Latrina

 

Latrina

La sfârșit descoperi că lumea

este o latrină, afli că nu ești

decât un cal care se împușcă sau

un delfin care se sinucide

când nu mai este băgat în seamă,

pricepi că toate au fost așa

de la început dar n-ai avut ochi

să le vezi. Atunci vin ceilalți,

care știu cum stau lucrurile

și îți explică de ce și de unde

să începi și ce ar trebui să faci

ca să te întorci pe dos, fiindcă

rezolvarea există pentru cei care

o doresc cu adevărat și nu, nici

pomeneală să fie cum crezi tu,

și cuvintele lor nu se mai pot

desluși și lumea continuă să fie

o latrină și caii continuă

să fie împușcați și încă mai

există seară și apoi

dimineață.

Teodosie Snagoveanul - un neghiob

M-am lămurit pe deplin în ce-l privește pe Teodosie Snagoveanul. El atacă în stânga și-n dreapta tot ceea ce ar putea conduce la o oarecare apropiere între catolici și ortodocși. S-a opus cu răgete modificărilor în ce privește botezul prin scufundare propuse după moartea copilului de la Suceava, pentru că la catolici botezul se face prin stropire, a sărit până la tavan când o familie de ortodocși a botezat copilul unei familii de catolici, pretinzând că ortodocșii vor trebui să se spovedească și să se căiască pentru asta, i-a spus unui tânăr ortodox care trăiește în GB că face un mare păcat frecventând biserica din cartierul lui - catolică și tot așa.

Acest Teodosie, care după mine este un neghiob desăvârșit, reprezintă cu brio partea societății orientată către Rusia pravoslavnică înapoiată, agresivă și potrivnică oricărui progres.

Talismanul lui Iță

Talismanul lui Iță

În fiecare vară, cei care merg în concediu pe litoralul Mării Negre venind dinspre Brașov, trec prin Ciorani, comună prahoveană pe care te plictisești străbătând-o cu mașina din cauza prea multor curbe și a lungimii de aproape 19 kilometri a șoselei. Până prin 2005, peste tot de‑a lungul drumului întâlneai oameni care târau după ei cărucioare cu butelii de aragaz, cartofi sau lemne de foc, copii care băteau mingea pe carosabil, bețivi care purtau, clătinându-se, discuții în marginea străzii, riscând în orice moment să cadă în fața vreunei mașini. În sus și-n jos treceau localnici călare pe biciclete Carpați deșelate și ruginite, ca să nu mai vorbim de grupurile de vaci care, la anumite ore, mergeau spre sau se întorceau de la pășunat, ori de căruțele încărcate cu fân, pe lângă care alergau doi-trei câini cu limbile scoase, așa că unui șofer prudent îi lua mai bine de jumătate de oră să traverseze comuna. Astăzi lucrurile s-au schimbat din acest punct de vedere, datorită în special construirii de trotuare mai largi, dar și faptului că oamenii au devenit mai conștienți că trăiesc în secolul XXI.

Marea păcăleală cu ziua muncii

Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificației zilei de 1 mai, de sărbătoare internațională a lucrătorilor. În anul 1872, circa 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria construcțiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore.

Acest blog încă este el însuși!

 Aici este un text

Zeamă de varză

Încercând să-și asigure protecția împotriva invadatorilor, împărații Chinei au început construcția celei mai mari fortificații de apărare, Marele Zid Chinezesc, cu 2200 ani în urmă. Din această perioadă avem primele referințe la varza murată, un aliment de bază al muncitorilor chinezi care lucrau la zid. Varza murată chinezească era fermentată în vin de orez. Peste 1000 de ani, Genghis Khan, depășind Marele Zid în raidurile asupra Chinei, a făcut o pasiune pentru varza murată și a preluat rețeta de la chinezi. Se pare că mongolii sunt cei care au început să folosească sarea la muratul verzei.

Un roman care se pregătește să apară (I)

Cap.1. Întâlnirea cu Alesia

Evident că urma să fie simplu. Viața mă aruncase de colo-colo și trecusem prin atâtea, încât revenirea, după 20 de ani, la catedră, nu avea de ce să fie o problemă. În timp ce tramvaiul mă ducea către inspectoratul școlar din Ploiești, mă gândeam la chinurile pe care le îndurasem pe când lucram la Timișoara, în fabrică. Altora li se poate părea o nimica toată, dar pentru mine, ceea ce mi se întâmpla era aproape imposibil de suportat. Directoarea, o femeie cu aspect de luptător de SUMO, era un adevărat monstru. Urletele ei băgau pe oricine în sperieți, mai ales că de multe ori porneau fără un motiv temeinic. Urla, de exemplu, pentru că te vedea trecând pe un coridor, cu o geantă pe umăr. Sau, pe canicula cea mai cumplită, urla dacă te vedea cu pantaloni până la jumătatea gambei. Sigur, pentru ea nu conta, purta fustă și își aerisea picioarele până sus. Odată, unul din camioanele firmei venise dintr-o cursă de trei zile și bietul șofer, care nu dormise mai deloc, parcase în curte fără să-l mai spele. Avea de gând să roage un coleg să rezolve problema, ca el să poată merge acasă pentru odihnă. Ghinionul lui a fost că exact atunci apăruse Olimpia – așa se numea monstrul – și începuse cu răcnetele:

Ce ar urma după alungarea lui Firea de către Nicușor Dan

O schimbare de paradigmă

Alegerile locale au scos la iveală multe surprize. Firea și PSD au pierdut Bucureștii, Oprișan a fost debarcat de la CJ Vrancea, după 20 de ani de dictatură locală, Tăriceanu a achiziționat 1,6% din voturi, ALDE și PRO-România nu au prins CGMB, la Constanța – imperiul lui Mazăre candidatul PSD a pierdut glorios etc. Toate astea arată că tăvălugul schimbării pornit la europarlamentarele din 2019, când PSD a fost dat jos de pe soclul unde trona plin de obrăznicie și aroganță, continuă să înainteze.

O poveste a lui Robert Louis Stevenson

 Diavolul din clondir

A fost odată un om, de felul său din insula Hawai, căruia am să-i spun Keawe; căci la drept vorbind el mai trăiește și astăzi, și numele lui trebuie să rămână o taină. S-a născut nu departe de Hononau, acolo unde rămășițele pământești ale lui Keawe cel Mare au fost îngropate într-o peșteră. Omul acesta era sărac, dar se dovedise a fi inimos și muncitor. Știa să citească și să scrie de ai fi zis că-i dascăl, și în afară de aceasta era un marinar de prima mână; o vreme a navigat pe steamer-ele insulei și a pilotat o balenieră pe coasta Hamakuei. Dar până la urmă, ce credeți că-i veni în minte lui Keawe: nici una nici două, s-a îmbarcat pe un vas și a pornit-o spre San Francisco.

Amintiri din vremea ciumei (14)

Şi acum, îngăduiţi-mi să mă reîntorc, deşi s-ar putea spune că mă repet, la descrierea condiţiilor jalnice în care se găsea oraşul, şi mai cu seamă acea parte unde sălăşluiam eu.

City şi suburbiile învecinate, în ciuda marelui număr de oameni care se refugiaseră la ţară, erau încă însufle­ţite, ba poate chiar mai însufleţite decît de obicei, pentru că multă vreme lumea a nutrit credinţa că ciuma nu se va atinge de City, de Southwark, de Wapping sau de Ratcliff. Cu atîta tărie le intrase oamenilor în cap asemenea idee, încît mulţi locuitori ai suburbiilor din vest şi din nord se mutaseră prin aceste părţi estice, spre a dobîndi mai multă siguranţă. Şi, după cum mă bate pe mine gîndul, mutîndu-se ei au mutat şi ciuma prin aceste locuri, mai devreme decît ar fi venit ea altminteri.

Cum putem cunoaște ceva?

 Dacă te gândeşti puţin, interiorul propriei tale minţi e singurul lucru de care poţi fi sigur.
Toate opiniile tale - fie ele despre soare, lună sau stele, despre casa şi cartierul în care locuieşti, despre istorie, ştiinţă, despre ceilalţi oameni, chiar despre existenţa propriului tău corp - se bazează pe experienţele şi gândurile tale, pe sentimentele şi impresiile tale senzoriale. Numai pe ele te poţi baza în mod direct, fie că vezi cartea pe care o ţii în mână sau simţi podeaua sub picioare, fie că îţi aduci aminte că George Washington a fost primul preşedinte al Statelor Unite sau că formula apei e H2O. Orice altceva se află mai departe de tine decât gândurile şi experienţele tale lăuntrice şi îţi parvine numai prin intermediul lor.

Amintiri din vremea ciumei (13)

Am fost de multe ori întrebat — şi mărturisesc că nu am ştiut ce răspuns să dau — cum se face că atîţia oameni bolnavi bîntuiau străzile, deşi casele infectate erau exami­nate cu multă stricteţe şi apoi închise şi vegheate.      Singurul răspuns pe care m-aş pricepe să-l dau ar fi acela că într-un oraş cu o populaţie ca a Londrei nu era cu putinţă să descoperi la timp fiecare casă infectată şi s-o închizi pe dată. Astfel încît oamenii aveau deplina libertate să circule pe străzi, atîta timp cît nu se ştia că aparţin tag­mei celor molipsiţi.

Noica - Povestiri despre OM (1)

POVESTEA SENZAȚIEI

A fost odată un om ca toți oamenii, unul tânăr, care simțea din plin, gândea nu mai mult decât trebuie, ca toți tinerii, și se bucura de viață. Mai ales simțirea sa îi trezea satisfacții, căci vedea cum prin ea poate cunoaște de-a dreptul lumea, în lung și în lat, în toată bogăția și adevărul ei. De aceea și avea multă încredere în simțirea sa.

Mircea Eliade - Despre un anumit sentiment al morții

Miracolul morţii nu constă în ceea ce sfârşeşte ea, ci în ceea ce începe. Nu mă înspăimântă nimic în faptul că moartea pune capăt biologiei, că încheie definitiv seria experienţelor organice, că, într-un cuvânt opreşte pe loc viaţa. Sub acest aspect, cunosc deja moartea; din experienţele mele, din ceea ce văd la alţii; m-am întâlnit de nenumărate ori cu fenomenele morţii, cu agonia, cu stingerea, cu oprirea pe loc. Am murit de atâtea ori până acum, ca orice om, încât moartea cea adevărată nu mai mă poate înspăimânta. Fiecare cunoaşte moartea în acest sens. Ce nu cunoaşte nimeni este începutul de după moarte. Este adevărat că după fiecare moarte în viaţă, izbutim, într-un fel sau altul, să ne naştem din nou, să reluăm altă viaţă. Dar toate aceste renaşteri se petrec în cadrul vieţii organice şi morale, au conţinut identic, nu variază decât structurile. Renaştem necontenit, dar renaştem cu aceleaşi valori, cu aceeaşi experienţă organică, aproape cu aceleaşi lumini spirituale. Nu este o schimbare decisivă, unică, ireversibilă.

Amintiri din vremea ciumei (12)

V-am mai arătat şi cum s-au apărat de molimă cei legaţi de navigaţie, adică felul în care corăbiile zăceau „în larg“ cum se spune, în şiruri, una cu prova în pupa celei­lalte, pe tot cuprinsul fluviului. Mi s-a spus că se înşirau tot aşa pînă la Gravesend şi chiar mai jos, în orice loc unde erau mai adăpostite de vînt şi de vremea rea. Şi n-am auzit ca ciuma să fi pătruns la bordul corăbiilor, cu excepţia acelora ancorate cam pînă la Deptford, deşi oamenii co­borau în satele, oraşele şi fermele de pe ţărm după păsări, carne de porc şi de viţel şi alte provizii.

Alungarea avocatului

Un avocat limbut, şi unde s-a văzut avocat moale de gură? de acei adică care în viaţa lor nu fac altceva decât numai încurcă lumea, ajunse la ceasul morţii.

Cât trăiesc, ei nu visează decât pledoarii, cestiuni prealabile şi escepţiuni; chichiţe şi clenciuri, paragrafe şi articole combinate cu alte articole de care au la îndemână, când li se cere, cu duiumul, de pare că-i scoate din coşniţă.

Din seria„ Lecturi obligatorii” - Plăcerile

MARCO REXREY: „Plăcerile“ — Viaţa sentimen­tală a unei lăcuste, ale cărei vibraţii au o lungime de undă mult mai redusă decît cea umană. Scopul analizei îl mărturiseşte însuşi M. Rexrey: „Omenirea a avut parte mai mult de modele grandioase, giganteşti, decît de unele delicate. Deşi nu făceau analiză, anticii presupuneau o viaţă sufletească de mai mare calibru eroilor şi zeilor de care se ocupă operele clasice. Scri­itorii moderni au năzuit şi ei, în continuare, să înfăţi­şeze mişcări şi situaţii de ample dimensiuni, puternice, terifiante, care măguleau pe cititor şi-l copleşeau. In general, grandomania, elefantismul caracterizează arta portretului şi a compoziţiei. Am încercat în romanul meu să aleg o cale contrară, să readuc pe om la reali­tate, prezentîndu-i modele mici, perfect structurate la dimensiunile microscopice.“

Fereastra lui Overton

O excelentă prezentare în cheie personală a teoriei lui Joseph P. Overton privind acceptabilitatea politicilor publice, făcută (în 2014) de Nikita Mihalkov în emisiunea lui de televiziune Besogon TV. 

Mihalkov, să nu uităm, este un mare regizor (Piesă neterminată pentru pianină mecanică, Sclava iubirii, 12, Câteva zile din viața lui Oblomov), care, din păcate, s-a implicat prea mult în politică. El a fost membru al partidului „Casa noastră” al lui Victor Cernomîrdin - premierul de suflet al lui Boris Elțîn, ajungând deputat în Parlamentul Rusiei, ceea ce i-a adus, în cele din urmă, prejudicii serioase de imagine. E bine ca aceste lucruri să fie știute când citim traducerea prezentării de la Besogon TV.

Povestea găinilor cu ouă de aur - poveste din Gornet

Soarele strălucea cu putere. Călărețul, epuizat, nu se mai putea ține drept în șa. Căzuse cu fruntea pe gâtul calului și se bălăngănea dintr-o parte într-alta. Animalul mergea la pas, de parcă ar fi știut că dacă ar fi să înceapă alergarea, stăpânul lui s-ar prăvăli în iarba înaltă. Mergeau așa de câteva ore bune, de cum se crăpase de ziuă, fără nicio țintă precisă, dar înainte de asta călătoriseră alte două zile, venind dinspre Dunăre, mai precis din raiaua Brăilei. Călărețul, pe nume Ion Manole, făcuse planul să ajungă cât mai departe de orice loc unde ar fi putut avea de-a face cu turcii. Năvăliseră, după doi ani de liniște, de data asta sub conducerea lui Hîzîr Pașa, care se plictisea la Silistra, și prădaseră sat după sat: Ibișu, Porumbu, Cuptoarele, Chirtu, Arama, Viziru, Grozești, Giurgeni, Bajani, Tâmpu, Târlele, Țăcău și Cojocari, Ulmu, Mavrodin, Militaru, doar satul Nistor, unde își avea Ion gospodăria rămânând neatins, ca prin minune. Fratele lui, Nicolae, avusese mai puțin noroc: turcii îi uciseseră soția și îi luaseră copila, pe Ana, care crescuse și, la cei 14 ani ai ei, se făcuse o frumusețe. Probabil că ajunsese să fie vândută vreunei beizadele și batjocorită, dar ce mai putea face un om într-o asemenea situație, oricât ar fi fost de viteaz? Nicolae, bântuit de coșmaruri și nemaiputând suporta sentimentul de vinovăție că nu știuse să-și păzească fata, alesese calea ușoară a sinuciderii. Ion, care nu avea nevastă și copii, rămas singur pe lume, plecase călare, lăsând de izbeliște casele, vitele și tot ce mai avea. 

Din seria „Lecturi obligatorii” - Fatalitatea abrevierii în socie­tatea de consum

LOUIS CHAPSAL: „Fatalitatea abrevierii în socie­tatea de consum“ — Cu cît urcăm către sfîrşitul vea­cului, cu atît nevoia de abreviere se dovedeşte mai ne­cesară. Nicio statistică nu înregistrează cît şi cum se produce în domeniul cuvîntului, vorbit sau scris, dar oamenii trag concluzii după bunul lor simţ şi vorbesc mereu mai puţin. Cantitatea de cuvinte ce se aruncă pe piaţă suferă ea însăşi un proces de contragere, de ghemuire, de entorsă (benignă). Dacă şi-ar da drumul să povestească tot ce ştie şi vrea să comunice, omul modern ar trebui să renunţe la hrană, la îngrijirile pretinse de igienă, la dragoste şi chiar la moarte, tim­pul obiectiv necesar pentru aceasta lipsindu-i mereu mai mult. Prin operaţiuni meşteşugăreşti simple, dar inteligente, omul modern a izbutit să transforme discur­sul, epica, deservirea, relatarea — în scurte semnale deci­sive. Se dovedeşte perfect posibilă iritarea şi scoaterea din sărite a aproapelui, chiar numai prin claxonări ver­bale ordonate după un cod ce ne va apărea foarte curînd extrem de firesc. Dacă zăboveşti o jumătate de ceas într-o piaţă italiană cunoscută, în care cîndva se formau grupuri de cetăţeni şi discutau gălăgios ore în şir, nu vei mai auzi decît strigătele monosilabice ale indivizilor, dansate prin fereastra limuzinei, de aproape şi de departe. Conversaţia e specializată, înţelesul inter­jecţiilor nu priveşte decît pe destinatari, circulaţia se desfăşoară admirabil.