Animal

Uite asa aratam eu asta vara, pe drumul catre Tulcea. Nicicum nu aratam, practic, eram doar un tip cu privirea fixa si bineinteles cu idei fixe, dar ma rog, asta nu tine de aspectul omului. Interesant e ca Ioana, dupa ce m-a studiat vreo doua zile, mi-a spus intr-o seara asa: "aratati ca un arici". Dupa ce a trecut o vreme, a revenit si mi-a zis: "aratati ca un animal de plus". Eh, ce mult mi-au placut chestiile astea doua ...

Spre Tulcea

Suzana - începutul unei telenovele

Când eram mic, aveam o bonă sau guvernantă, nu mai știu cum i se spunea. O chema Suzana și era din satul Popteleac. Atât de mult îmi plăcea Suzana, încât venea a doua în ordinea preferințelor, imediat după mama. Mă gândesc că acum trebuie să aibă vreo 70 de ani și, cine știe, poate arată precum Muma Pădurii. Dar tot aș vrea s-o văd.
Culmea este că am găsit, printre hârtiile strânse de mama, o scrisoare pe care i-a trimis-o Suzana bunicii mele în 1965, pe când eu aveam cinci ani neîmpliniți. Uite cum sună scrisoarea:

Informatii inutile (1)

Cele mai lungi cuvinte din limba romana:
DIFOSFOPIRIDINNUCLEOTIDPIROFOSFATAZÃ (36 de litere)
ENCEFALOMIELOPOLIRADICULONEVRITÃ (32 de litere)
GASTROPILORODUODENOJEJUNOSTOMIE (31 de litere)
DICLORDIFENILTRICLORMETILMETAN (30 de litere)
Cele mai lungi cuvinte alcătuite dintr-o singură silabă:
STRINCHI (8 litere) (regionalism pentru "ciorapi"), STRÂMPŢI, STRIMPŢI (variante pentru "strâmţi"), ŞTREANG, TRUNCHI, CHIOMPI, GHIONŢI, STRÂMŢI, STRÂNGI, STRÂNŞI, STRICŢI, SCONCŞI, SFINCŞI, PROMPŢI, STRÂMBI, SCHIMBI, SCHINGI, ŞCHIOPI, ZBENGHI (7 litere)

Babalâci

Bute l-a invins pe Johnson. Mare scofala. E usor sa invingi babalâci de 42 de ani. E ca si cum m-as bate eu acum cu batranul turnator liberal Mircea Ionescu Quintus. Deci victoria lui Bute este nesemnificativa. Ah, daca vrea sa ne convinga, sa intre in ring cu un smardoi adevarat, din aia care numai ce se uita odata la tine si numai ce zic cateva chestii apasate, cu glas isteric, fara ca tu sa fii de fata, ca te-au si pus la pamant - ma refer, evident, la Mircea Badea. Ei, nenea Bute, atunci sa te vedem, in rest ce arati tu e zero barat, poate sa faca si Ponta scheme de felul asta, cand vine la teveu si arata cat e el de tare si cum ii pune el la podea pe alde Nastase ori Iliescu.

Cand eram mare

Asta vara, in august, am mers la Tulcea. Am stat la parintii Ioanei, care imi sunt vechi colegi de studentie. Nu am fost niciodata la Tulcea pana atunci, pentru ca pur si simplu n-am avut ce sa caut acolo. Nici macar cand lucram la AEM si plecam prin toata tara, cu camioanele, ca sa distribui contoare, nici macar atunci n-am ajuns la Tulcea. De data asta insa, am avut un plan - o sa povestesc mai incolo despre el.

Mama Ioanei este profesoara de matematica, tatal ei este politician. Ioana ar fi trebuit sa fie om mare, dar o boala aparuta ca din senin a facut-o sa ramana la nivelul mental al unui copil. In clasa a opta scria poezii si povesti excelente, acum vorbeste foarte putin si spune mereu cam aceleasi lucruri. Din timp in timp, deseneaza ceva misterios cu degetul, ducandu-te cu gandul la cercurile lui Arhimede. Daca o intrebi ceva, orice, iti raspunde. Uneori spune lucruri incredibile. Alteori ramai uimit sa vezi ca stie cine a jucat in diverse filme. Pur si simplu, ai senzatia ca e un om ca toti oamenii, doar mai retras. Un om intelept, care nu iroseste vorbele. 

Pianul Regelui

Ioana, cea care in clasa a opta a scris acea extraordinara poveste despre auriul plopilor, are acum aproape 30 de ani. Traieste in lumea ei, in care sunt sigur ca Regele joaca un rol important. Iat-o, alaturi de mama ei:

Ioana, cautand din priviri pianul Regelui

Macelarirea

Nu se mai termina la Realitatea o emisiune despre delfini, in care accentul e pus pe modul in care cad ei victime braconierilor, militarilor, barcilor, elicelor etc.

Imi dau seama acum pe ce se mizeaza: cei mai multi oameni nu pot suporta imagini cu fiinte nevinovate macelarite (eu sunt unul dintre ei). Asa ca respectivii vor schimba canalul, pur si simplu nu vor dori sa stie ce se intampla. Si uite-asa, pentru ca nu stim, nu ne ducem sa-i casapim pe aia care casapesc delfini, sau foci. Asta e smecheria, un rahat de smecherie, pe care democratiile il aplica in toate imprejurarile. Daca ar fi inteles comunistii chestia asta, erau si acum la putere. Pai nu? Nu e foarte simplu sa torturezi oameni si apoi sa le dai voie celorlalti sa urle: "la noi se tortureaza oameni"? Nu e usor sa te prefaci ca lupti impotriva coruptiei si, in acelasi timp, sa ii lasi pe toti sa urle ca tu numai te prefaci? Mai pe scurt, nu e foarte simplu sa iei puterea, apoi sa zici ca 1=2 si sa-i lasi pe toti sa urle ca de fapt 1=1?

In cazul nostru, nu e simplu si eficient sa-i lasi pe aia de la Realitatea sa faca emisiuni despre macelul delfinilor si tu sa-l practici, accepti, tolerezi etc, in continuare? Oh, ba e foarte simplu. Tocmai pentru ca noi, cei mai multi, nu suportam sa vedem imagini cu macelarirea delfinilor.

O poezie a lui Mircea Dinescu

Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost
şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge,
cum aş putea întoarce copilul care-am fost
când carne-mi înfloreşte şi doar uitarea plânge.

Un nou atac

Au prins unii pe Dambovita un somn de un metru si jumatate. Ce zevzeci. Mie imi este clar ca ala era un peste special, fermecat, vorbitor, care venea de foarte foarte departe in cautarea urmelor printului Calandrin. Unii dintre cititorii mei stiu cine este Calandrin: pestele care s-a indragostit de fiica-mea si a venit tocmai din Mediterana s-o caute. Am scris povestea lui in cartea minunata. Si acum, uite, niste indivizi oarecare, pe care nu-i intereseaza decat umplerea pantecelui, au prins un urmas de-al lui Calandrin si l-au casapit. Si televiziunile numai de asta vorbesc, de parca ar fi vorba de cine stie ce isprava. Nu, inconstientilor, nu e decat un nou atac asupra Tarii Povestilor, care, in ritmul asta, va ajunge in curand sa nu mai existe.

Mici amanunte

In sfarsit, Capcaunul Cumsecade face niste dezvaluiri picante despre diversi prim ministri, presedinti si personaje politice cu care a avut de-a face pe cand era ministru de extene. Interviul a aparut in Adevarul si face TOTI BANII. Iata un fragment, in care apare Liderul Regional, Reperul Moral, Salvatorul Romaniei si, in cele din urma, Victima Serviciilor - ma refer, desigur, la Emil Constantinescu:

Patru versuri

Din toate formele literare, cea mai trista, jalnica si demotivanta mi se pare epigrama. De cate ori imi cad ochii peste asa ceva, mi se cuibareste rapid in suflet o jale de care nu mai scap multa vreme. Parca vad in spatele textului un batran tremurator, care a atins un anumit nivel de intelepciune si se cazneste sa o picure in cate patru versuri, care trebuie neaparat sa fie umoristice. Dar ce umor paraginit... ce imagini prafuite, brrr, nici nu vreau sa ma mai gandesc. Uite un exemplu de epigrama, apartinand batranului turnator liberal Mircea Ionescu Quintus:

Iubita mea, neiertătoare,
Mi-a spus cu vocea-i delicată:
- Am să te judec eu odată!
...Și s-a făcut judecătoare.

Ha, ha, ha, ma tavalesc de ras...Ho, ho, ho...Inca doua astfel de catrene si ma duc sa iau un anti-depresiv.

Argetoianu - Memorii. 3 ianuarie 1937

Liberalii doljeni certandu-se (banda Neamţu si banda Tătărescu Nolică sunt la cutite) si neputandu-se intelege asupra numirii unui prefect, prefectura judetului e girata din octombrie de Victor Deleanu, director in Ministerul de Interne, prin delegatie. Deleanu n-a inventat praful de pusca, dar e unul din rarii nostri functionari de o cinste desavarsita si nepusa la indoiala. Aseara am luat masa cu dansul si mi-a povestit lucruri de necrezut asupra gestiunii ultimului prefect P. Garboviceanu. Gainarul s-a urcat la rangul de bandit.

Un spam

Regula 1: in Bucuresti nu exista reguli.

Regula 2: niciodata nu trebuie sa vorbiti despre faptul ca in Bucuresti nu exista reguli.
Regula 3: orice portiune libera de asfalt constituie un loc ideal de parcare. In aceasta ordine de idei, faptul ca acea portiune de asfalt este in fata unei curti cu garaj, in mijlocul unei intersectii sau pe linia de tramvai, este total irelevant.

Regula 4: oricine isi poate gasi un loc de parcare "platit" in jurul blocului, atata timp cat este primul care isi scrie pe asfalt numarul cu vopsea si isi monteaza gardulet de fier.
Regula 5: In Bucuresti nimeni nu are propriul lui loc de parcare. Primul venit e primul servit. De asemenea, primul sosit are dreptul de a-si marca teritoriul cu urina.

Pictorial napulitan

Suflarea nasului în baie

Există o categorie de oameni care se jenează aproape și pentru că trăiesc. Am cunoscut așa ceva. Nu fac niciun fel de problemă nimănui, cu toate astea se poartă de parcă fiecare gest al lor, fiecare respirație, pot provoca mari neplăceri celorlalți. Din cauza asta, calcă extrem de precaut, aș spune că în șoaptă, ca nu cumva pasul lor să deranjeze urechile celor aflați în preajmă. Nu strănută decât într-o batistă uriașă, specială, iar zgomotul produs seamănă cu cel pe care îl fac pleoapele unui leu care clipește. Nu își ating tacâmurile de farfurie, nu râd, nu se scobesc în dinți, întreaga lor existență e o preocupare continuă pentru a nu se face observați. Delicatețea - acest termen este inadecvat pentru ei, pentru că un om delicat este un luptător de sumo față de unul dintre cei despre care povestesc eu. 

O poveste a Ioanei, de cand era in clasa a opta

AURIUL PLOPILOR

Odata cu vara au venit si fustitele rosii cu buline albe, si buburuzele cu picioruse modelate parca de cine stie ce artist vestit.

A venit ciudata amintire a altor veri, iar soarele si-a risipit buchetul de zambete peste domnisoarele cu palarii albastre, iesite in gradina cu cintezoi.

Pisica neagra s-a apropiat tiptil de o papadie sfioasa, vrand parca sa-si atinga boticul de coronita ei de spori.

Pianul regelui a ramas in gradina.

Regele contempla natura, ca de obicei, cu un ochi exagerat de albastru. Eu, aflat in acelasi dud in care stateam asta-vara, ii desenez figura din profil.

Regele mananca acum cirese si aseaza samburii, unul cate unul, pe pian.

568 de ani

Acum vreo două luni, a fost o sindrofie a copiilor, unde era invitată şi Maria. Muzică, sucuri, prăjituri, pizza... Nu i-a deranjat nimeni, s-au distrat cum au avut ei chef. La spartul târgului, sigur că după fiecare a venit câte cineva, să-l ia acasă. Eu am mers după fiică-mea împreună cu Ali. Am ajuns acolo, am stat câteva minute, după care am cam început să mă enervez, pentru că se auzea muzică de cimpanzei - mă refer la Anda, Panda, Manda şi tot felul de alte maimuţe care spun tot timpul ceva de genul o-o-ouo şi în timpul asta zâmbesc tâmp. În timp ce Maria se pregătea de plecare, a apărut o mămică, una care părea scăpată direct dintr-o ambuscadă. Toate hainele stăteau pe ea ca pe gard, practic nu ştiu cum aş putea-o descrie. Presupun că dacă s-ar fi dus să se aranjeze puţin, să-şi îndrepte bluza, să-şi ridice cureaua (sau ce-o fi fost aia), ar fi arătat cât de cât OK. Dar aşa...chiar că-mi venea să mă ciupesc să văd dacă nu am adormit.

Cam asa ceva, dar mai rau

Gustul

Vorbeam intr-o zi cu un amic si odata m-am trezit ca da glas unui gand care pe mine ma traverseaza periodic si pe care nu am avut prilej sa-l exprim atat de liber ca aici. "Mi-e dor de parizer", a zis amicul meu. Am inteles imediat: era vorba de parizerul ala al lui Ceausescu, facut din tot felul de chestii naturale, printre care destula carne. Parizerul ala avea gust si consistenta, aia e chestia. Acum, daca bagi in gura o bucatica de parizer si il impingi cu limba in cerul gurii, se transforma intr-o pasta scarboasa. Un caine maidanez trebuie sa fie foarte hamesit ca sa inghita asa ceva. Dar parizerul ala, pentru care l-am impuscat pe Ceausescu....

Tin minte ca acum tartinele pe care le faceam. Parca simt mirosul franzelutei pe care o luam de la Cismigiu, pe care o rupeam in doua de-a lungul si inauntrul careia puneam trei-patru felii de parizer, care nu aveau nevoie de nimic altceva, nici macar de mustar. Mancam chestia aia si pana seara nici nu-mi mai trebuia mancare. Dar ce gust...oh, ce gust!

Doua sticle

La hotelul Playabonita, unde am stat acum cateva saptamani, era o regula. O stiu din diverse alte hoteluri si mi se pare o regula de ne-criticat: n-ai voie sa iesi cu mancarea din restaurant. Cine intra acolo, poate manca, intre orele scrise pe usa, cat pofteste. Se poate indopa ca un godac, pate baga in el pana face apoplexie, poate sa roage pe cineva sa-i indese mancare pe gat si dupa ce s-a prabusit la pamant, n-are nicio importanta. In schimb, cand pleaca de acolo, n-are voie sa mai si care mancare sau bautura in camera. Ei bine, in dimineata in care am plecat catre Sevilla, cu grupul, ne-am dus si am mancat cat am avut chef, am baut tone de apa, am scurs prin esofag hectolitri de cafea, dar pentru unii tot n-a fost de-ajuns. Unii, ingrijorati ca la Sevilla vor suferi de foame (acolo, dupa cum se stie, nu se gaseste mancare deloc), au preparat diverse tartine si le-au inghesuit prin posete, borsete, la ciorap, la subrat etc. Asta cu toate ca hotelul ne-a preparat pungi cu hrana rece pentru pranz.

In autocar, m-am instalat in ultimul rand (ca la scoala) si m-am pregatit sa atipesc (aveam ore bune de mers pana la prima oprire). Cand colo, ce sa vezi? Vine un tip si incepe sa povesteasca, pe un ton dispretuitor, cum a manageriat el problema apei pentru drum. Chestia suna cam asa: "Am luat o sticla de apa si cand sa ies pe usa vine unu' si-mi zice ca n-am voie sa plec cu ea. Ha haaaa, adica sa nu ma lase pe mine sa iau o sticla de apa din restaurant? Si atunci m-am dus si am luat inca una!" Ei, asta e romanul, mi-am zis, trebuie sa se faca de neuitat. Apoi mi-am rezemat tampla de geam si am adormit.