Nils Holgersson (25)

Ulciorul de lut

În partea de sud-vest a provinciei Smoland se întinde un district care se cheamă Sunnerbo. Terenul de acolo e cu desăvârşire neted. Cine îl vede iarna, când totul e acoperit de zăpadă, nu-şi poate închipui altceva decât că sub omăt se află câmpuri arate, lanuri verzi de secară şi izlazuri de trifoi cosite, ca pe orice teren de la şes. Când se topeşte însă zăpada, pe la începutul lui aprilie, dintr-o dată se dumereşte că toate câte fuseseră ascunse sub mantia cea albă nu-s decât bărăgane uscate de nisip, stânci pleşuve şi turbării mari, mlăştinoase. Pot fi întâlnite, e drept, şi ogoare, pe ici, pe colo, dar sunt atât de mici, că nu pot fi băgate în seamă. Şi se mai pot vedea şi colibe ţărăneşti, gri sau roşii, dar care stau pitite prin câte o pădurice de mesteceni, ca şi cum s-ar teme să iasă în calea drumeţilor.

Nils Holgersson (24)

Oraşul viu

A doua zi, după-amiază, gâştele sălbatice îl purtară pe Năpârstoc deasupra insulei Gotland. Marea insulă se întindea dedesubtul lor netedă ca o câmpie. Pământul era cadrilat ca şi în Scania şi pe el se aflau, ca şi acolo, o seamă de gospodării, cu singura deosebire că aici între ogoare se puteau vedea mai multe livezi. Domenii mari cu castele vechi împodobite cu turnuri şi parcuri întinse, nu se aflau însă pe insulă.

Gâştele îşi aleseseră calea pe deasupra insulei Gotland de hatârul lui Năpârstoc. Băiatul fusese din cale-afară de trist două zile încheiate şi nu scosese un cuvânt, cu gândul mereu la oraşul acela care i se arătase în chip atât de ciudat. Nicicând nu mai văzuse un lucru atât de minunat, iar prichindelul nu se putea împăca deloc cu gândul că nu fusese în stare să-l izbăvească de la pieire. Nu era de felul lui o fire prea duioasă, dar îi rămăseseră la inimă clădirile măreţe şi oamenii falnici pe care îi văzuse la Vineta.

Nils Holgersson (23)

Un oraș pe fundul mării

Noaptea era calmă şi senină. Gâştele sălbatice nu se gândiră nicio clipă să-şi caute adăpost în vreuna din peşteri, ci adormiră pe culmea muntelui. Năpârstoc se întinse lângă ele pe iarba scurtă şi uscată, socotind c-o să-l fure şi pe el somnul.

Vezi însă că în noaptea aceea era lună plină şi lumina ei puternică îl împiedica pe băiat să adoarmă. Stând aşa tolănit pe iarbă, prichindelul se gândea câtă vreme trecuse de la plecarea lui de acasă şi, făcând socoteala, constată că pornise la drum de trei săptămâni. Ba îşi aduse chiar aminte că în acea zi era sâmbăta mare.

Nils Holgersson (22)

Văgăuna iadului      

A doua zi, berbecul ieşi din peşteră, cu Năpârstoc în spinare, să-i arate insula. Aceasta era alcătuită dintr-o singură stâncă uriaşă. Părea o casă cu pereţi drepţi şi cu acoperişul orizontal. Berbecul se urcă întâi pe acoperişul muntelui, să-i arate băiatului păşunea bună de acolo, şi Năpârstoc recunoscu că insula era făcută parcă anume pentru oi. Pe munte nu creştea altceva decât câteva buruieni uscate, aromitoare, care plac mult oilor.

Nils Holgersson (21)

Vijelia 

Gâştele sălbatice petrecuseră noaptea pe capul de nord al insulei Öland şi erau acum în drum spre ţărmul suedez al provinciei Kalmar. În strâmtoarea Kalmarsund bătea un vânt puternic dinspre miazăzi, astfel că păsările fuseseră împinse către nord. Ele zburau totuşi destul de bine spre uscat. Când se apropiară însă de primele stânci de lângă ţărm, auziră un zgomot puternic, ca şi cum ar fi venit în zbor un stol de păsări cu aripi de fier, iar apa de sub ele se înnegri deodată. Akka încetă în clipa aceea să mai dea din aripi şi parcă plutea prin văzduh. Apoi se lăsă în jos, până la suprafaţa mării. Nu ajunseseră gâştele să atingă bine apa, că se şi pomeniră cu o vijelie dinspre apus. După ce mânase valvârtej nori de praf, munţi de spumă sărată şi tot felul de păsărele, vijelia se năpusti acum asupra gâştelor sălbatice, le dădu peste cap şi le împinse înapoi spre mare.

Se stârnise o vijelie cumplită. Gâştele încercară de câteva ori să se întoarcă, spre uscat, dar nu fură în stare. Erau duse mereu spre Marea Baltică. Se şi aflau acum dincolo de insula Öland. Marea se întindea pustie în faţa lor. N-aveau încotro, trebuiau să meargă înainte.

Nils Holgersson (20)

Fluturele cel mare

Gâştele zburau de-a lungul insulei, care se zărea desluşit sub ele. Năpârstoc era voios şi-şi simţea inima uşoară. Era tot atât de mulţumit pe cât fusese de trist şi de necăjit în ajun, când cutreierase insula în căutarea gâscanului.

De sus, băiatul vedea acum că interiorul insulei era de fapt un tăpşan sterp, cu o cunună lată de pământ bun şi roditor de-a lungul coastelor, şi începu să priceapă rostul anumitor lucruri pe care le auzise în seara din ajun.

Nils Holgersson (19)

Capul de la sudul insulei Öland

La extremitatea de miazăzi a insulei Öland se află un vechi domeniu regal, numit Ottenby. E o proprietate destul de mare, care se întinde de la un ţărm la altul, de-a curmezişul insulei, şi e renumită prin faptul că aici exista înainte vreme mult vânat. În secolul al XVII-lea, când regii veneau la vânătoare pe această insulă, întregul domeniu nu era decât un parc mare de cerbi. În secolul al XVIII-lea se afla acolo o herghelie pentru prăsirea cailor de rasă şi o stână cu câteva sute de oi. Azi nu mai există la Ottenby nici cai de rasă, nici oi, ci numai herghelii mari de cai de remontă pentru regimentele de cavalerie.

Nils Holgersson (18)

Călătoria spre insula Öland

Gâştele sălbatice se duseră la păscut pe una din insulele arhipelagului şi acolo se întâmplă că se întâlniră cu nişte gâşte sure. Văzându-le, acestea rămaseră uimite, deoarece ştiau foarte bine că cele sălbatice, cu care se înrudeau, sunt mai bucuroase să zboare în interiorul ţării. Curioase şi iscoditoare, ele ţinură să afle de la gâştele sălbatice cum o mai duceau cu prigoana la care le supunea vulpoiul Smirre. După ce acestea le spuseră toată tărăşenia, una din gâştele sure, care părea să fie tot atât de înţeleaptă şi de bătrână ca şi Akka, zise:

— Mare nenorocire pentru voi că vulpoiul a fost surghiunit din ţara lui! Parcă văd că se ţine de cuvânt şi vă urmăreşte până în Laponia... Eu în locul vostru, nu m-aş duce în Smoland, spre miază-noapte, ci aş lua-o spre răsărit, ca să ajung în insula Öland. În chipul ăsta, Smirre mi-ar pierde urma. Dacă vreţi, aşadar, să nu vă mai găsească, duceţi-vă unde spun eu şi faceţi popas câteva zile pe capul de miazăzi al insulei. Acolo o să găsiţi destulă mâncare şi tovarăşi de drum care o să vă facă plăcere. Nădăjduiesc că n-o să vă căiţi dacă faceţi cum vă sfătuiesc eu.

Nils Holgersson (17)

Karlskrona

La Karlskrona, într-o seară cu lună, vremea era liniştită. Peste zi plouase întruna şi bătuse vântul cu putere; din pricina asta, pesemne, lumea socotea că vijelia nu încetase, căci doar pe ici pe colo se mai vedea câte un om care se încumetase să iasă pe stradă.

După ce zburase pe deasupra insulei Vämm şi a ostrovului Pantar, gâsca Akka, împreună cu tot cârdul ei de gâşte sălbatice, se îndreptă zorită spre oraşul care în acele ceasuri de seară era atât de pustiu. Păsările sosiseră la acea vreme târzie ca să-şi caute un culcuş sigur pe una din insulele de lângă ţărmul mării. Pe uscat nu putuseră să rămână, din pricină că vulpoiul Smirre era pe urmele lor şi le-ar fi dibăcit culcuşul oriunde ar fi coborât din văzduh.

Nils Holgersson (16)

Pe malurile râului Ronneby

Nici gâştele sălbatice, nici vulpoiul Smirre n-ar fi crezut că se vor mai întâlni vreodată după plecarea lor din Scania. S-a întâmplat însă că gâştele, în drumul lor, au ajuns în Blekinge, unde se refugiase în surghiun şi jupânul vulpoi. Până atunci stătuse prin părţile de sus ale ţinutului, pe unde nu văzuse însă parcuri cu cerbi şi căprioare... Din pricina asta era mai nemulţumit decât părea să fie.

Într-o după-amiază, jupânul vulpoi hoinărea pe nişte meleaguri pustii şi păduroase din Mellanbygd, nu departe de râul Ronneby, când văzu deodată trecând în zbor un cârd de gâşte sălbatice. Vulpoiul observă că una din păsări era albă şi înţelese numaidecât cu cine avea de-a face.

Nils Holgersson (15)

Scara cu trei trepte

Gâştele sălbatice aveau de gând să zboare a doua zi pe deasupra districtului Alibo din Smoland şi de aceea trimiseră într-acolo pe Yksi şi pe Kaksi în recunoaştere. Ele se întoarseră însă cu vestea că în acel district toate apele erau îngheţate şi că pământul zăcea pretutindeni sub zăpadă.

— Mai bine să rămânem pe loc! ziseră gâştele sălbatice. Nu putem trece prin nişte meleaguri unde nu se găseşte apă şi păşune.

Nils Holgersson (14)

Pe vreme ploioasă

Şi iată că se ivi prima zi ploioasă din timpul călătoriei. Când se aflaseră prin părţile lacului Vomb, gâştele sălbatice se bucuraseră de vreme frumoasă, dar în ziua în care porniră spre miazănoapte începu să plouă. Năpârstoc stătuse ceasuri întregi ud leoarcă pe spinarea gâscanului şi dârdâia de frig. În dimineaţa zilei în care plecaseră la drum era senin şi vreme liniştită. Gâştele se înălţaseră în văzduh fără nicio grabă, cu Akka în frunte, celelalte urmând-o în două şiruri oblice, după cum cerea rânduiala. Din pricină că se grăbeau, nu avuseseră răgaz să ocărască vietăţile rămase pe pământ. Neputând totuşi să stea mute, cântau neîncetat, în tact cu bătaia aripilor, cântul lor obişnuit de ademenire:

— Unde eşti? Eu sunt aici! Unde eşti? Eu sunt aici!

Nils Holgersson (13)

Hora cea mare a cocorilor de pe muntele Kulla

E drept că în Scania se găsesc multe clădiri minunate, însă niciuna din ele nu are pereţi atât de frumoşi ca bătrânul munte Kulla. Muntele ăsta nu e prea înalt, dar are o lungime destul de mare. Pe tăpşanul său larg sunt păduri, ogoare şi câteva câmpii sterpe. Ici şi colo se află măguri cu iarbă-neagră şi colnice pleşuve. Kulla are o perspectivă grandioasă, ca mai toate ţinuturile muntoase din Scania.

Cine merge pe şoseaua care-l străbate prin mijloc este dezamăgit oarecum, poate din cauză că e nevoit să se abată din drum şi s-o ia pe laturile muntelui cu povârnişuri prăpăstioase, unde îl aşteaptă atâtea lucruri interesante de văzut, încât abia are timp să le admire pe toate. Kulla nu e înconjurat de câmpii şi de văi ca alţi munţi, ci se înfige adânc în inima mării. Nu are la poale nici cea mai mică fâşie de pământ care să-l apere de talazuri. Valurile înspumate se izbesc de-a dreptul de pereţii lui, pe care-i rod şi-i modelează după bunul lor plac.

Nils Holgersson (12)

Prinzătorul de şobolani

Era aproape de miezul nopţii când şobolanii cenuşii, după multă căutare şi trudă, izbutiră să descopere o răsuflătoare de pivniţă ce stătea deschisă. Răsuflătoarea aceasta se găsea destul de sus, pe zid, dar şobolanii încălecară unul peste altul, ca să se aburce, astfel că în scurt timp cel mai curajos dintre ei se şi afla în deschizătură, gata să pătrundă în cetatea Glimmingehus, în faţa zidurilor căreia îşi găsiseră moartea atâţia strămoşi de-ai săi.

Nils Holgersson (11)

Bărzoiul

Într-o zi, dis-de-dimineaţă, gâştele sălbatice care dormeau pe gheaţa lacului Vomb fură trezite de nişte, strigăte ce veneau din văzduh.

— Chir, chir! se auzea. Chir, chir! Cocorul Trianut salută pe gâsca sălbatică Akka şi tot cârdul ei. Mâine are loc hora cea mare a cocorilor pe muntele Kulla.Akka întinse repede gâtul şi răspunse:

— Bună ziua şi mulţumesc! Bună ziua şi mulţumesc!

Cocorii îşi văzură apoi mai departe de drum, dar gâştele sălbatice le auziră încă multă vreme deasupra câmpii-lor şi dealurilor împădurite peste care treceau:

— Vă salută Trianut! Mâine are loc hora cea mare a cocorilor pe muntele Kulla.

Nils Holgersson (10)

Glimmingehus

În partea de sud-est a Scaniei, nu departe de ţărmul mării, se află o cetăţuie veche numită Glimmingehus. E o clădire înaltă, mare şi solidă, alcătuită dintr-un singur corp, care se zăreşte pe întinderea câmpiei de la o depărtare de câţiva kilometri. Nu are decât patru caturi, dar înălţimea ei respectabilă face ca orice casă obişnuită de locuit din apropiere să pară o jucărie de copil faţă de ea.

Zidurile dinafară, pereţii lăuntrici şi bolţile tavanelor au o grosime atât de mare, că abia mai e loc pentru altceva în încăperile, puţine la număr, ale acestei clădiri cu scări şi vestibuluri strâmte. Pentru ca zidurile să fie destul de puternice, nu s-au făcut ferestre decât la caturile de sus, cele de jos fiind luminate de nişte deschizături înguste.

Nils Holgersson (9)

În parcul Öved

În tot timpul zilei, când gâştele îl zădărâseră pe vulpoi, Năpârstoc dormise buştean într-un cuib părăsit de veveriţă. Se trezi abia spre seară, cu inima grea. „Parcă văd că mă trimit înapoi acasă şi atunci n-o să am încotro: va trebui să apar înaintea părinţilor mei”, se gândea el.

După ce găsi gâştele, care se scăldau în lacul Vomb, niciuna nu pomeni că Năpârstoc va pleca împreună cu ele mai departe la drum. „Or fi crezând că gâscanul cel alb e prea obosit ca să pornească cu mine acasă în seara asta...” îşi zicea băiatul.

Nils Holgersson (8)

Vittskövle

Câteva zile mai târziu avu loc o altă întâmplare, la fel de ciudată. Un cârd de gâşte sălbatice coborî într-o dimineaţă pe un ogor din Scania răsăriteană, nu departe de marea fermă Vittskövle. În cârd se aflau treisprezece gâşte de culoare sură obişnuită şi un gâscan alb, care ducea în spinare un prichindel cu nădragi galbeni de piele, cu vestă verde şi cu o bonetă albă, ţuguiată, pe cap. Nu încăpea îndoială că erau foarte aproape de Marea Baltică. Pe ogorul pe care coborâseră, pământul era amestecat cu nisip, aşa cum e de obicei pe ţărmurile mării. Se pare că în partea locului se aflase înainte mult nisip mişcător, care se fixase în vremea din urmă, căci în multe părţi se puteau observa păduri întinse de pini.

Nils Holgersson (7)

La o fermă

Pe vremea aceea s-a petrecut în Scania un fapt despre care s-a vorbit mult, scriindu-se chiar şi în ziare, dar pe care mulţi l-au socotit drept o născocire, întrucât nu i-au putut găsi explicaţie.

S-a întâmplat anume că o veveriţă a fost prinsă într-un aluniş de pe ţărmul lacului Vomb şi adusă de către cineva la o fermă din apropiere. Toată lumea de la fermă, atât tinerii, cât şi cei vârstnici, se bucurase mult la vederea acelei vietăţi micuţe şi frumoase, cu coadă lungă, cu ochi isteţi şi curioşi şi cu lăbuţe graţioase. Oamenii îşi puseseră în gând să se distreze toată vara privindu-i mişcările mlădioase, sprinteneala cu care spărgea alunele şi jocul zburdalnic. A fost reparată numaidecât o cuşcă veche de veveriţă, care consta dintr-o căsuţă verde, cu o roată de sârmă, şi căsuţa cu portiţă şi fereastră urma să-i servească drept sală de mâncare şi iatac. Apoi s-a aşternut în casă un pat de frunze, iar lângă el au fost puse o strachină cu lapte şi câteva alune. Roata de sârmă urma să fie jucăria veveriţei, pe care să se caţere şi să-şi facă toate ghiduşiile.

Oamenii de la fermă credeau că veveriţa va fi astfel mulţumită de noua ei locuinţă şi se mirau că n-o vedeau zburdând deloc. Dar ea, sărmana, stătea tristă şi mânioasă într-un ungher, scoţând din când în când câte un ţipăt ascuţit şi jalnic.

Nu se atingea de mâncare, iar pe roată nu se căţăra de fel.

— I-o fi teamă, îşi dădeau cu presupusul ai casei. Mâine, după ce s-o obişnui cu viaţa de-aici, o să vedeţi cum o să mănânce şi o să se joace!

În săptămâna aceea, femeile de la fermă pregăteau un ospăţ; în ziua în care fusese prinsă veveriţa erau ocupate cu coacerea pâinii. Fie că aluatul nu dospise încă, fie că gospodinele nu se întreceau cu hărnicia, fapt este că le apucase noaptea demult şi tot nu isprăviseră treaba.

În bucătărie era astfel zor mare şi nimeni nu avea răgaz să privească la veveriţă. Se afla însă acolo şi o băbuţă, a cărei bătrâneţe nu-i îngăduia să ia parte la coptul pâinii. Ea ştia acest lucru, dar nu voia să rămână chiar aşa, fără să facă nicio treabă. Amărâtă şi ca să-i mai treacă urâtul, nu se duse la culcare, ci se aşeză la fereastra odăii ei să privească afară. Din pricina căldurii, uşa bucătăriei fusese lăsată deschisă şi lumina puternică din încăpere ajungea până în curte. Curtea era împrejmuită şi atât de bine luminată, încât bătrâna putea să vadă desluşit crăpăturile şi găurile tencuielii de pe zidul din faţă. Ea zări astfel şi cuşca veveriţei, atârnată într-un loc unde lumina bătea cu mai multă putere, şi băgă de seamă că veveriţa sărea din culcuşul ei pe roata de sârmă şi de pe roată în culcuş, fără să se odihnească o clipă. Se gândi atunci că mica vietate avea, pesemne, un motiv să fie neliniştită, dar pe urmă îşi zise că stătea trează, cu siguranţă, din pricina luminii prea mari.

Între grajdul vacilor şi grajdul cailor se afla, în aceeaşi curte, o poartă mare, acoperită, care era de asemenea luminată. După ce trecu o bucată de vreme, în puterea nopţii, bătrâna observă că pe acea poartă se furişa, tiptil, o făptură omenească cât un ghemuleţ, înalt doar de-o şchioapă, cu galenţi în picioare şi cu nădragi de piele ca orice gospodar. Ea îşi dădu seama numaidecât că era vorba de un spiriduş şi nu se sperie câtuşi de puţin. Deşi nu-l văzuse încă până atunci, auzise mereu vorbindu-se că ar umbla prin partea locului şi era încredinţată că aduce noroc unde se iveşte.

Cum ajunse în curtea pietruită, spiriduşul alergă întins spre cuşca veveriţei. Aceasta era însă atârnată prea sus şi din care pricină el nu putea să ajungă până la ea. Se îndreptă atunci spre şopronul cu unelte şi luă de acolo o prăjină. O sprijini de zid până în dreptul cuştii, apoi se căţără pe ea cum se caţără un marinar pe o frânghie. Ajungând la cuşca cea verde, începu să zgâlţâie portiţa, ca s-o deschidă. Bătrâna stătea însă liniştită, ştiind bine că portiţa fusese încuiată cu lacăt, de teamă să nu se furişeze ştrengarii de la fermele din vecinătate şi să fure veveriţa.

La un moment dat, bătrâna băgă de seamă că veveriţa se suise pe roata de sârmă, văzând că spiriduşul nu poate să deschidă portiţa. Urmă apoi o convorbire lungă între spiriduş şi veveriţă. După ce ascultă tot ce-i spuse mica făptură, spiriduşul coborî pe prăjină şi ieşi pe poartă.

Bătrâna nu se aştepta să-l mai vadă în acea noapte, dar rămase mai departe la fereastră. După câtva timp, spiriduşul se întoarse înapoi. Era aşa de zorit, că abia atingea pământul cu picioarele. El se duse într-un suflet spre cuşca veveriţei. Bătrâna urmărea tot ce face spiriduşul. Ba, la un moment dat, văzu că acesta avea în amândouă mâinile nişte lucruri, dar ce anume erau nu putea desluşi. Spiriduşul se opri, aşeză jos, pe lespezile din curte, lucrul pe care îl ţinea în mâna stângă, iar pe cel din dreapta îl luă cu el şi urcă spre cuşcă. Ciocăni apoi cu un galent în ferestruie până ce sparse geamul şi-i întinse veveriţei ce avea în mână. Pe urmă coborî iar şi ridicând de jos lucrul pe care-l lăsase, îl luă cu sine şi se urcă din nou sus, după care se făcu nevăzut cu atâta repeziciune, că bătrâna abia îl putea urmări cu privirea.

Băbuţa îşi pierdu atunci răbdarea şi se duse tiptil în curte, aşezându-se la umbra cişmelei, ca să-l aştepte pe spiriduş. Şi-l mai aştepta curioasă şi o mâţă, care şi ea îl văzuse la un moment dat. Aceasta se furişase lângă zid, la câţiva paşi de locul unde bătea lumina mai mult, şi pândea.

Aşteptară mult şi bine amândouă în acea noapte friguroasă de martie şi, într-un sfârşit, bătrâna socoti că era vremea să intre iar în casă. Dar chiar în aceeaşi clipă auzi din nou paşi pe lespezile din curte şi-l văzu pe spiriduş ivindu-se iarăşi. Ca şi mai înainte, avea în mâini ceva, dar ceva care scâncea şi se zvârcolea. Abia atunci se lămuri bătrână despre ce era vorba. Pasămite, spiriduşul fugise în mai multe rânduri la aluniş şi-i adusese veveriţei puii, care altfel ar fi murit de foame.

Băbuţa rămase liniştită la locul ei, să nu-l stingherească defel pe spiriduş, care se pare că nici n-o observase. El se pregătea tocmai să lase jos unul din pui ca să-l urce pe celălalt la căsuţa veveriţei, când văzu sclipind lângă el ochii verzi ai pisicii. Neştiind ce să facă, rămase atunci pe loc, ca năuc, cu câte un pui în fiecare mână. Se întoarse apoi în toate părţile, nădăjduind de undeva un ajutor, şi dădu cu ochii de bătrână. Fără să mai stea pe gânduri se duse spre ea şi îi întinse unul din pui.

Băbuţa nu voi să se arate nevrednică de încrederea ce-i fusese acordată. Ea se aplecă să ia puiul de veveriţă şi îl ţinu sub ocrotirea ei până ce spiriduşul se sui cu celălalt la cuşcă şi veni înapoi să-l ia şi pe cel lăsat în seama bunei femei.

A doua zi dimineaţa, când cei de la fermă se strânseră la masă, bătrâna nu se putu stăpâni să nu povestească tot ce văzuse peste noapte. Bineînţeles, începură, cu mic cu mare, să râdă de ea, spunând că totul fusese pesemne doar un vis. Unde s-au mai pomenit pui de veveriţă aşa de timpuriu? o luau ei în zeflemea.

Băbuţa era sigură însă de tot ce spusese şi-i rugă să se ducă la cuşcă să se convingă cu ochii lor. Şi ce crezi? Pe culcuşul de frunze dormeau, într-adevăr, patru pui golaşi şi orbi, fătaţi abia de câteva zile. Când îi văzu, stăpânul gospodăriei nu se putu opri să nu zică:

— Oricum ar fi, eu unul vă spun: ne-am purtat aşa de urât, că ar trebui să ne fie ruşine de animale, ca şi de oameni!...

După ce-şi sfârşi vorbele, scoase din cuşcă veveriţa cu pui cu tot şi puse apoi bietele vietăţi în şorţul bătrânei.

— Du-te cu ele la aluniş – o îndemnă el – şi redă-le libertatea!

Aceasta e întâmplarea despre care s-a vorbit atât de mult şi despre care s-a scris până şi în gazete, dar căreia nimeni nu voia să-i dea crezare de minunată ce era.
P8: Vittskövle

Nils Holgersson (6)

Hârjoana gâştelor

În pădure, toate rămaseră neschimbate cam atâta vreme câtă îi trebuie unei gâşte să-şi ia gustarea de dimineaţă. Spre amiază însă, o gâscă sălbatică trecu în zbor jos, pe sub crengile dese ale pădurii. Se uită şovăitoare printre trunchiuri şi ramuri, zburând încet de tot. Când o zări, vulpoiul îşi părăsi locul de pândă de sub fagul cel tânăr şi se furişă spre ea. Gâsca nu se feri deloc, ci zbură foarte aproape de vulpoi. Jupânul făcu o săritură mare, cu gând s-o înşface, dar nu izbuti, iar gâsca îşi urmă zborul spre lac.