s-o arate. Faptele vorbesc singure.

Cele de mai sus s-au petrecut la Saratov sau la Simbirsk, pe scurt, undeva pe-aproape de Turkestan. La teatrul orăşenesc. Se juca acolo o operă. Afară de artişti, care jucau desăvîrşit, mai era la teatrul acela şi un electrician, pe nume Ivan Kuzmici Miskişev. În 1923, cînd s-a făcut o fotografie în grup cu tot teatrul, electricianul ăsta a fost aşezat undeva, la margine; deh, personal tehnic. În mijloc, pe un scaun cu spetează, stătea tenorul.

De-ale lui Zoscenko(13)

LEMNELE

                 

                  Mereu am să-mi aduc aminte

                  De lemne, lemne — vorbe sfinte.

                                                               A. BLOK

 Întîmplarea asta adevărată s-a petrecut de Crăciun. Ziarele au relatat cu caractere mici, la rubrica faptelor diverse, că întîmplarea s-a pe­trecut în cutare loc şi în cutare zi.

Eu însă sînt un om nervos şi foarte curios. Nu m-am mulţumit cu relatarea aridă din ziar şi am dat fuga la adresa respectivă, l-am găsit pe omul în cauză, i-am cîştigat încrederea şi l-am rugat  să-mi relateze mai amănunţit toată po­vestea.

Şi am aflat totul la o sticlă de bere.

De-ale lui Zoscenko (12)

OFENSA

De sărbători obişnuiesc să merg la Luga. Se zice că acolo e un aer minunat — aer de pini şi de brazi. Face bine la bronşită. Aşa zic medicii. Nu ştiu dacă-i adevărat, dar mie nu prea-mi vine să cred.

Ceea ce e mai rău, e că drumul pînă la Luga e un chin. Aglomeraţie mare. Înghesuială. Călătorii ţi se aşază pe genunchi fără să-ţi ceară voie. Ori îţi pun în cap coşurile şi boccelele. Aşa nu-i mare lucru să te pricopseşti cu o bronşită, ba mai dai şi în ipohondrie.

Rîndul trecut, la întoarcere, cu toate că va­gonul era ticsit, a mai urcat un individ. Destul de tînăr. Cu mustăcioară. Chiar fercheş. Cu cizme ruseşti în picioare. Îl însoţea o bătrînă. O babă ca toate babele, cu două boccele şi un coş.

De-ale lui Zoscenko (11)

OPERAŢIA

Să vedeţi ce i s-a întâmplat tovarăşului Petiuşka Iaşcikov. O mică şi tristă întîmplare. De fapt, mică e un fel de a spune! Era să-l facă harcea-parcea. La operaţie.

La drept vorbind, nu era chiar să-l bucăţească. Nici vorbă. Şi apoi, nu e el, Petea, omul care să se lase ciopîrţit cu una cu două. Aş! Totuşi, ceea ce i s-a întîmplat e trist.

Deşi, fie vorba între noi, la urma urmei nu s-a întîmplat nimic întristător. Atîta că omul n-a so­cotit bine. Nu s-a gîndit. Afară de asta, vezi că s-a dus la operaţie întîiaşi dată, aşa că n-avea experienţă.

Uite cum a fost cazul. Lui Petiuşka i s-a făcut un chist la ochi. Pleoapa de sus de la ochiul drept a început să i se umfle. În trei ani, umflătura s-a făcut cît o călimară.

De-ale lui Zoscenko (10)

Nas de copoi

Comerciantul Eremei Babkin a fost jefuit. Ci­neva i-a furat blana.

Păgubaşului îi venea să urle, nu alta. Vezi bine, îi părea rău de blană.

— Era o blană pe cinste, măi oameni buni - zicea. Păcat de ea! Plătesc cît nu face, dar tot găsesc eu tîlharul. Să-l scuip între ochi.

Aşa că Eremei Babkin a făcut apel la servi­ciile unui cîine poliţist. Şi s-a prezentat un agent cu şapcă şi moletiere, însoţit de un cîine. Coşcogea dulăul; unul cafeniu, cu botul ascuţit, an­tipatic.

Agentul şi-a vîrît cîinele cu botul în urma de lîngă uşă, a zis „şo!” şi s-a dat la o parte. Cîinele a adulmecat aerul, şi-a aruncat odată ochii pe mulţimea din jur (vezi bine, se strînsese lume) şi deodată se apropie de baba Feokla, de la cinci. Vine lîngă ea şi-i miroase poalele.

De-ale lui Zoscenko (9)

Baia

În America, măi fraţilor, cică sunt nişte băi pe cinste.

Vine omul, bunăoară, îşi pune hainele într-o ladă specială şi se duce să se spele. Şi nici habar n-are că s-ar putea să i se fure sau să se piardă ceva din lucruşoare. Nici măcar nu ia număr de la garderobă.

Mă rog, poate cîte unul mai temător îi zice ăluia de la haine:

— Gud bai, ai grijă!

Şi atît.

Se îmbăiază americanul ăsta, vine înapoi şi capătă hainele curăţele: spălate şi călcate. Obielele — albe ca zăpada. Izmenele — cîrpite, peti­cite. Trai, nineacă!

La noi, băile sunt şi ele cam aşa. Însă mai proaste. Dar de spălat poţi să te speli şi aici.

De-ale lui Zoscenko (8)

Aristocrata

Grigori Ivanovici răsuflă o dată adînc şi în­cepu:

— Mie, măi fraţilor, nu-mi plac femeile care poartă pălărie. Cînd femeia umblă cu pălărie şi cu ciorapi de fildecos, ori ţine în braţe un căţe­luş, ori are un dinte de aur, pentru mine o aris­tocrată din astea nici nu mai e femeie, nu face două parale.

Cu toate astea, într-o vreme mi s-au aprins călcîiele după o aristocrată. Mă plimbam cu ea, am dus-o şi la teatru. La teatru am şi dat de bucluc. Acolo, la teatru, şi-a dat ea ideologia pe faţă.

Am cunoscut-o în curte. La o şedinţă. Mă uit şi văd o fîţă. Cu ciorapi în picioare, cu un dinte de aur în gură.

— Unde stai, cetăţeană? zic. La ce număr?

— La şapte, zice.

— Să fii sănătoasă, zic eu.

De-ale lui Zoscenko (7)

AVEREA

Ilia Ivanovici Spiridonov, meşter legător, a cîştigat cinci mii de ruble în aur la tragerea îm­prumutului.

Primele zile, Ilia Ivanîci a umblat năuc. Dădea din mîini şi din cap şi bodogănea:

— Ie-te-te... Ce chestie, dom'le... Cum vine asta, măi fraţilor?...

Pe urmă, obişnuindu-se cu bogăţia care a dat peste el, s-a apucat să socoată cam ce şi cît ar putea cumpăra din banii ăştia. Dar ieşea aşa de mult şi aşa de grozav, încît Spiridonov dădea din mînă şi lăsa baltă socotelile.

De-ale lui Zoscenko (6)

DECÎT AŞA RUDE, MAI BINE LIPSĂ

  Timofei Vasilievici a umblat două zile în cău­tarea lui nepotu-su, Serioga Vlasov. A treia zi, cînd să plece acasă, a dat de el. L-a întîlnit în tramvai.

S-a urcat în vagon, a scos o copeică, şi cînd s-o dea taxatorului, ce-i văd ochii? Figura omului care vindea bilete îi păru cunoscută. S-a uitat mai bine — da! Serioga Vlasov în persoană — taxator de tramvai.

— Tii! a strigat Timofei Vasilievici. Serioga! Tu eşti, bre, frăţioare?

Fîstîcit, taxatorul a potrivit ruloul cu bilete, cu toate că nu era de loc nevoie s-o facă, şi a zis:

De-ale lui Zoscenko (5)

ACTORUL

Schiţa asta e o întîmplare adevărată. Lucrurile s-au petrecut la Astrahan. Cum a fost, mi-a po­vestit un artist amator.

Iată ce mi-a povestit actorul:

Mă întrebaţi, măi tovarăşi, dac-am fost la viaţa mea actor? Da, am fost. Am făcut teatru. Am cunoscut şi eu arta asta. Numai că nu face două parale.

Adicătelea, dacă stai să te gîndeşti, are şi ea unele părţi bune.

De-ale lui Zoscenko (4)

Agitatorul

Grigori Kosonosov, paznic la o şcoală de zbor, a plecat în concediu la el în sat.

— Ia vezi, tovarăşe Kosonosov — i-au spus prietenii înainte de plecare — dacă tot te duci la ţară, fă şi dumneata un pic de agitaţie. Spune-le ţăranilor că aviaţia se dezvoltă... Poate donează şi ei ceva pentru un aeroplan.

— Nici vorbă —  a zis Kosonosov. Fac şi agi­taţie. La altele nu mă bag, dar despre aviaţie le vorbesc eu, n-aveţi nici o grijă.

Kosonosov a venit în sat toamna şi, chiar în ziua cînd a sosit, s-a dus la soviet.

— Uite — zice — aş vrea să fac şi eu puţină agitaţie. Avînd în vedere că sînt venit de la oraş, nu s-ar putea ţine o adunare?

— Mă rog — a zis preşedintele. S-a făcut. Mîine adun oamenii.

A doua zi, preşedintele a adunat oamenii lîngă magazia pompierilor.

De-ale lui Zoscenko (3)

BĂIAT DE LA ORAŞ

În satul Usaci din gubernia Kaluga a avut loc deunăzi o adunare de alegere a unui nou pre­şedinte.

Tovarăşul de la oraş, trimis de celulă, pe nume Vedeornikov, aşezat pe o grămadă de buşteni proaspăt cojiţi, vorbi astfel adunării:

— Cetăţeni, situaţia internaţională e clară. Nu vom stărui deci asupra acestei chestiuni. Să trecem la momentul actual, şi anume la alegerea noului preşedinte în locul lui Kostîliov Ivan. Parazitul ăsta nu poate fi investit cu depline pu­teri şi de aceea se destituie...

De-ale lui Zoscenko (2)

PUNCT DE VEDERE

De la gara Leski m-a dus cu căruţa Egorka Glazov.

Am intrat în vorbă.

— Ia spune — l-am întrebat — la voi în judeţ oamenii sunt lămuriţi?

— Oamenii? zise Egorka. Oamenii sunt lămu­riţi. De ce să nu fie?

— Dar femeile?

— Femeile? Şi femeile sînt lămurite. De ce să nu fie?

De-ale lui Zoscenko (1)

GALOŞUL

Să-ţi pierzi un galoş în tramvai nu-i mare lucru.

Mai ales dacă din dreapta te-ndeasă şi din spate te mai calcă unul pe călcîi — s-a dus galoşul.

E-o nimica toată să-ţi pierzi un galoş.

Eu l-am pierdut cît ai clipi din ochi. Nici n-am băgat de seamă.

Cînd m-am urcat în tramvai, amîndoi galoşii erau la locul lor. Cînd am coborît, m-am văzut cu unul singur; ălălalt dispăruse. Gheata era la locul ei, şi ciorapul, şi izmenele. Numai galoşul se făcuse nevăzut.