Mici intamplari cu animale (103)

Ne scrie un inginer silvic, vînător bătrîn :

„Soţia mea mergînd să ne viziteze copiii — oameni la casele lor — am rămas singur cîteva săptămîni. A trebuit să iau în grija mea deosebită mai ales cele cîteva găini de soi, care erau „ochii din cap" ai soţiei. Mi-am făcut şi eu o ambiţie: să le găsească la întoarcere mai grase şi mai frumoase de cum le lăsase. Găinile, care nu sunt atît de proaste cum se crede, în cîteva zile s-au obişnuit ca dimineaţa, cînd deschideam fereastra dinspre curte, să primească fără greş cîţiva pumni de seminţe. În curînd, în fiecare dimineaţă mă aşteptau sub fereastra aceea.

Mici intamplari cu animale (102)

I-aş zice obrăznicie, dacă n-aş fi sigur că vulpea, eroina micii întîmplări de mai jos, avea pui pe care se trudea să-i hrănească. De aceea zic curaj şi adaug: pornit din grija ei pentru pui.

Într-o duminică din iunie am venit la palma de loc pe care o aveam în apropierea oraşului. Casă bătrînă, pomet, vie în vecinătatea altor vii şi a pădurii. Mi-am pus pe cap pălăria de paie, mi-am luat în spate o haină veche şi am ieşit între pomi, să-i mai caut, să-i mai operez de viermii care s-au încuibat sub coaja lor, să mai tai cîte o creangă uscată sau rea.

Mici intamplari cu animale (96)

În cîrcă

Prada pe care şi-o face lupul dintre sălbătăciunile mai mari — căprioară, cerb — o mănîncă pe loc, acolo unde a do­borît-o. Dar nu se poate ospăta în staulul unde a sărit şi a omorît oaia; trebuie să o ducă aiurea. O duce în gură, cum duce mîţa şoarecele. Acest lucru s-a văzut de mai multe ori, mirîndu-se omul de puterea lui. Mai sunt însă şi poveşti: ia oaia vie de după grumaz şi o mînă pe picioare, lovind-o de dinapoi cu coada, cum ar lovi-o cu un bici. Alteori o omoară şi o ia în spate ca pe sac, ţinînd-o cu gura. Şi iată că am văzut cu ochii ceva ce mă face să cred că această din urmă metodă de transport n-ar fi tocmai poveste. Adevărat că n-am văzut lupul cu oaia, ci vulpea cu un iepure, pe care nu-i convenea să-l mănînce în loc deschis, ci năzuia cu el spre o pădurice.

O fabulă indiană

ULIII, CIORILE ŞI VULPEA

Uliii şi ciorile au căzut la învoială să împartă pe din două tot ce găsesc prin pădure. Într-o zi, au văzut o vulpe rănită de vânători, care zăcea neputincioasă sub un copac şi s-au adunat roată în jurul ei. Ciorile au zis: „Noi o să luăm jumătatea din faţă”. „Atunci, noi o să luăm jumătatea din spate”, au spus uliii. Vulpea a început să râdă şi a grăit aşa: „Întotdeauna am crezut că pe scara vieţuitoarelor uliii sunt mai sus decât ciorile. Prin urmare, ei ar trebui să se aleagă cu jumătatea din faţă a trupului meu, din care face parte capul, cu creierul şi celelalte lucruri delicate ascunse înlăuntrul lui”. „A, da, aici ai dreptate”, au glăsuit uliii, „asta e bucata care ni se cuvine nouă”. „Ba deloc”, au sărit ciorile. „Bucata asta e a noastră, aşa cum ne-am înţeles de la început”. Între cele două tabere rivale a izbucnit mare luptă şi au murit o mulţime de ulii şi ciori. Zburătoarele scăpate cu viaţă, puţine la număr, au luat-o care încotro, înspăimântate de măcel.

Vulpea a mai rămas să zacă vreo câteva zile, hrănindu-se pe săturate cu uliii şi ciorile ucise, apoi, înzdrăvenită, şi-a văzut de drum, cugetând în sinea ei: „Uite, aşa profită cei slabi de încăierările dintre cei puternici”.

                                                                                   Fabulă indiană

Mici intamplari cu animale (59)

Într-o zi de ianuarie, pe ger şi zăpadă, vînătorul I. L. Nepos (Năsăud) a ieşit pînă în Pietrele Vărării, pisc din care poţi privi pînă în zări depărtate. Se vede de acolo Rotunda, din sînul căreia izvorăşte Someşul Mare, se vede Inăul, ca un turn de biserică gotică — Pietrosul şi Heniul. Se vede Ţibleşul, care, de cîte ori îşi pune vara în cap cuşma de pîclă, îndeamnă pe ţărani să-şi adune în grabă fînul, că vine ploaia.

Mici intamplari cu animale (50)

Vulpea şi raţele

Am fost martorul unei scene care s-a petrecut altfel decît cum mă aşteptam si cum, desigur, altfel şi-ar închipui-o cei mai mulţi. Ieşisem la oleacă de hoinăreală, fără de ţintă pre­cisă. Poate să culc vreun iepure, poate să zburătăcesc vreo potîrniche; în tot cazul să mă mai aerisesc după lungile zile de birou. Prin terenul unde mă găseam trece un rîu, iar din acesta coteşte un braţ mort. Cursese pe aici odinioară apa; cînd s-a construit linia ferată au tăiat cotul, îndreptînd cursul apei, aşa că acolo acum se încovoia aproape în cerc o apă stătătoare, cu oarecare stufărie pe margini.

Văd venind un pîlcuşor de raţe. După ce s-au rotit de cîteva ori pe deasupra, s-au lăsat pe oglinda apei.

Mici intamplari cu animale (41)

Între vulpe şi fazani

Un maistru fazanier a dat o notă bună vulpii. Pîndea iarăşi după răpitoare într-o dimineaţă de toamnă în colţul unei mi­rişti - îţi era mai mare dragul să vezi vînatul liniştit, ieşit la hrană. Miriştea părea presărată cu fazani: cocoşi bătrîni în toată splendoarea hainei, tineri care începeau şi ei să se colo­reze frumos, găini în penajul lor modest. Cîţiva iepuri, două-trei căprioare întîrziate. Vînat paşnic, care îşi vedea de treaba lui, fiecare după rosturile vieţii. Iată că apare şi o vulpe. „Acum va fi spaimă generală", se gîndi omul. Vulpea se fu­rişează tiptil, vine tocmai în direcţia celui ce o aştepta cu puşca. Ar fi putut trage în ea şi cu glonţul drillingului, dar mai sigură era împuşcătura cu alice, din apropiere, iar adă­postul era bun, vîntul trăgea către vînător, vulpea se apropia. O va aştepta.

Mici intamplari cu animale (40)

Între vulpe şi iepure

Cînd, într-un an, iepurii se arată puţini, vînătorii îndată-s gata cu judecata: blestematele de vulpi sînt cele vinovate, ele pustiesc iepurii. Nu-i vorbă, cucoana vulpe nu se dă în lături să pună gura pe cîte un şoldan şi în lista ei de bucate urechea­tul e de faţă. Dar numai ca un fel ales, rar, pe lîngă mîncarea de toate zilele: şoareci, cîrtiţe, popîndăi, păsări pe care le poate prinde şi alte vietăţi mărunte.

Iepurele ştie de frica vulpii, doar el în frică neadormită  trăieşte, şi o dozează după împrejurări. Vulpea, dacă ar putea, numai cu carne de iepure s-ar hrăni, însă si ea îsi cunoaşte puterile şi nu lasă vrabia din mînă pentru cioara de pe gard. Şi aşa, ţi-e dat să vezi uneori scene dintre aceşti duşmani care ţi se par ciudate.

Mici intamplari cu animale (34)

O prietenie originală

Cîţiva vînători din Sibiu se întorceau într-o dimineaţă de iulie de la o pîndă de căpriori. Ajungînd în apropierea comu­nei Amnas, în hotarul căreia vînaseră, în mijlocul drumului, la o distanţa ca de trei sute de metri, văd ceva cu adevărat de necrezut. Poate distanţa e prea mare şi se înşală. Se apropie, ajung pînă la o sută de metri, ajung şi mai aproape. Acum nu mai putea fi înşelare. Se juca o vulpe cu un cîine. Vulpea, deplin crescută, cîinele, alb, cu ceva mai mic decît ea. Da, era joacă în toată legea. Alergau unul după celălalt, se ajungeau, se tăvă­leau în ţărîna drumului, săreau unul în jurul celuilalt, se hîrjo­neau, se prindeau cu gura fără să-şi facă vreun rău, evident în joacă.

Intalnire pe drumul Cotei

Ei, acum ca m-am linistit putin, pot sa ma astern pe povestit ce s-a intamplat marti, in a treia zi de stat la Breaza cu Maria si Michelle. 

Fiind o vreme superba, ne-am gandit ca n-ar fi rau sa mergem pe munte cu telacabina. Asa ca ne-am dus la Sinaia. Inainte de telecabina, am facut o halta prin niste magazine, ca altfel nu mai scapam de gura Mariei. Au cumparat fetele niste lucruri si apoi ne-am dus la Cota 1400.