O mica suparare cu autor necunoscut

Tot cautand poze cu Bunelu, am dat peste o chestie super induiosatoare: o poza cu mama, pe o poiana, langa o cabana pe care nu o recunosc, dar care ar putea fi Poiana Stanii sau Poiana Regala, cum s-a numit inainte de a-i schimba numele comunistii (as ramane dator celui care ar identifica-o cu precizie). O poza speciala...

Sepia si alb-negru

Asa cum se obisnuieste, pe cruce o sa fie in curand poze cu mama, cu tata si cu Bunelu. Firma care presteaza servicii funerare la care am apelat, lucreaza cu unii din Bucuresti, pe care-i doare la doi metri in fata bombeului de felul in care ies pozele. In fond, ei le primesc pe mail, le aranjeaza cu un soft oarecare, le inscriptionaza pe placute ovale si isi iau banul. Asta este tot. Pe mine, insa, in calitate de client, ma doare ca pozele sa arate OK, adica sa semene si sa fie cat de cat reprezentative.

Odihna vesnica

Cum spuneam, am fost la Sinaia pentru cateva ore. Printre altele, m-am dus la cimitir. Mama, tata si Bunelu - bunicul pe linie materna - odihnesc in acelasi loc de veci si, pentru ca eu nu sunt acolo, nimeni nu se ingrijeste de mormant. Le-am mai dat, de-a lungul vremii, bani unora si altora ca sa curete buruienile, sa puna flori, sa aprinda cate o lumanare, dar bineinteles ca intotdeauna am gasit mormantul la fel de neingrijit. Motivele, desigur, fiind mereu aceleasi: a trecut mult timp, a plouat, a fost mult de lucru (adica au murit multi sinaieni), umbla niste babe care scot florile din pamantul mormintelor si le duc la ele acasa unde le pun in jardiniere, sau, mai rau, le vand si uite-asa. Acum, pare a fi in regula. Mai e un mormant, unde se odihnesc bunicile mele: Busea din partea mamei si Elvira (careia ii spuneam Babaca) din partea lui tata. Va trebui sa ma ocup si de el cat de curand. Cam asa aratau lucrurile saptamana trecuta:

Pe dos

Sentimentul inutilitatii care m-a contaminat de la o vreme este atat de mare, incat, uneori, lucrurile pe care le fac mi se par neverosimile. Spre exemplu, nu mai spal ibricul decat din doua in doua cafele. Adica fac o cafea, o beau si las ibricul asa, in parasire, nu-l spal, nu-l clatesc. La urmatoarea cafea, dau cu putina apa prin el, cat sa nu fie zatul de trei degete, il umplu si il pun pe foc. Tacamurile? Pe ele le las sa se stranga pana nu mai am cu ce manca, folosind la fiecare masa altele. Apoi le iau pe toate si le pun la fiert intr-o oala. Cand sunt fierte pana nu mai ramane pe ele nici macar o molecula de grasime, le clatesc, le sterg si le pun la locul lor, apoi procesul reincepe. Mai am multe exemple, dar inutilul sentiment al inutilitatii ma impiedica sa le scriu aici.

Noul DEX

Noua inflamare in aceste zile vine pe teme etnice. Brusc, tiganii nu mai sunt multumiti de modul in care etnia lor este definita in DEX. Iar evreii cer eliminarea termenului "jidan".

TIGAN, -A, tigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoana ce face parte dintr-o populatie originara din India si raspandita in mai toate tarile Europei, traind in unele parti inca in stare seminomada. Expr. A arunca moartea in tigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca tiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se ineca ca tiganul la mal = a nu reusi, a esua intr-o actiune tocmai cand era pe punctul de a o duce la bun sfarsit. Tot tiganul isi lauda ciocanul, se spune despre cei care se lauda cu ceea ce le apartine. E invatat ca tiganul cu ciocanul (sau cu scanteia), se spune despre cei deprinsi cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucaturi rele. II. Adj. (Rar) tiganesc. - Din sl. ciganinu. Cf. rus. tagan. Sursa: DEX

Fara sot

Cinstit sa fiu, aproape uitasem de partidul meu, anume PNTCD. Ultima data am auzit de el la alegeri, cand Ciuhandu - penibilul primar de Timisoara, a iesit pe scena in Piata Unirii si a declarat, in numele PNTCD, ca il sustine pe Geoana la presedintie. 

Ei bine, astazi a fost una din zilele in care am auzit din nou despre partidul lui Coposu. Nu, PNTCD nu a murit, ba, mai mult, continua activitatea care l-a consacrat in ultimii douazeci de ani: se scindeaza. Ultimul intrat in galeria presedintilor taranisti este Vasile Lupu. Un tip extrem de corpolent, care se imbraca in straie populare cantarind pe putin 50 de kilograme si care vorbea sfatos, rotindu-si buzele si obrajii de parca ar fi mestecat prune. Vasile Lupu, singurul taranist despre care se poate spune ca a lasat ceva pozitiv in urma, pentru ca el este autorul "Legii Lupu", cea pe baza careia au inceput retrocedarile de paduri si terenuri agricole.

Asadar, avem iarasi doua PNTCD-uri: unul condus de Lupu, celalalt de Ciorbea. Cu siguranta unul dintre ele are mai multi membri decat celalalt, pentru ca, nu-i asa, numarul cinci este fara sot (cunoscatorii stiu la ce ma refer).

Vasile Lupu, inainte de cura cu Herbalife

Caini de caini

La Cota 1000, situata pe granita dintre Prahova si Dambovita, m-am reintalnit cu baietii de la Economat. Parte din ei au plecat la hotelul Mara, dar altii au venit la Cota 1000. Exact ca in vremurile bune, am stat la o mica discutie cu Sorin, un tip excelent care, pe vremea mea, era sef de sala la restaurantul Economatului. Era acolo si Pavel bucatarul, pe care doar l-am zarit undeva in spatele hotelului, mai era si Edith, pe care am vazut-o la receptie. Practic, am avut o jumatate de ora plina, in care mi-am adus aminte de tot felul de oameni si intamplari de acum aproape zece ani.

Un text nefericit

Circula pe Facebook o poveste aproape imposibil de suportat (pentru mine cel putin), care apare asa (reproduc textul la virgula):

Un copil spune mamei lui: "Mamă, am scris ceva pe cearceaf cu ruj." De la furie mama a început să își bată copilul fără nepăsare până ce l-a pierdut.
Inconştientă şi în lacrimi, a încercat să-i deschidă ochişorii, dar era prea târziu; inima lui aia mică a ........a încetat să bată.
In dormitor pe cearceaf scria: "Te iubesc mamă ♥".

Mingea de ping-pong

Nu am mai mers de multa vreme cu trenul romanesc. M-am suit prin Italia, acum vreo doi ani, intr-un tren, dar aici, la noi, de prin 2003 am mers numai cu masina. Acum, cand am decis sa plec la Bucuresti cu vagonul de dormit, n-am observat niciun fel de diferenta fata de ceea ce stiam din vremea in care lucram la AEM Timis si plecam in delegatii una-ntr-una. E simplu: cauti vagonul, te sui, gasesti cuseta, iti iei locul in primire, vine insotitorul si-i dai biletul, primesti asternuturi, iti faci patul, te culci, dormi, visezi ca esti minge de ping-pong, te trezesti dimineata, te speli, cobori din tren si gata, asta a fost calatoria. Asadar, toate vechi si noua toate la cuseta. In schimb, daca te duci cu un tren de zi, n-ai cum sa nu remarci ca lucrurile s-au schimbat extraordinar de mult. Inclusiv pretul, care este imens. Am mers sambata de la Sinaia la Bucuresti cu un rapid si am platit 45 de lei. Si asta in conditiile in care de la Bucuresti la Sinaia venisem cu ocazia si platisem 20 de lei.

Rosiorii cu Vede

In apropiere de Giurgeni (ala cu podul peste Dunare) am dat, in drumul meu catre Tulcea, de un loc foarte interesant. Mai precis, de un oras din care nu a mai ramas decat numele. "Si atunci cum ai stiut ca esti in orasul ala?" m-ar putea intreba cineva. Simplu, pentru ca acolo unde a fost orasul exista panouri, bannere, inscriptii si monumente. Asadar treci pe-acolo, te opresti, te uiti in toate partile si nu vezi decat campuri sau paduri. Dar daca citesti pe panouri, bannere, etc afli ca esti in oras. Si nu orice fel de oras, ci Orasul de Floci.  Nu e Orasul cu Floci, sau Orasul Floci, este pur si simplu Orasul de Floci. Mie-mi suna cel putin aiurea, cumva ca si cum in loc de Rosiorii de Vede ai zice Rosiorii cu Vede. Dar, ma rog! 

Râsul lui Richi

De la o vreme, se manifestă un fenomen foarte curios: nu mai văd lucrurile pe care le caut, chiar dacă se află sub nasul meu. O fi semn de îmbătrânire precoce, habar n-am. Deunăzi, căutam o oală, una roşie, înaltă, în care fac de obicei macaroane. Pe aragaz nu era, pe masă, printre tuburile de Herbalife, nici atât. În dulap nu, în maşina de spălat vase nu. M-am uitat de trei ori peste tot şi nimic. Atunci a apărut Maria care m-a întrebat ce fac şi eu i-am zis: „caut oala aia roşie, vreau să fierb spaghetti şi nu o găsesc nicăieri”. Maria s-a apropiat, a pus degetul pe oală, care era chiar pe masă, lângă mine şi m-a întrebat: „care, asta?” Chiar ea era, aşa că a urmat un râs general (adică râdeam noi doi dar râdea şi Richi în felul lui).
Azi dimineaţă, n-am găsit sarea, ca să presar puţină în cafea. Şi nu ştiu cum se face dar mi-a venit în minte imaginea cu Legionarul lui Sven Hassel, pornind la atac şi fredonând: Moarte, vino moarte...

O bascalie a lui Umberto Eco

Cum să spui adevărul şi numai adevărul

În timpul unei campanii electorale, se spun multe minciuni. Se minte pentru a sintetiza şi a simplifica o idee, se minte pentru a avansa mai repede, se minte din convingere (este cazul cel mai tragic, pentru că în realitate, cel care minte, de fapt nu minte, el spune minciuni din cauză că nu cunoaşte adevărul), se minte din viciu. Ei bine, aşa este peste tot, asta-i viaţa, subiectul este închis, punct şi de la capăt. Totuşi, nu vi se întâmplă câteodată să aveţi nostalgia cuiva care ar spune adevărul şi nimic altceva decât adevărul?

Din fericire, două categorii de operatori intelectuali vin să satisfacă această dorinţă profundă de limpezime şi sinceritate, dovedindu-ne că pot urma cuvântul evanghelic: "Que votre parole soit oui, oui, non, non; ce qu'on y ajoute vient du malin".

Trei generatii

Avem deja unsprezece soricei dansatori. Tipa, care se umflase cam cat tocul ochelarilor mei, a mai depus cinci pui. Incepe dezastrul, pentru ca in acest ritm, va trebui sa ma mut de-aici. Saptamana trecuta, inainte sa merg la Bucuresti, am fost la veterinar cu masculul, in ideea ca il castreaza. Dar deh, pana la urma am renuntat. Era acolo o domnisoara care mi-a explicat ce chestii ingrozitoare i se pot intampla ulterior - cea mai slaba fiind aceea in care tipa il devoreaza, pentru ca simte mirosul sangelui de la operatie. Asa ca am ales varianta separarii. Probabil chiar azi o sa merg sa iau o cusca noua si apoi o sa separ masculii de femele.

Un domn foarte amabil

Un amic care locuieşte în Franţa, m-a căutat acum două luni ca să-mi propună să mă ocup de o mică investigaţie. Este vorba despre nişte discrepanţe aparent inexplicabile întâlnite în anumite raportări oficiale din agricultură, găsite de el pe Internet. Am apelat la rândul meu la un amic care are tangențe cu domeniul respectiv şi el m-a îndrumat către un domn căruia îi voi spune Escu - aşa, ca în piesa lui Tudor Muşatescu. Domnul Escu este un om aflat într-o poziţie din care poate elucida misterul acelor raportări foarte simplu. În plus, conform spuselor amicului, el este un om foarte amabil. Bun, l-am sunat pe domnul Escu, i-am spus cine m-a îndrumat către domnia-sa, apoi i-am explicat pe scurt ce informaţii aş dori. M-a ascultat până la capăt şi m-a rugat să-i trimit un mail cu problema mea, urmând ca în câteva zile să primesc răspunsul. Am trimis, m-am pus pe aşteptat. După aproape două săptămâni, văzând că nu se întâmplă nimic, l-am sunat din nou. Nu a răspuns.

Doua lovituri in plina figura

Aseară m-a sunat un amic exact când butonam telecomanda, ca să văd ce mai mişcă prin canale. M-am dus să vorbesc cu el şi, de lene, am lăsat televizorul pe Eurosport sau ceva asemănător. Mi-am văzut de treaba mea până când, la un moment dat, am auzit mare scandal, urlete, cam ce se aude de obicei la galele de box. Aşa că m-am uitat câteva minute, numai bine ca să văd una dintre cele mai interesante întâmplări din ultima vreme.

Mayweather, dovedind ca e mai bine sa dai decat sa primesti

O poveste a lui Edgar Allan Poe

Inima care-şi spune taina

ADEVĂRAT! Nervos, foarte, îngrozitor de nervos am fost şi sînt încă; însă de ce să susţii că aş fi nebun? Boala mi‑a ascuţit simţurile, nu mi le‑a distrus, nu mi le‑a tocit. Mai presus de toate, auzul îmi era ascuţit. Auzeam toate lucrurile din cer şi de pe pămînt. Auzeam multe lucruri din iad. Cum atunci să fiu nebun? Ascultă! Şi observă cît de normal, cît de calm îţi pot relata întreaga poveste.

Mi‑e imposibil să spun cum a pătruns prima oară ideea asta în creierul meu; dar o dată cuibărită, mă bîntuia zi şi noapte. Motiv nu era defel. Pasiune nu era defel. Ţineam la bâtrîn. Nu‑mi făcuse niciodată vreun rău. Nu mă jignise niciodată. Nu rîvneam la aurul lui. Cred că ochiul lui a fost de vină! da, el a fost! Unul din ochii lui semăna cu un ochi de vultur, ochi de un albastru spălăcit, cu o pieliţă pe deasupra. Ori de cîte ori se abătea asupra mea, sîngele îmi îngheţa în vine; şi astfel treptat, încetul cu încetul, mi‑am pus în gînd să iau viaţa bătrînului şi astfel să scap de ochiul lui pentru totdeauna.

Bucurestii

Indiscutabil, iubesc Bucurestii. Imi plac bucurestenii, trasaturile lor, mersul, vocile. Imi place orasul, e un aer special acolo, ceva care nu s-a schimbat din vremea in care eram student. A existat o vreme in care am incercat sa gasesc un job la Bucuresti, dar n-a fost sa fie. M-as muta maine, daca as avea o oportunitate.

Scafandri in Bega

Abia astept sa ajung in tren. O sa dorm acolo ca in sanul lui Avraam. Cel putin, mai bine decat azi noapte, cand exact in fata blocului s-a prabusit unu' cu masina in Bega. Nu era beat, zicea ca a evitat un caine. Ma rog, orice este posibil. Fapt e ca ore intregi am avut parte de girofarul masinii politiei, pus pe lumini, si de conversatii sub fereastra intre politisti si un grup de tineri. Nu cred ca erau toti in masina cu pricina, mai degraba era un grup de masini etc. Pentru ca nu puteam dormi, am facut poze:

Din nou in gara

Peste patru ore plec la Bucuresti. Am hotarat sa iau trenul, din urmatoarele motive: e mai ieftin si decat masina si decat avionul, ma culc seara la Timisoara si dimineata sunt la Bucuresti, nu trebuie sa mai conduc o zi intreaga si sa ajung acolo praf, pot sa beau linistit un whisky cu amicii mei, nu trebuie sa ma mai enervez cu cautatul locului de parcare si ar mai fi motive. 

Pentru prima data dupa destula vreme, am hotarat sa nu mai iau laptopul cu mine. O sa iau doar camera foto.
Apropo de avion: cea mai ieftina varianta e de trei ori mai scumpa decat trenul. Ca sa iti convina, trebuie sa faci rezervare cu cel putin o luna inainte. 

Am oarecari emotii: n-am mai fost intr-o gara de nu stiu cati ani. Ultima de care imi aduc aminte a fost gara de prin Italia, de unde am luat un tren catre Roma.

Căderea feţei

Cea mai cumplită chestie la care am asistat in anii din urmă s-a petrecut la Piaţa Traian din Timişoara (or mai fi şi alte pieţe cu numele ăsta, prin alte oraşe, de aia am specificat). Eram cu Ali pe-acolo şi ea a intrat să cumpere nişte apă. Iar eu m-am dus către un chioşc de ziare, să văd dacă găsesc "Comorile Pământului" pe care le ratasem cu o săptămână inainte. Maria are colecţia completă şi nu poate concepe să piardă vreun număr. In drum spre chioşc, am observat o tarabă unde se vindeau bilete la Bingo sau aşa ceva. Mi-au căzut ochii pe vânzătoare... Doamne Dumnezeule, cum putea să arate! Pe lângă ea, Zoe Petre este Miss Univers, nu am cuvinte să o descriu. Dacă ar fi văzut-o Texanul (naşul meu de cununie), ar fi zis că seamănă cu o pară, atât de mult se lăţea de la bust până la şezut. Dacă ar fi văzut-o Mircea Doinaru, ar fi spus că aduce cu un furuncul. In fine, poate o mai văd vreodată şi ii fac o poză.

Exact când treceam eu pe-acolo, de tarabă s-a apropiat un tip sfrijit, care contrasta perfect cu monstrul vânzător de bilete. Au schimbat câteva replici, nu am inţeles nimic din ele, nici nu mă interesa. Am trecut mai departe şi, aproape când ajunsesem lângă chioşcul de ziare, am auzit in spate vocea de stentor a individei: "te bag in pizda mă-tii, aia moartă". In clipa aia am inţeles ce vrea să spună expresia "a cădea faţa".