marți, 20 septembrie 2011

Mingea de ping-pong

Nu am mai mers de multa vreme cu trenul romanesc. M-am suit prin Italia, acum vreo doi ani, intr-un tren, dar aici, la noi, de prin 2003 am mers numai cu masina. Acum, cand am decis sa plec la Bucuresti cu vagonul de dormit, n-am observat niciun fel de diferenta fata de ceea ce stiam din vremea in care lucram la AEM Timis si plecam in delegatii una-ntr-una. E simplu: cauti vagonul, te sui, gasesti cuseta, iti iei locul in primire, vine insotitorul si-i dai biletul, primesti asternuturi, iti faci patul, te culci, dormi, visezi ca esti minge de ping-pong, te trezesti dimineata, te speli, cobori din tren si gata, asta a fost calatoria. Asadar, toate vechi si noua toate la cuseta. In schimb, daca te duci cu un tren de zi, n-ai cum sa nu remarci ca lucrurile s-au schimbat extraordinar de mult. Inclusiv pretul, care este imens. Am mers sambata de la Sinaia la Bucuresti cu un rapid si am platit 45 de lei. Si asta in conditiile in care de la Bucuresti la Sinaia venisem cu ocazia si platisem 20 de lei.



Rosiorii cu Vede

In apropiere de Giurgeni (ala cu podul peste Dunare) am dat, in drumul meu catre Tulcea, de un loc foarte interesant. Mai precis, de un oras din care nu a mai ramas decat numele. "Si atunci cum ai stiut ca esti in orasul ala?" m-ar putea intreba cineva. Simplu, pentru ca acolo unde a fost orasul exista panouri, bannere, inscriptii si monumente. Asadar treci pe-acolo, te opresti, te uiti in toate partile si nu vezi decat campuri sau paduri. Dar daca citesti pe panouri, bannere, etc afli ca esti in oras. Si nu orice fel de oras, ci Orasul de Floci.  Nu e Orasul cu Floci, sau Orasul Floci, este pur si simplu Orasul de Floci. Mie-mi suna cel putin aiurea, cumva ca si cum in loc de Rosiorii de Vede ai zice Rosiorii cu Vede. Dar, ma rog! 



Râsul lui Richi

De la o vreme, se manifestă un fenomen foarte curios: nu mai văd lucrurile pe care le caut, chiar dacă se află sub nasul meu. O fi semn de îmbătrânire precoce, habar n-am. Deunăzi, căutam o oală, una roşie, înaltă, în care fac de obicei macaroane. Pe aragaz nu era, pe masă, printre tuburile de Herbalife, nici atât. În dulap nu, în maşina de spălat vase nu. M-am uitat de trei ori peste tot şi nimic. Atunci a apărut Maria care m-a întrebat ce fac şi eu i-am zis: „caut oala aia roşie, vreau să fierb spaghetti şi nu o găsesc nicăieri”. Maria s-a apropiat, a pus degetul pe oală, care era chiar pe masă, lângă mine şi m-a întrebat: „care, asta?” Chiar ea era, aşa că a urmat un râs general (adică râdeam noi doi dar râdea şi Richi în felul lui).
Azi dimineaţă, n-am găsit sarea, ca să presar puţină în cafea. Şi nu ştiu cum se face dar mi-a venit în minte imaginea cu Legionarul lui Sven Hassel, pornind la atac şi fredonând: Moarte, vino moarte...


luni, 19 septembrie 2011

O bascalie a lui Umberto Eco

Cum să spui adevărul şi numai adevărul
În timpul unei campanii electorale, se spun multe minciuni. Se minte pentru a sintetiza şi a simplifica o idee, se minte pentru a avansa mai repede, se minte din convingere (este cazul cel mai tragic, pentru că în realitate, cel care minte, de fapt nu minte, el spune minciuni din cauză că nu cunoaşte adevărul), se minte din viciu. Ei bine, aşa este peste tot, asta-i viaţa, subiectul este închis, punct şi de la capăt. Totuşi, nu vi se întâmplă câteodată să aveţi nostalgia cuiva care ar spune adevărul şi nimic altceva decât adevărul?
Din fericire, două categorii de operatori intelectuali vin să satisfacă această dorinţă profundă de limpezime şi sinceritate, dovedindu-ne că pot urma cuvântul evanghelic: "Que votre parole soit oui, oui, non, non; ce qu'on y ajoute vient du malin".



Trei generatii

Avem deja unsprezece soricei dansatori. Tipa, care se umflase cam cat tocul ochelarilor mei, a mai depus cinci pui. Incepe dezastrul, pentru ca in acest ritm, va trebui sa ma mut de-aici. Saptamana trecuta, inainte sa merg la Bucuresti, am fost la veterinar cu masculul, in ideea ca il castreaza. Dar deh, pana la urma am renuntat. Era acolo o domnisoara care mi-a explicat ce chestii ingrozitoare i se pot intampla ulterior - cea mai slaba fiind aceea in care tipa il devoreaza, pentru ca simte mirosul sangelui de la operatie. Asa ca am ales varianta separarii. Probabil chiar azi o sa merg sa iau o cusca noua si apoi o sa separ masculii de femele.


Un domn foarte amabil

Un amic care locuieşte în Franţa, m-a căutat acum două luni ca să-mi propună să mă ocup de o mică investigaţie. Este vorba despre nişte discrepanţe aparent inexplicabile întâlnite în anumite raportări oficiale din agricultură, găsite de el pe Internet. Am apelat la rândul meu la un amic care are tangențe cu domeniul respectiv şi el m-a îndrumat către un domn căruia îi voi spune Escu - aşa, ca în piesa lui Tudor Muşatescu. Domnul Escu este un om aflat într-o poziţie din care poate elucida misterul acelor raportări foarte simplu. În plus, conform spuselor amicului, el este un om foarte amabil. Bun, l-am sunat pe domnul Escu, i-am spus cine m-a îndrumat către domnia-sa, apoi i-am explicat pe scurt ce informaţii aş dori. M-a ascultat până la capăt şi m-a rugat să-i trimit un mail cu problema mea, urmând ca în câteva zile să primesc răspunsul. Am trimis, m-am pus pe aşteptat. După aproape două săptămâni, văzând că nu se întâmplă nimic, l-am sunat din nou. Nu a răspuns.


Doua lovituri in plina figura

Aseară m-a sunat un amic exact când butonam telecomanda, ca să văd ce mai mişcă prin canale. M-am dus să vorbesc cu el şi, de lene, am lăsat televizorul pe Eurosport sau ceva asemănător. Mi-am văzut de treaba mea până când, la un moment dat, am auzit mare scandal, urlete, cam ce se aude de obicei la galele de box. Aşa că m-am uitat câteva minute, numai bine ca să văd una dintre cele mai interesante întâmplări din ultima vreme.
Mayweather, dovedind ca e mai bine sa dai decat sa primesti


duminică, 18 septembrie 2011

O poveste a lui Edgar Allan Poe

Inima care-şi spune taina

ADEVĂRAT! Nervos, foarte, îngrozitor de nervos am fost şi sînt încă; însă de ce să susţii că aş fi nebun? Boala mi‑a ascuţit simţurile, nu mi le‑a distrus, nu mi le‑a tocit. Mai presus de toate, auzul îmi era ascuţit. Auzeam toate lucrurile din cer şi de pe pămînt. Auzeam multe lucruri din iad. Cum atunci să fiu nebun? Ascultă! Şi observă cît de normal, cît de calm îţi pot relata întreaga poveste.
Mi‑e imposibil să spun cum a pătruns prima oară ideea asta în creierul meu; dar o dată cuibărită, mă bîntuia zi şi noapte. Motiv nu era defel. Pasiune nu era defel. Ţineam la bâtrîn. Nu‑mi făcuse niciodată vreun rău. Nu mă jignise niciodată. Nu rîvneam la aurul lui. Cred că ochiul lui a fost de vină! da, el a fost! Unul din ochii lui semăna cu un ochi de vultur, ochi de un albastru spălăcit, cu o pieliţă pe deasupra. Ori de cîte ori se abătea asupra mea, sîngele îmi îngheţa în vine; şi astfel treptat, încetul cu încetul, mi‑am pus în gînd să iau viaţa bătrînului şi astfel să scap de ochiul lui pentru totdeauna.



Bucurestii

Indiscutabil, iubesc Bucurestii. Imi plac bucurestenii, trasaturile lor, mersul, vocile. Imi place orasul, e un aer special acolo, ceva care nu s-a schimbat din vremea in care eram student. A existat o vreme in care am incercat sa gasesc un job la Bucuresti, dar n-a fost sa fie. M-as muta maine, daca as avea o oportunitate.



miercuri, 14 septembrie 2011

Scafandri in Bega

Abia astept sa ajung in tren. O sa dorm acolo ca in sanul lui Avraam. Cel putin, mai bine decat azi noapte, cand exact in fata blocului s-a prabusit unu' cu masina in Bega. Nu era beat, zicea ca a evitat un caine. Ma rog, orice este posibil. Fapt e ca ore intregi am avut parte de girofarul masinii politiei, pus pe lumini, si de conversatii sub fereastra intre politisti si un grup de tineri. Nu cred ca erau toti in masina cu pricina, mai degraba era un grup de masini etc. Pentru ca nu puteam dormi, am facut poze:



Din nou in gara

Peste patru ore plec la Bucuresti. Am hotarat sa iau trenul, din urmatoarele motive: e mai ieftin si decat masina si decat avionul, ma culc seara la Timisoara si dimineata sunt la Bucuresti, nu trebuie sa mai conduc o zi intreaga si sa ajung acolo praf, pot sa beau linistit un whisky cu amicii mei, nu trebuie sa ma mai enervez cu cautatul locului de parcare si ar mai fi motive. 
Pentru prima data dupa destula vreme, am hotarat sa nu mai iau laptopul cu mine. O sa iau doar camera foto.
Apropo de avion: cea mai ieftina varianta e de trei ori mai scumpa decat trenul. Ca sa iti convina, trebuie sa faci rezervare cu cel putin o luna inainte. 
Am oarecari emotii: n-am mai fost intr-o gara de nu stiu cati ani. Ultima de care imi aduc aminte a fost gara de prin Italia, de unde am luat un tren catre Roma.



marți, 13 septembrie 2011

Căderea feţei

Cea mai cumplită chestie la care am asistat in anii din urmă s-a petrecut la Piaţa Traian din Timişoara (or mai fi şi alte pieţe cu numele ăsta, prin alte oraşe, de aia am specificat). Eram cu Ali pe-acolo şi ea a intrat să cumpere nişte apă. Iar eu m-am dus către un chioşc de ziare, să văd dacă găsesc "Comorile Pământului" pe care le ratasem cu o săptămână inainte. Maria are colecţia completă şi nu poate concepe să piardă vreun număr. In drum spre chioşc, am observat o tarabă unde se vindeau bilete la Bingo sau aşa ceva. Mi-au căzut ochii pe vânzătoare... Doamne Dumnezeule, cum putea să arate! Pe lângă ea, Zoe Petre este Miss Univers, nu am cuvinte să o descriu. Dacă ar fi văzut-o Texanul (naşul meu de cununie), ar fi zis că seamănă cu o pară, atât de mult se lăţea de la bust până la şezut. Dacă ar fi văzut-o Mircea Doinaru, ar fi spus că aduce cu un furuncul. In fine, poate o mai văd vreodată şi ii fac o poză.
Exact când treceam eu pe-acolo, de tarabă s-a apropiat un tip sfrijit, care contrasta perfect cu monstrul vânzător de bilete. Au schimbat câteva replici, nu am inţeles nimic din ele, nici nu mă interesa. Am trecut mai departe şi, aproape când ajunsesem lângă chioşcul de ziare, am auzit in spate vocea de stentor a individei: "te bag in pizda mă-tii, aia moartă". In clipa aia am inţeles ce vrea să spună expresia "a cădea faţa".


O poveste a lui Mark Twain


Pudelul recunoscător
Intr-o zi, un doctor bun la suflet (care citise cărţile cuvenite), a găsit un pudel vagabond, beteag de un picior şi, întristat din această pricină, l-a dus la el acasă şi după ce i-a pus osul la loc şi i-a bandajat mădularul, l-a lăsat iar liber pe micul proscris şi nu s-a mai gândit deloc la această întâmplare.  Dar nu mică i-a fost mirarea când, peste câteva zile, într-o dimineaţă, deschizând uşa, l-a găsit pe pudelul recunoscător aşteptând răbdător în faţa casei, însoţit de un alt câine pribeag, accidentat la un picior. Milostivul doctor s-a îngrijit pe dată de nefericitul animal şi nu a uitat să aducă prinos Domnului, care în bunătatea-i de necuprins şi cu mila-i nemărginită, îşi arătase voia de a folosi o unealtă atât de umilă cum era bietul pudel proscris, pentru a insufla etc, etc.



Niste racnete divine

Cum spuneam, din balconul casei vedeam tot ce se petrece peste drum, in curtea unitatii de pompieri. Si intr-o zi, cand erau acolo multi soldati care se plictiseau, mi-a venit o idee de care si astazi ma mir. Aveam o pusculita plina cu monede de 5 bani. Cred ca erau pe putin o suta de monede, pe care le strangeam asa, din inertie. Am deschis usa balconului si am aruncat spre pompieri o moneda, care a cazut pe asfaltul curtii. Au auzit ei zgomotul, dar nu au realizat despre ce e vorba. Am mai aruncat o moneda, apoi inca una, pana cand careva si-a dat seama despre ce este vorba. Si atunci a inceput spectacolul: vreo zece pompieri au inceput sa se napusteasca, precipitandu-se sa culeaga monedele. Chiar daca eu stateam ascuns si aruncam din casa micile fise, si-au dat repede seama de unde vin, asa ca s-au orientat catre balcon si asteptau cu gaturile intinse sa zboare urmatoarea moneda. De vazut, nu reuseau s-o vada in aer, insa cand cadea, incepea o adevarata batalie. Parca erau niste rugbisti imbrancindu-se sa apuce balonul. Alergau, se impiedicau, alunecau, le zburau bonetele, uneori cand doi sau trei ajungeau in preajma monedei si incercau sa o ridice, venea un altul in viteza si intra cu umarul in ei, facandu-i sa se prabuseasca. Uite-asa m-am distrat eu vreo jumatate de ora, pana cand monedele s-au terminat. Si abia atunci a venit partea frumoasa. Vazand ca nu mai soseste nicio moneda, pompierii au inceput sa arunce cu pietre catre balconul meu. Din fericire, nu aveau la dispozitie decat pietricele, care nu ajungeau pana la mine, dar am vazut cum unul dintre ei sa duce si incepe sa scurme intr-un mal de pamant, probabil cautand niste bolovani. 
Nu stiu ce s-ar fi intamplat daca nu aparea capitanul, care a inceput sa racneasca la ei si i-a trimis de-acolo. Oh, ce sunete divine mi s-au parut racnetele alea...


Aruncarea furtunului

Dacă stau şi mă gândesc, de-a lungul vieţii am avut destul de mult de-a face cu pompierii. Soția mea, Luminița, locuise înainte de facultate la Călărași, pe strada Pompieri. Eu locuisem, în copilărie, pe o stradă cu același nume. Casa de pe Calea Codrului, în care am locuit mai târziu, a luat foc și pompierii au turnat în ea tone de apă care au distrus mobile, cărți etc. Dar cele mai frumoase amintiri vin din anii 70, când stăteam în Sinaia, pe strada Pompieri. Peste drum de casă, era cazarma şi mă uitam, din balcon, la tot ce făceau acolo stingătorii de incendii, care pe vremea aia erau militari. Dimineaţa era adunare generală. Stăteau toţi aliniaţi frumos şi un căpitan - aşa credeam eu, pentru că citisem o carte numită Căpitanul Casse-Cou, citea ceva dintr-un catastif, pe un ton oarecum scăzut şi cu viteză maximă, aşa încât nu înţelegeam nimic din ce spune. Auzeam doar un fel de bâzâit monoton, care însă, din timp în timp, era întrerupt de câte un răcnet scos de unul din pompierii aliniaţi. Răcnetul ăla a fost şi el multă vreme neinteligibil pentru mine, până când, într-o zi, am avut o revelaţie: căpitanul citea din catastif nişte sarcini, pe care, la sfârşit, le atribuia unui pompier.
Furtun de pompieri din anii 70



Capitanul si invalidul

Astazi este Ziua Pompierilor. Ce este un pompier? Este un om care, impreuna cu echipa lui, participa la stingerea incendiilor. Ei, pentru ce ar trebui sa aiba acesti oameni o zi numai a lor? Simplu, pentru ca in 1848, o companie de pompieri romani s-a batut, in Dealul Spirii, cu un corp de armata otoman. Compania era condusa de capitanul Zaganescu si i-a facut pe turci carne de mici. Iata cam cum au decurs lucrurile: 
Zaganescu



luni, 12 septembrie 2011

Din nou Mircea Horia Simionescu

Toc-toc, hai în foc! – Lawrence Remington
Cartea de jocuri a lui Lawrence Remington, cunoscută şi preţuită în lumea întreagă, vede din nou lumina tiparului. Este o mare plăcere să-i parcurgi paginile şi să-ţi îndrumi copiii către jocurile frumoase, instructive, pe care le propune. Unul dintre jocuri: se convoacă douăzeci până la patruzeci de copii, se aşază în rând, unul după altul, iar în frunte se alege copilul cel mai docil, purtând în mână lista distracţiilor alcătuită de autor (vezi anexa cărţii). Copilul citeşte cu voce tare, cu dicţiune, eventual acompaniat la acordeon, balalaică sau tobă mică. Copiii râd. Când lista a fost parcursă în întregime, se reia lectura. Un alt joc: se ascunde un obiect oarecare. Copiii trebuie să-l găsească. Regula jocului cere ca, oricare ar fi copilul care îl găseşte, toţi să fie de acord că l-a găsit copilul cel docil, cel care a stat în primul joc cu lista în mână. El este, fără discuţie, câştigătorul.



Sediul si panoul

Trebuie sa recunosc ca daca m-ar fi intrebat cineva, acum o luna, ce inseamna ARBDD, as fi dat din colt in colt. Acum, insa, stiu: Administratia Rezervatiei Biosferei Delta Dunarii. Chestia asta este condusa de un guvernator si functioneaza la Tulcea, in sediul pe care il puteti vedea in poza:
ARBDD - sediu, nu gluma



Ex libris

"Un barbat simte cat de aproape este batranetea cand isi da seama ca incepe sa semene cu propriul sau tata" - zicea Marquez in romanul lui "Dragostea în vremea holerei". Mereu imi aduc aminte de asta, pentru ca mereu ma trezesc facand lucruri pe care le facea tata. De exemplu cafeaua. O beam pana acum vreo luna fara niciun pic de zahar. Ei bine, m-am apucat sa o beau cu putina sare, exact cum facea tata. Si e mai buna, trebuie sa recunosc. Nu degeaba a scris Ispirescu "Sarea in bucate". 
Pe 8 septembrie, de Sfanta Marie Mica, i-am cumparat Mariei o carte frumoasa: "George si cheia secreta a universului" de Lucy si Stephen Hawking. Cartea sta si acum in punga ei de cadouri, in acelasi loc in care a pus-o Maria cand a venit acasa. Dar asta este alta problema. Ce vroiam sa spun e ca am renuntat cu greu la ideea de a scrie pe ea "Ex meis libris", cum obisnuia tata sa faca (stiu, stiu, corect este ex libris meis, dar tata asa scria, punct)


duminică, 11 septembrie 2011

Un rezumat al lui Mircea Horia Simionescu

Exemplul soldatului care nu s-a căcat niciodată - Hermann Gott
Scris îndată după cel de-al doilea război mondial, romanul se înscrie în seria lucrărilor care încearcă să reînvie marile momente specifice războiului: eroismul, dăruirea altruistă, avântul sufletesc etc. Oricât de dureroase ar fi privaţiunile la care sunt constrânşi oamenii în timpul conflagraţiei, sentimentul înaltei datorii domină şi colorează întreaga activitate umană. “Fiecare soldat poartă în raniţă obielele Soldatului necunoscut” – scrie Gott.



După mine!