De prin China (9)

O noua poveste a lui Dimitar Peev

Un fir din barba lui Mahomed

Nimeni nu poate da înapoi acele ceasornicului, ca sa retrăiască vremea dinaintea naşterii sale. Pentru noi trecutul rămîne ireversibil. Şi totuşi, am vizitat o epocă uitată, am trăit pe Pămînt cu sute de mii de ani în urmă. Eram şi nu eram eu. Am văzut totul „cu propriii mei ochi”, chiar dacă erau ochii altui om, nebănuit, necunoscut. Alt om? Dar îl putem numi oare om? De fapt, nu trebuie să mă grăbesc. Mai bine aş povesti întîmplările în ordinea în care s-au succedat.

Nils Holgersson (9)

În parcul Öved

În tot timpul zilei, când gâştele îl zădărâseră pe vulpoi, Năpârstoc dormise buştean într-un cuib părăsit de veveriţă. Se trezi abia spre seară, cu inima grea. „Parcă văd că mă trimit înapoi acasă şi atunci n-o să am încotro: va trebui să apar înaintea părinţilor mei”, se gândea el.

După ce găsi gâştele, care se scăldau în lacul Vomb, niciuna nu pomeni că Năpârstoc va pleca împreună cu ele mai departe la drum. „Or fi crezând că gâscanul cel alb e prea obosit ca să pornească cu mine acasă în seara asta...” îşi zicea băiatul.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(19)

Jucăria săracului

Vreau să dau ideea unei petreceri - nevinovate. Sunt aşa de puţine distracţii care să nu fie vinovate!

Cînd veţi pleca dimineaţa de acasă cu gîndul anume de a bate drumurile, umpleţi-vă buzunarele cu mici invenţii de un gologan — ca, de pildă, caraghiosul de mucava mişcat cu o singură sfoară, fierarii care bat nicovala, călăreţul şi calul a cărui coadă e un fluier — şi de-a lungul cîrciumilor, la rădăcina copacilor, dăruiţi-le copiilor necunoscuţi şi săraci pe care îi veţi întîlni. Le veţi vedea ochii mărindu-se peste măsură. Mai întîi nu vor îndrăzni să le ia; se vor îndoi de fericirea lor. După aceea mîinile lor vor înşfăca aprig darul şi vor fugi cum fac pisicile care se duc să mănînce departe bucata ce le-aţi dat-o, deprinse să nu se încreadă în om.

O poveste stranie a lui Gogol (Nikolai Vasilievici)(3)

Cap III - sfarsit

Mari prostii se mai întâmplă pe lumea asta. Câteodată, acestea sunt absolut neverosimile. Pe negândite, acel nas care se plimbase într-o trăsură în persoana unui consilier de stat şi care făcuse atâta zarvă în oraş, se pomeni din nou la locul său, adică exact între cei doi obraji ai maiorului Kovalev. Acest eveniment s-a întâmplat în aprilie, în ziua de şapte. Trezindu-se şi privindu-se în oglindă, maiorul îşi zări din nou nasul la locul lui! II apucă temător cu mâna, era chiar nasul lui! „Ehei!“, zise Kovalev şi, de bucurie, era cât pe ce să înceapă să galopeze desculţ prin toată camera, dar chiar în clipa aceasta, intră Ivan şi îi încurcă socotelile. Porunci ca imediat să i se aducă apă ca să se spele, şi în vreme ce se spăla, se mai uită o dată în oglindă, să-şi vadă nasul! Ştergându-se cu prosopul, se mai privi din nou, să-şi mai vadă nasul încă o dată!

Disparitia lui Mr. Bean

O stire care a trecut aproape neobservata: actorul Rowan Atkinson renunta sa mai interpreteze personajul Mr. Bean. Mare paguba, pentru mine, nu e. Niciodata nu mi-au placut scalambaielile acestui tip. Umorul promovat de el mi s-a parut mult prea facil si intotdeauna mi-am spus ca un om matur care se stramba in halul ala nu reuseste decat sa fie penibil. Dar deh, daca englezii gusta asemenea lucruri, sa fie sanatosi.

Rowan Atkinson are si o motivatie pentru decizia pe care a luat-o. Ea suna cam asa: 

De-ale lui Zoscenko (37)

Copilărie fericită

Ieri, măi fraţilor, şedeam pe o bancă în Parcul Tavriceski. Îmi răsucesc o ţigară. Mă uit în dreap-ta, mă uit în stînga. În jur — o frumuseţe! E pri-măvară. Soarele dogorăşte. Copilaşii se joacă în nisip. Lîngă mine, pe bancă, văd un puşti de vreo zece ani. Şade pe bancă şi îşi bălă­băneşte un picior.

M-am uitat la el şi în juru-mi.

De prin China (8)

Mici intamplari cu animale (117)

Dihorul, înrudit de aproape cu nurca, se apropie de aceasta şi în năravuri: îi place să vîneze pe la marginea apelor şi nu se sfieşte să intre în apă după vreo pradă care îl ademeneşte. Dar iată că nici sora lor mai mică, dar nu mai puţin sîngeroasă, hermelina, nu se dă înapoi de la cîte o partidă de vînătoare în apă. 

Hermelina

Pescuiam liniştit într-un rîu din singurătatea muntelui, cu atenţia îndreptată către musculiţele lansate departe, pînă lîngă malul de dincolo. Şuvoiul îşi cînta ciobăitul lui neîntrerupt; obişnuit cu el, nici nu-l mai auzeam. Dar am auzit aici aproape plescăit în apă şi apoi ca un chiţcăit de şoarece. Îndată văd lîngă mal sfîrşitul unei tragedii: în apă, un animal de pradă mic şi-a prins victima. Nu-mi vine să-mi cred ochilor. Fără greş, am re­cunoscut hermelina în haina ei de vară (cafenie). Chiţcanul de apă, numit şi şoarecele cu trompă (Neomys fodiens), îi atîrna din gură moale, mort. Hermelina s-a întors să iasă la uscat şi m-a zărit. Credeam că în spaimă îşi va părăsi prada şi va în­cerca să iasă din rîu pe undeva mai pe alături. De unde ! S-a întors isteţ şi, cu prada relativ mare, a luat-o înot spre ţărmul de dincolo. Singură dacă o vedeam înotînd prin apa rîului re­pede şi încă mă miram, dar aşa cu povara în gură ! Şi a răzbit printre valuri, prin repezişul de la mijloc; uneori o acoperea apa, alteori o răpea vojul, clar nu s-a lăsat. Dincolo, a fost în două salturi pe umărul malului şi a dispărut în tufele de acolo.I-am trimis un gînd de felicitare, şi pentru vitejia şi încăpăţî­narea ei, şi pentru că am văzut că mai răreşte din aceşti chiţcani duşmani ai păstrăvilor, dar şi pentru că m-a învăţat ceva ce nu Ştiam: hermelina vînează şi în apă şi e o înotătoare bună.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor

Faceti-va bine (194)

Moşmonul

Denumire ştiinţifică: Mespilus germanica.

Denumire populară: moşmoană.

Prezentare. Moşmonul este un arbust originar din Persia, ajuns în Europa în mod treptat, dinspre zona mediteraneană. Aparţine familiei rozaceelor. Înălţimea maximă pe care o poate atinge moşmonul este de cinci metri. Frunzele acestui arbust sunt mari şi au formă eliptică. Florile au o frumoasă culoare albă. 

O poveste stranie a lui Gogol (Nikolai Vasilievici)(2)

Nasul - Cap II

    Asesorul de colegiu, Kovalev, se trezi destul de dimineaţă şi făcu un „brrr…“ din buze – aşa făcea el de obicei atunci când se trezea, şi nici el nu putea să-şi explice de ce – se întinse şi îi porunci servitorului să-i dea oglinda de pe masă. Voia să se uite la coşul care-i apăruse, de ieri-seară, pe nas. Spre marea sa uimire, văzu însă că locul în care trebuia să i se afle nasul era complet neted! Speriat, Kovalev ceru puţină apă şi-şi şterse ochii cu prosopul. Nu se înşelase deloc, nasul lipsea de la locul lui! Ca să fie sigur că se trezise de-a binelea, Kovalev începu să se ciupească. Pare-se că nu dormea. Atunci, omul nostru sări din pat, se scutură cu putere şi văzu din nou că-i lipseşte nasul!… Porunci să i se dea imediat haina şi zbură la şeful de poliţie.

Din povestile lui O. Henry (9)

Somaţie de plată

În zilele acelea, văcarii erau atotputernici. Ei erau mai marii ierbii, regii cirezilor, stăpînii izlazurilor, baronii cărnurilor şi ai oaselor. Puteau să meargă în caleşti de aur, dacă aveau poftă. Înotau pur şi simplu în aur. Ba chiar li se părea că aveau mai mult decît era firesc. Pentru că după ce-şi cumpărau cîte un ceas bătut cu nestemate, aşezat într-o cutie voluminoasă de se trezeau cu coastele zdrelite, o şa californiană cu ţinte de argint şi piele angorată şi comandau cîte un rînd de whisky pentru toţi la bar — pe ce altceva să mai dea banii?

Nu acelaşi lucru se întîmpla cu proprietarii lassoului care aveau neveste. Ăştia nu se omorau cu întrebările despre folosirea surplusului de bunăstare. În pieptul sexu­lui făcut dintr-o coastă, talentul uşurării pungii s-ar pu­tea să se domolească odată cu anii de nefolosinţă, dar de stins nu se stinge în veci, fraţilor.

Aşa că, din hăţişuri îşi face apariţia Long Bill Longley de la Bar Circle Branch din Frio — un bărbat în căutare de nevastă — gata să guste din bucuriile urbane ale suc­cesului. Avea cam o jumătate de milion de dolari şi un venit care creştea constant.

Nils Holgersson (8)

Vittskövle

Câteva zile mai târziu avu loc o altă întâmplare, la fel de ciudată. Un cârd de gâşte sălbatice coborî într-o dimineaţă pe un ogor din Scania răsăriteană, nu departe de marea fermă Vittskövle. În cârd se aflau treisprezece gâşte de culoare sură obişnuită şi un gâscan alb, care ducea în spinare un prichindel cu nădragi galbeni de piele, cu vestă verde şi cu o bonetă albă, ţuguiată, pe cap. Nu încăpea îndoială că erau foarte aproape de Marea Baltică. Pe ogorul pe care coborâseră, pământul era amestecat cu nisip, aşa cum e de obicei pe ţărmurile mării. Se pare că în partea locului se aflase înainte mult nisip mişcător, care se fixase în vremea din urmă, căci în multe părţi se puteau observa păduri întinse de pini.

Trenul

Surpriza din cartea lui Cioran

Când eram copil, îmi era o frică teribilă de păianjeni. Îmi amintesc că odată am scăpat o bilă sub pat și, când m-am aplecat să mă uit după ea, am zărit un păianjen monstruos, mult mai mare decât cei obișnuiți, care stătea nemișcat exact acolo unde podeaua se unea cu peretele. N-aveam lanternă, am încercat să luminez cu un chibrit, dar degeaba. Al naibii păianjen nu se mișca deloc, doar aștepta să bag eu mâna după bilă, ca să se repeadă și să mă muște. M-am sucit, m-am învârtit, dar nu mai puteam să fac nimic altceva. Mă gândeam că dacă monstrul stă acolo unde e, aș putea să găsesc un obiect lung, pe care să-l împing sub pat ca să-l strivesc. Așa că din minut în minut mă tot uitam: acolo era, nemișcat, în așteptare. Dacă ar fi plecat, ar fi fost terifiant, pentru că m-aș fi gândit tot timpul că s-a ascuns foarte bine, așteptând noaptea ca să iasă și să mă atace. Dar el stătea bine-merci acolo unde îl văzusem.

De prin China (7)

Moartea micului ritual

Mulţumirea, chiar fericirea pe care le simţi atunci când cineva drag ţie are un succes, ori un motiv de mare bucurie, pot fi întregite, ca să zic aşa, de un ingredient despre care mai nimeni nu vorbeşte, considerându-l semn de egoism: satisfacţia că ai contribuit şi tu. Nu o să mă întind la exemple elaborate, la situaţii complexe. O să vorbesc despre un lucru extrem de simplu, pe care tocmai ce l-am pierdut şi care m-a făcut să înţeleg cele spuse mai sus.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(18)

Invitatia la călătorie

            E o ţară minunată, o ţară, zice-se, a Belşugului, pe care visez s-o văd împreună cu o veche prietenă. Ţară stranie, înecată în pîclele Nordului nostru, şi pe care am putea s-o numim Orientul Occidentului, China Europei, atît de mult calda şi capricioasa fantezie şi-a dat aici frîu liber, atît de mult,  cu răbdare şi îndărătnicie, a făcut-o vestită prin savantele şi delicatele ei vegetaţii

O adevărată ţară a Belşugului, unde totul e frumos, bogat, liniştit, cinstit; unde luxului îi place să se oglindească în ordine; unde viaţa e îmbelşugată şi are dulce mireasmă; de unde neorînduiala, zgomotul şi neprevăzutul sunt înlă­turate; unde fericirea s-a nuntit cu tăcerea; unde bucătăria e, în aceilaşi timp, poetică, grasă şi excitantă; unde totul îţi seamănă, scumpul meu înger.

O poveste stranie a lui Gogol (Nikolai Vasilievici)(1)

Nasul - Cap I

La 25 martie, la Petersburg, s-a petrecut o întâmplare cam stranie. Frizerul Ivan Iakovlevici (numele lui de familie s-a pierdut şi nici pe firma frizeriei – pe care este desenat un domn cu obrazul săpunit şi pe care stă scris: „Se ia şi sânge“ – nu există vreo menţiune), care locuia pe bulevardul Voznesenk, se trezi destul de devreme şi simţi miros de mâncare caldă. Ridicându-şi capul din aşternut, el îşi văzu soţia, o cucoană impunătoare şi mare amatoare de cafea, care tocmai scotea din cuptor pâinile ce abia se rumeniseră.

— Praskovia Osipovna, azi eu nu vreau cafea, spuse Ivan Iakovlevici, dar aş dori, în schimb, să mănânc nişte pâine caldă cu ceapă.

(De fapt, Ivan Iakovlevici ar fi vrut şi una, şi alta, dar ştia că este absolut imposibil să ceri două lucruri deodată, deoarece Praskovia Osipovna nu suporta astfel de excese.) „Să mănânce prostul doar pâine, că pentru mine este mai bine aşa, de vreme ce-o să-mi rămână mie mai multă cafea, gândi soţia, aruncându-i o pâine pe masă.“

Femeia ca personaj negativ

Zilele trecute, am auzit pe cineva zicând că în legende, basme, povești etc, majoritatea personajelor malefice sunt femei pentru că - țineți-vă bine - toate poveștile cu pricina au fost scrise de bărbați. N-am apucat să spun nici zece cuvinte întru amendarea acestei idei, că am fost rapid taxat drept... ce credeți? Misogin, bineînțeles, altfel nici nu se putea, că doar persoana care emitea teoria era o femeie.