Frica și credința

1. După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis: „Avraame, Avraame!” Iar el a răspuns: „Iată-mă!”
2. Şi Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu!”
3. Sculându-se deci Avraam dis-de-dimineaţă, a pus samarul pe asinul său şi a luat cu sine două slugi şi pe Isaac, fiul său; şi tăind lemne pentru jertfă, s-a ridicat şi a plecat la locul despre care-i grăise Dumnezeu.
4. Iar a treia zi, ridicându-şi Avraam ochii, a văzut în depărtare locul acela.
5. Atunci a zis Avraam slugilor sale: „Rămâneţi aici cu asinul, iar eu şi copilul ne ducem până acolo şi, închinându-ne, ne vom întoarce la voi”.

Intâlnirea cu Suzana - sfârșitul telenovelei

Am fost la Suzana, cea care mă îngrijea când aveam 5 ani. Telenovela s-a isprăvit. Am găsit o femeie rotofeie, aș putea spune chiar cilindrică, pensionară, cu un bărbat simpatic, pe nume Mureșan. Tot de prin Popteleac și el. Au doi copii, o fată și un băiat pe nume Raul. Copiii au și ei câte un copil.
M-am dus cu Maria. Nu știu de ce, dar simt o plăcere specială atunci când o introduc în lumea copilăriei mele. Îi tot povestesc ce făceam când eram de vârsta ei, așa că prilejul de a o duce la întâlnirea cu un personaj coborât chiar de acolo, din anii aceia, nu putea fi ratat.

O poveste a copilului Raul Baz

Reproduc aici scanurile dupa povestea mea de la varsta de 9-10 ani intitulata "Flacaul". Demn de remarcat este fabulosul moment al intalnirii flacaului cu balaurii si zmeii: 

Cum ajunse el acolo, vazu un foc mare care scotea un fum gros. In jurul lui sedeau 48 de balauri si 35 de zmei.

Un caiet

Am gasit intr-un sertar un asa-numit "Caiet de compuneri". Aveam 9-10 ani cand am inceput sa scriu in el. Din pacate, l-am abandonat foarte repede. Am gasit inauntru o poveste intitulata "Flacaul" si o chestie de doua pagini cu numele incredibil "Duhul Mortii" - un fel de basm neterminat si total absurd. 

Caietul are 410 pagini, pe care sunt uimit sa constat ca am avut rabdarea sa le numerotez. Am scris doar 7 pagini si apoi am abandonat proiectul. Mult mai tarziu, la pagina 11 am scris asa: "OSCAR WILDE. DE PROFUNDIS Suferinta este o clipa foarte lunga, pe care nu o putem imparti in perioade." 

Niste poze mai tari decat cea mai scumpa poza din lume

Am scris luna asta despre "Cea mai scumpa fotografie din lume": cineva a dat peste patru milioane de dolari ca sa puna gheara pe urmatoarea chestie in care se vede Rinul, facuta de un anume Gursky:

Pai nu o fi de multe ori mai faina oricare din pozele pe care le-am facut eu la Racoasa? Ia uitati-va:

Ia sa scot eu la vanzare aceste poze, cu pretul de 10 $/buc. Oare da cineva banii astia? Garantat NU!

O poezie a lui Esenin

PISICA
Sunt atat de multe pisici pe lume.
Numarul lor n-ar putea nimeni sa-l spuna
Imi amintesc: in izba noastra mirosea a mazare...
Si steaua albastra suna...

In viata, in vis ori in somn
Mi se nazare o zi departata:
Pe lavita torcea pisoiul de puf
Si se uita cu privirea dungata.

Pe atunci eram copii, copii,
Bunica-ngana un cantec batran.
Pisoiul ca un tigru tanar sarea
Si se juca cu ghemul scapat din san.

Au trecut anii, bunica e moarta.
Din pielea pisoiului iubit
Bunicul a facut o caciula
Si a purtat-o pana s-a-nvechit.

Un drum in Moldova

Drumul de la Racoasa pana la Ojdula este unul plin de intamplari interesante si surprize. Traseul optim pare a fi Racoasa - Vizantea - Vidra - Valea Sarii - Lepsa - Ojdula. Din pacate, ce castigi ca distanta, pierzi ca timp, intrucat drumul este din loc in loc nereparat. Oricum, se lucreaza.

Un câine fraier

Dau ăștia la televizor cât e ziua de lungă cazul unui câine japonez care stă de două luni într-o stație de autobuz și îți așteaptă stăpânul. L-am vazut și eu, e drăguț, flocos, are o privire inteligentă. Mai mult: stă să-l maângâi, primește mâncare de la oricine, dar nu se clintește din loc. La venirea în stație a oricărui autobuz, tresare, probabil în speranța că îi va sosi stăpânul care l-a abandonat.

Justitia la romani

Isi mai aminteste cineva de un anumit domn pe nume Alexandru Simionovici? Probabil ca foarte putini. E vorba de fostul prefect taranist de Botosani, care a fost prins in anul 2000 ca a facut niste matrapazlacuri cu banii publici. Mai precis, prefectul taranist a dat bani fara licitatie la o anumita tipografie, ca sa tipareasca buletinele de vor pentru alegeri. S-a declansat o ancheta, din care a derivat o alta ancheta: controlul averii. Ei bine, iata ca astazi procesul a ajuns aproape de sfarsit. Dupa zece ani de cercetari s-a ajuns la concluzia ca Simionovici nu poate justifica 180.000 lei. Curtea de Apel Suceava a emis o hotarare executorie in acest sens, asadar averea fostului prefect poate fi executata. Sentinta, insa, poate fi atacata cu recurs la Inalta Curte de Casatie si Justitie. Procesul, carevasazica, va continua. Cine stie pana cand, probabil alti zece ani. Poate pana cand Simionovici va trece in lumea celor drepti, devenind si eu unul dintre ei, iar justitia va da neputincioasa din umeri: "Ce putem sa mai facem, omul nu mai e pe-aici!".

Sfaturi pentru Bursucul V

Eu unul chiar nu înțeleg ce ar vrea oamenii să se întâmple cu Adrian Severin. Să demisioneze din Parlamentul European? Dar de ce să facă asta câtă vreme mai are de stat acolo vreo doi ani, timp în care urmează să încaseze vreo 200.000 de euro? Ce român normal la cap ar demisiona, renunțând la asemenea suma? Ceilalți doi corupți, slovenul și austriacul, prinși și ei cu mâța-n sac, au demisionat demult, din primele zile. Ce-au dovedit prin asta? Demnitate, vor zice slovenii și austriecii. Prostie, vor zice românii. Sigur, nu toți, mai sunt și unii care gândesc slovenește, dar ei nu prea au câștig de cauză.

Adrian Severin făcând semnul banilor cu ambele mâini

Carnetul

Carnetul de elev, imbracat cu grija in vinilin

Obsesia

Cred ca aveam vreo 15 ani...Obsesia mea fundamentala era rock-ul. As fi dat orice numai sa pot merge la Madison Square Garden si sa vad live o trupa de genul Deep Purple. Ascultam pierdut, in fiecare duminica, Metronomul lui Radu Teodoru de la Europa Libera, atat cat puteam prinde, pentru ca emisiunea era bruiata. Si, cand aveam in fata un bloc de desen, puneam pe foi viziunile mele naive despre cum ar arata un concert de rock:

O poveste a lui Hans Heinz Ewers

Păianjenul

Când Richard Bracquemont, student în medicină, s-a hotărât să se mute la Hotel Stevens, un hotel mic, rue Alfred-Stevens 6, în odaia nr. 7, trei oameni se spânzuraseră acolo de fereastră, în trei vineri una după alta.

Cel dintâi fusese un elveţian, voiajor comercial. L-au găsit abia sâmbătă seara; doctorul a constatat că moartea se întâmplase vineri după-masă între cinci şi şase. Cadavrul atârna de un cârlig gros, bătut în cercevea, pentru agăţat hainele. Fereastra era în­chisă; răposatul se spânzurase cu şnurul de la perdea. Fiindcă fe­reastra era foarte joasă, picioarele pân-la genunchi atâr­nau pe pământ; omul trebuia dar să fi pus mare putere ca să-şi îndeplineas­că hotărârea. Pe urmă s-a aflat că era însurat, avea patru copii, stătea bine şi câştiga frumos, era din fire vesel şi mai totdeauna bine dispus. Ceva scris, în legătură cu sinuciderea, nu s-a găsit, şi nici testament; nici cunoscuţilor nu le dăduse vreodată a înţelege că se gândeşte la aşa ceva.

Verigheta

Răzvan de la Moreni, tipul cu care am petrecut cutremurul din 86, mi-a povestit ceva care lui i se părea o întâmplare norocoasă. Într-o dimineaţă a plecat la lucru, ca de obicei. A ajuns la birou, şi-a băut cafeaua, apoi a făcut diverse vizite prin diverse birouri ca să se intereseze de stadiul unor lucrări - pe vremea aia nu exista reţea de computere, nu aveai Intranet, aşa că era mult mai bine să circuli prin birouri. Şi-a rezolvat el problemele, apoi s-a întors în biroul personal. Pe la prânz, s-a apucat să mănânce tartinele făcute de Nataşa - pe atunci nu existau firme de catering, aşa că îţi aduceai mâncarea de acasă. În momentul în care a scos punga, Răzvan a observat că nu are verigheta pe deget. S-a uitat pe birou, pe sub hârtii, s-a plimbat pe duşumea în patru labe - verigheta nicăieri. A început să între în panică, pentru că Nataşa nu ar fi acceptat prea uşor ca el să dovedească atâta lipsa de respect faţă de obiectul care simboliza iubirea lor. Plus că i-ar fi venit imediat în minte că el şi-a ascuns special verigheta, ca să nu observe nu ştiu cine că e căsătorit şi să accepte o legătură extraconjugală etc.

Scripta manent

• Desi pierd lupta, taranii lui Rebreanu au unele mici satisfactii cum ar fi: uciderea boierului Iuga, arderea conacelor, etc.
• A fost la fel ca in istoria cu Romeo si Julieta care au supt la o leoaica.
• Personajul lui Camil Petrescu are constiinta pura, dar incarcata. El priveste retrospectiv spre viitor si se izoleaza de cei din jur sinucigandu-se.
• La sfarsitul romanului Ana Karenina isi curma zilele, ramanand in continuare o mama buna.
• Meritul principal a lui Geo Bogza este ca el insusi este martor la ceea ce vede.
• Cronicarii munteni ii laudau pe stapanii lor cu cuvinte frumoase, iar pe dusmani cu ocari si insulte.
• Substanta cenusie este mai proeminenta la copii care pe masura ce cresc se imputineaza.

Cutremure

Se tot vorbeşte de cutremure în ultima vreme, aşa că nu am cum să nu-mi amintesc de cele două pe care le-am prins: cel din 1977 şi cel din 1986.
Pe cel din 77 l-am „petrecut” la Sinaia. Eram elev în clasa a zecea şi locuiam împreună cu mama în casa din Calea Codrului. Ea era profesoară la liceu şi în acea zi de 4 martie avea ore la seral, deci venea acasă destul de târziu. Îmi amintesc că stăteam în camera mea, la birou, afundat într-un fotoliu cu speteaza foarte înaltă şi citeam. Am auzit uşa la sufragerie, am auzit-o pe mama spunând „bună seara”, i-am răspuns, apoi ea a mers direct către bucătărie. Ca să ajungă acolo, trebuia să treacă printr-un fel de vestibul, aflat chiar în spatele meu. Din el puteai intra şi în bucătărie şi în baie şi în camera mea. Am auzit paşii mamei în acel vestibul şi m-am întrebat dacă intră la mine în cameră ca să vadă ce fac, aşa că am ascuns cartea sub un caiet studenţesc în care scriam pentru matematică. Şi, chiar în acea secundă, a început cutremurul.

Paleta de culori

Alaltăieri seară, am mers la apartamentul unde a stat mama, la întâlnirea cu un domn care urmează să-mi aducă un pat. A mers și Maria cu mine, să vadă cum arată acum, după ce am refăcut camera cea mai afectată de inundație. Pe la 8 și jumătate, a sosit domnul cu patul, i-am explicat ce vreau, a făcut o schiță, apoi a scos o paletă de culori, ca să-mi aleg nuanța preferată. I-am spus Mariei să aleagă ea. Bineînțeles că la început a zis că vrea albastru, dar apoi a înțeles că lemnul patului trebuie să fie în acord cu parchetul și mobila. Așa că a ales ceva potrivit. Să zicem cam ca în paleta asta, mostra încercuită.

Cateva expresii latinesti

Ab urbe condita = de la intemeierea orasului;

*  romanii incepeau numararea anilor de la intemeierea Romei;

Abyssus abyssum invocat = prapastia cheama prapastie;

*  Psalmii, 43,8; in sens uzual: o greseala atrage dupa sine o alta greseala;

Acta est fabula! = piesa a fost jucata!

*  formula care anunta sfarsitul unei reprezentatii in teatrul antic;

Alea iacta est = zarurile au fost aruncate;

*  Suetoniu, “De vita XII Caesarum”; cuvintele lui Cezar la trecerea Rubiconului; potrivit regilor republicii niciun general roman, venind din nordul Italiei spre Roma, nu avea voie sa treaca acest rau in fruntea armatei pe care o comanda; indica o decizie irevocabila, luata dupa indelungi ezitari;

Emoticons

  :))     ;))    ;;)      :D     ;)   :p      :((      :)      :(    :X     =((     :-o      :-/   :-*   :|    8-}   :)]   ~x(  :-t     b-(           :-L  x(   =)) 

Nu ma pricep, dar daca m-as pricepe, maaaamaaaaaaa ce emoticoane as face eu!

O senzație

În sfârşit am isprăvit ciorba începută de dimineaţă. A tot trebuit să plec, lăsând oala pe foc, însă până la urmă am reuşit. Niciodată în viața mea n-am făcut o ciorbă mai fragmentată.
Dimineaţă, pe la 9, am mers în piaţă după borş. De obicei iau din supermarket borşul "Dănilă". De câte ori îl pun în coş, îmi amintesc de motanul Dănilă din filmele cu Veronica şi văd figura lui Dem Rădulescu. Azi însă am luat din piaţă. Singura femeie care avea borş era o ţărancă grasă, îmbrăcată cu un pulover din ăla gri, cu dungi verticale, foarte gros, făcut probabil chiar de ea cu andrelele. Pe cap avea o broboadă maro, cum au aproape toate ţărăncile care vin la piaţă. Stătea aşezată în spatele tarabei şi moţăia, dacă nu cumva chiar dormea. Am bătut cu unghia în capacul uneia dintre sticlele cu borş şi femeia s-a trezit. "Cât costă?" am întrebat-o. "Doi lei litrul", mi-a răspuns. Am luat două sticle "de jumate", i-am întins doi lei, şi în momentul ăla am simţit-o că-i pare rău. Îşi dăduse rapid seama că aş fi cumpărat şi dacă cerea trei lei, dar acum ce să facă, apucase să zică un preţ şi nu mai putea să dea înapoi.
Senzaţia asta că puteam să cer mai mult am avut-o şi eu de câteva ori în viaţă. Indiferent că am vândut un apartament sau o carte de poveşti. Şi cred că fiecare om care vinde ceva simte măcar o secundă senzaţia asta. În afară, desigur, de cei care îşi stabilesc un target şi, când îl ating, sunt mulţumiţi, fără să le pese că l-ar fi putut depăşi.