Micul print (1)

Lui Léon Werth   

Copiilor le cer iertare că am închinat această carte unui om mare. Am un motiv serios: acest om mare e cel mai bun prieten din câţi am eu pe lume. Mai am un motiv: acest om mare poate să priceapă totul, chiar şi cărţile pentru copii. Am şi al treilea motiv: acest om mare trăieşte în Franţa, unde suferă de foame şi frig. Are multă nevoie de mângâiere. Dacă toate motivele înşirate nu sunt de ajuns, ţin ca această carte s-o închin atunci copilului de odinioară, căci şi acest om mare a fost cândva copil. Toţi oamenii mari au fost cândva copii. (Dar puţini dintre ei îşi mai aduc aminte.) Aşa că fac următoarea îndreptare:

                                                                                     Lui Léon Werth pe când era băieţel

In casa bunicilor (26-final)

Dialog

Fraţii s-au săturat să fie doi.

Mama s-a săturat să n-aibă trei.

E ultimul somn în casa bunicilor. Nepotul a scoborât geamandanul de pe dulap. Bunica i-a dat o petică, punându-l să-l şteargă de colb. Apoi l-a priveghiat cum îşi adună calabalâcul.

— Mă rog, şi de ce-ai să te-apuci tu când îi fi mare?

— Ştiu eu, bunică?

Inca o poezie a lui Ion Gheorghe

Asezare
Cel ce stie
Tace,
Prin vremelnicie
El isi pune pace

O poveste a lui Voltaire (13)

Întâlnirea

În timp ce el era la Bassora, preoţii stelelor luaseră hotărârea să-l pedepsească. Giuvaerurile şi podoabele văduvelor tinere pe care le trimiteau să se ardă pe rug erau ale lor, după lege. Zadig, care îi păcălise aşa de cumplit, trebuia numaidecât ars. Aşadar, îl învinuiră pe Zadig că are păreri greşite despre oastea cerească; aduseră mărturie împotriva lui şi se jurară că l-au auzit spunând că stelele nu se culcă în mare. Această hulă îngrozitoare cutremură pe judecători. Fură cât pe ce să-şi rupă hainele de pe dânşii când auziră asemenea vorbe nelegiuite şi chiar şi le-ar fi rupt de-a binelea dacă Zadig ar fi avut cu ce să le plătească. Dar aşa, în durerea lor, ei se mulţumiră să-l osândească sa fie ars cu încetul. 

In casa bunicilor (25)

Desagul călătorului

De când e la bunici, nepotul trăieşte pe altă lume. Se duce la şcoală, ca şi când era acasă. Are note proaste, tot ca atunci. Când se întoarce de la şcoală, trece pe-acasă să vadă ce mai fac fraţii lui. N-are voie să intre în casă: boală molipsitoare. Stă la fereastră, cu Blanşa lângă el, şi de acolo schimbă semne cu mama. Fraţii şi mama sunt subt sticlă. E ca la panopticum. Fraţii slabi, mama şi mai trasă decât ei, fereastra plină de flacoane, sticle, portocale, mandarine, alămii. Fraţii clipesc, scot limba şi fac schime. Apoi mama îi ia de gât, ca pe două păpuşe cu resort, şi-i închide în cutie. Rămâne mama la fereastră. Îi trimite o sărutare, îi face semn să plece că îngheaţă stând afară, şi buzele ei mute spun: „să nu..."

Un premier de carton

Cu toate ca nu merita sa scriu despre Ponta, o s-o fac, intrucat comportamentul iresponsabil al acestui individ funest pentru Romania ne-a dus in punctul in care putem avea probleme uriase. E vorba, desigur, de afacerea exploatarii de la Rosia Montana, pe care asa au manevrat-o USL si premierul de carton Ponta, incat cei de la Gabriel Resources au anuntat ca ne vor cere despagubiri de patru miliarde de dolari.

Hackle si Jackle

Ma uit la cei doi mascarici - Ponta si Antonescu si nu-mi vine sa cred ca e adevarat  ce vad. Acesti doi indivizi care ne-au promis marea cu sarea nu sunt in stare nici macar sa ia o decizie in privinta afacerii Rosia Montana. O scalda, se sucesc, se invartesc, se contrazic, se dedubleaza, azi sunt pro si maine contra, dupa cum ies sau nu diverse grupuri in strada. Niste penibili, pur si simplu. Nu cred ca mai exista astfel de politicieni nicaieri in lumea civilizata.

Calul lui Marin Preda

Un semn de întrebare

În viaţa noastră, dincolo de faptă mai e ceva, şi e aproape totdeauna prea tîrziu, cînd ne dăm seama, să mai realizăm, pentru împlinirea noastră, acest ceva pierdut... Nu ne-am născut doar să scriem o carte, sau să construim un pod, sau o frumoasă clădire şi pe urmă să murim, cum de fapt ni se şi întîmplă. Dar pentru mai ce? aş putea fi întrebat. Nu ştiu încă să răspund la o astfel de întrebare.

Somnul de veci (26)

DOUĂZECI ȘI ȘASE

— Dă-mi banii.

Motorul Plymouthului cenuşiu vibra sub vocea ei, iar ploaia răpăia deasupra. Lumina violetă de pe vârful turnului clădirii Bunocks, colorat în verde, se vedea departe deasupra noastră, senină şi retrasă de oraşul întunecat şi umed. Întinse mâna înmănuşată în negru şi i-am dat bancnotele. Se aplecă să le numere sub lumina slabă a tabloului de bord. O poşetă se deschise cu un zgomot metalic şi se închise cu acelaşi zgomot. Un oftat uşor muri pe buzele ei. Se lăsă spre mine.

— Mă car, detectivule. Am întins-o. Ăştia sunt bani ca să mă pot căra, şi numai Dumnezeu ştie ce mare nevoie am de ei. Ce s-a întâmplat cu Harry?

Ce-au vazut Don si Fred Imus (3)

In casa bunicilor (24)

Lecția de istorie

Cu ceai, cu lapte şi cu rom — o linguriţă — a trecut şi ora ceaiului.

Bunica citeşte Vieţile Sfinţilor; bunicul, gazeta; nepotul, lec­ţia de istorie.

— Ce-mi faci acolo tolănit ca un bey?

— Învăţ, bunică.

— Zici tu, fariseule.

— Lasă-l să înveţe, Elencu.

Gelsomino in tara mincinosilor(7)

Fără şovăială, Şchioapa-nvaţă mîţele să miaune pe față 

     Mătușa Pannocchia o duse acasă şi-o culcă în jeţ. Ba chiar o legă de el cu ac şi aţă, ca şi cum ar fi fost un desen fixat pe o faţă de masă.

—   Mătuşă Pannocchia, zise Şchioapa, aţi fi pu­tut, cel puţin, să alegeţi un fir albastru, care s-ar fi potrivit mai bine cu blana mea. Ăsta portocaliu e tare urît; mi-aminteşte de peruca lui Giacomone.

—   Nu trebuie să vorbim despre peruci, ripostă mătuşa Pannocchia. Cel mai bun lucru e să stai locu­lui şi să nu ştergi putina ca în seara trecută. Tu eşti o făptură rară şi de la tine mă aştept la lucruri neobiş­nuite.

—   Nu-s decît o mîţă, zise cu modestie Şchioapa.

O poveste a lui Voltaire (12)

Cina

Setoc, care nu se putea despărţi de omul acesta plin de înţelepciune, îl duse la iarmarocul cel mare de la Bassora, unde veneau cei mai mari negustori din toate părţile locuite ale pământului. Pentru Zadig fu o mare mângâiere să vadă atâta mulţime de oameni din felurite ţări, toți adunaţi în aceeaşi loc. I se părea că lumea este o mare familie care s-a strâns la Bassora. Chiar a doua zi stătu la masă cu un egiptean, un indian gangarid, un locuitor din tara chitailor, un grec, un celt şi alţi câtiva străini care, în desele lor călătorii la Golful Arabic, învăţaseră destul arăbeşte ca să poată vorbi. Egipteanul părea mânios:

Faceti-va bine (282)

Sfecla roșie

Denumire știinţifică: Beta rubra.

Prezentare. Sfecla roșie este o plantă bienală. Aparţine de familia chenopodiaceelor și se remarcă printr-o rădăcină foarte dezvoltată. În primul an de vegetaţie, partea aeriană a sfeclei roșii se prezintă sub formă de frunze lung peţiolate. În al doilea an, sfecla dezvoltă o tulpină puternică, aproape lemnoasă, ramificată în partea superioară. Pe această tulpină apar florile, de culoare alb-verzuie. 

In casa bunicilor (23)

Hruba

Bunicii se coboară în sufragerie, fiindcă sufrageria e dedesubt. Prin faţa ferestruicilor ei trec numai picioarele celor de-afară, până la genunchi, fără de trup.

Din antretul de dindos până la coridorul sufrageriei, porneşte o scară cu balustradă de fier, care coteşte, răsucindu-se. Plafonul e boltit. Zidul gros. Treptele scârţâie a vechi.

Ce-au vazut Don si Fred Imus (2)

Moș

Ieri, Maria a primit vizita unei colege pe nume Linn. O fetiţă uşor nedumerită şi aparent îngrijorată. Le-am luat pe amândouă de la şcoală şi, pe drum, am ascultat conversaţia lor. Parcă erau Chip şi Dale, atât de repede vorbeau. Dintr-una într-alta, Maria, care are o imaginaţie cumplită (nu ştiu dacă ăsta e termenul, dar altul nu-mi vine acum în minte), a întrebat-o cum arată casa ei. Ştiu sigur că dacă îi descrii ceva Mariei, vede totul în faţa ochilor. Eu nu-mi imaginez mare lucru când mi se povesteşte ceva. Dacă-mi spui cu se întâmplă într-un film, nu văd scenele derulându-mi-se sub pleoape. Eu percep acţiunea, nu ştiu cum să explic, înţeleg exact ce se întâmplă, dar fără să văd sângele curgând sau să aud scrâşnetele frânelor. Maria în schimb vede şi aude. Aşa că atunci când a întrebat-o pe Linn cum arată casa în care locuieşte, mi-a fost clar că îşi imaginează absolut tot. Linn s-a apucat să descrie, dar nu se pricepea foarte bine, aşa că a zis că în casa ei sunt patru camere, că are o baie cu faianţă verzulie şi că are o grădină mare, cu flori şi „green grass”.

Gelsomino in tara mincinosilor(6)

Întîi o cuvîntare-aprinsă şi-apoi Şchioapa este prinsă

În zori, pisica fu trezită de un bubuit ca de cataractă. „S-o fi întîmplat vreo revărsare de ape, cîtă vreme am dormit?" se întrebă îngrijorată Şchioapa şi, aplecîndu-se de pe coloană, văzu piaţa plină de lume.

Nu-i trebui mult ca să priceapă că toată mulţimea aceea se adunase spre a citi mesajul scris chiar de per­soana ei pe faţada palatului:

REGELE GIACOMONE POARTĂ PERUCĂ!

Din spatele portii negre (8)

Un ulcer ideal

Sâmbătă, a fost achitat de Curtea cu juri, un frate rămas în viaţă al unui avocat, mic politic şi escroc, sinucis. Sinucisul s-a sub­stituit proprietarului unui imobil dat lui în păstrare, un oarecare Veleanu, refugiat în Moldova, i-a vândut proprietăţile şi a trăit fericit cu fratele lui până la descoperirea romanului. Afacere vulgar trivială, cu intrigi de foileton de bîlci, asortată pentru emoţiile literare ale birjarilor şi băieţilor de băcănie.

    Cel încă în viată trăia dela înălţimea unui lux straniu, un gust funebru, afişat cu imper­tinenţa atâtor inepuizabili bandiţi ai localu­rilor scumpe din Bucureşti.

Mici intamplari cu animale (160)

In cercetările lui ornitologice, un tînăr asistent universitar a pătruns în toate colţurile unui teren inundabil, acoperit cu stuf des, întretăiat de luminişuri si cărări făcute de vînat. Apa mica nu permitea luntritul; a străbătut cu greu, încălţat cu cizme lungi de cauciuc.

Departe de marginea bălţii, într-un loc ferit, s-a ridicat din imediată apropiere, vertical, o pasăre de pradă, pe care a identificat-o imediat a fi o femelă de erete de stuf (Circus aeruginosus). În aceeaşi clipă, speriată de apropierea omului, s-a strecurat printre trestii şi a dispărut ca o umbră o lişiţă (Fulica atra). Amîndouă se ridicaseră de pe cuiburile lor, cuiburi ală­turate, la distanţă de abia patru-cinci metri unul de altul. Cuib de erete — cel mai aprig duşman al păsărilor de apă şi în pri­mul rînd al lișițelor — și cuib de lișiță, prada rîvnită a răpitoarei.