Mici miracole

Vine Moş Crăciun, se apropie şi nu pot să nu fug cu gândul în copilărie, când sosirea moşului era cel mai important eveniment al anului. Sigur că veneau, peste an şi alte personaje, cum ar fi Moş Nicolae sau Iepuraşul. Dar niciunul nu se compara cu Moş Crăciun. Tata aducea un brad care atingea tavanul cu vârful, apoi, împreună cu mama, îl umplea cu globuri, beteală, bomboane, lumânărele, artificii. O minune, nu altceva.  Am şi acum câteva dintre globurile copilăriei şi, când le privesc, parcă luceşte ceva special în ele, o frântură din lumina acelor vremuri.

Meditatii

Cand eram mic de tot, ma trimiteau ai mei la meditatii. Cele mai interesante mi se pareau lectiile de pian, pe care le faceam cu doamna Stanescu. Femeia asta era un adevarat fenomen. Se entuziasma rapid de la te miri ce fleacuri, era plina de energie, iubea copiii, organiza tot felul de mici evenimente, plus o mare auditie anuala, in cursul careia se produceau elevii sai, pe grupe de varsta. Cei mai mici, care abia invatasera cum e cu clapele albe si cele negre, nu cantau la auditia asta, ci spuneau, timizi, cate o poezie. Eu imi amintesc precis cum am recitat "Catelusul schiop". Veneau apoi copiii care stiau sa cante niste game si sa solfegieze si uite-asa pana la cei mari, care studiasera 14 ani si interpretau prima miscare din Sonata a opta a lui Beethoven, zisa si Patetica 

O poezie a lui Emil Brumaru

Bucuriile simple
Nu mai vor să se-ntîmple.
Am tot așteptat și-am tot așteptat
Să-mi crească iarba cuminte în pat,
Curcubeie să-mi intre pe geam,
Fluturi să tragă în ham
Soarele ca pe-un rădvan
Din care tu să scobori
Frumoasă și dusă de subțiori
Pînă la gura mea sfîntă
Ce coapsele albe îți cîntă
În rugăciune,
Minune cu proaspăta roură-n spume…

Prietenia

Mă întreabă o prietenă dacă am prieteni. Ea e virtuală, dar mă întreabă de cei reali. Îi spun că nu am şi îmi cere să-i dovedesc. Cum naiba poţi dovedi că nu ai prieteni?
Mă uit la Maria. Când avea cinci-şase ani, considera că fiecare copil pe care-l cunoaşte îi e prieten. Făcea liste cu ei şi se bucura că-s mulţi. Au trecut anii şi dintre ei n-a mai rămas niciunul. Acum are prieteni noi, cu mult mai puţini, de la şcoală. Se vor duce şi ei.
Mă uit la soacră-mea. La 80 de ani, nu are niciun prieten. Se vizitează cu o babă, dar acolo nu e vorba de prietenie ci mai degrabă de fapte creştineşti.
Îmi aduc aminte de mama. A avut o singură prietenă, căreia îi spunea Ți. Norocul lor că stăteau în Sinaia amândouă. Apoi Ți a murit şi mama a rămas fără prieteni.
Aşadar, ar fi vorba de o "prietenie torenţială" în copilărie, care se domoleşte treptat şi ajunge la secetă în anii bătrâneţii.

Revenirea

Mos Nicolae a trecut si pe la mine azi noapte, dupa vreo cateva mii de ani de absenta. La Maria vine oricum, ca e fata cuminte, dar la mine....Iata ce mi-a adus:

Scurte întrebări

Ce-ar fi dacă fiecare bobiţă expandată de porumb ar fi o fiinţă care locuieşte într-un tuci? Expandarea, deci momentul în care bobiţa se desface şi înfloreşte, ar fi echivalentul naşterii. Moartea ar surveni în momentul în care nişte dinţi - ai mei, ai tăi - ar zdrobi mica fiinţă. Între cele două evenimente majore, s-ar desfăşura viaţa celor care se numeau, cândva, „floricele de porumb”.
Probabil că în scurta lor viaţă, floricelele de porumb şi-ar pune, exact cum facem şi noi, o mulţime de întrebări fundamentale: Cine suntem? De unde am venit? Unde ne ducem? Există vreun sens în ceea ce se întâmplă? Cu siguranţă ar face felurite ipoteze, care de care mai ingenioase, ar descoperi dovezi, ar inventa zei. Însă nicicum nu ar putea să-şi imagineze cerul albastru umplându-se de nori, ploaia care cade peste lanul de porumb, lujerul de care stă agăţat coceanul învelit în frunze, bobiţele aurii, mâinile care le desprind din locaşurile lor şi care le aruncă în tuciul cu ulei încins, făcându-le să înflorească.
De multe ori m-am gândit la asta şi m-am mirat de faptul că oamenii continuă să creadă că pot şti vreodată de unde venim, unde ne ducem şi dacă toate astea au vreun sens.

Telefoane

Nici n-am ajuns bine la Tulcea, venind dinspre Tichilesti, ca au inceput sa sune telefoanele celor cativa prieteni care ma felicita de ziua mea. Nu cred ca numarul lor trece de 5. Inainte sa moara mama erau 6. 

Desigur, am avut perioade in care ma sunau cu zecile. De exemplu cand eram sef la Economat. Primeam flori, ma sunau tot felul de tipi de care nu-mi mai aminteam etc. Sau cand eram profesor la Sinaia, mi se intampla sa intru in clasa si sa inceapa toti sa cante chestiile traditionale cu "multi ani traiasca".

Mileul

Povestea mileului de la tanti Hima e si ea destul de ciudata. Dupa ce am plecat de la Tichilesti, pe drum, am discutat cu Marcelina fel de fel de lucruri legate de lepra si leprosi. Trebuie sa recunosc ca in pofida asigurarilor date de director ca boala nu se transmite, in ciuda faptului ca asistenta care ne-a intampinat sta acolo de ani si ani cate 8 ore in fiecare zi si nu pare a fi atinsa, o urma de teama tot isi facuse simtita prezenta in mintile noastre. Totusi era vorba de LEPRA - cea mai cumplita dintre boli! De mic copil stiam de la tata ce inseamna boala asta. El venise intr-o zi acasa cu un atlas de dermatologie si il studiasem, fascinat, ore intregi.

La Tichilești

Fripturică cozonaci
Bărbățelului să-i faci
Am găsit textul acesta pe un ștergar dintre cele pe care le aveau bunicii și străbunicii noștri în bucătărie. Locul în care l-am găsit este unul dintre cele mai puțin umblate, ascuns undeva în pădurile județului Tulcea, un loc pe care cei mai mulți dintre oameni îl evită, dar unde eu m-am dus cu drag și cu emoție: Leprozeria Tichilești.
Am fost acolo în 20 august, de ziua mea. Inițial, aveam de gând să rămân peste noapte și să fac un mic chef cu leproșii. Până la urmă, însă, totul s-a limitat la o vizită de o oră. Mi-am dat seama că nu puteam să mă întind cu ei la băutură, ei nu au voie să bea, iar apoi nu aveam unde să dorm. Cel mult în cabinetul doctorului, dar asta nu mi-ar fi convenit și oricum nu cred că mi-ar fi fost acceptat. Așa că am luat diverse chestii de cadou (suc, painici, portocale etc) și m-am dus la Tichilești, împreună cu prietena mea Marcelina - mama Ioanei.

Engleza veche

Dar nici cu engleza veche nu mi-e rusine. Oare stie cineva ce inseamna toate astea?

Sum men seyn, that thei hen the Body upward, as an Egle, and benethe as a Lyoun: and treuly thei seyn sothe, that thei ben of that schapp. But o Griffoun hathe the body more gret and is more strong thanne 8 Lyouns, of suche Lyouns as ben o this half; and more gret and strongere, than an 100 Egles, suche as we hen amonges us. For o Griffoun there will bere, fleynge to his Nest, a gret Hors, or 2 Oxen zoked to gidere, as thei gon at the Plowghe. For he hathe his Talouns so longe and so large and grete, upon his Feet, as thoughe thei weren Hornes of grete Oxen or of Bugles or of Kyzn; so that men maken Cuppes of hem, to drynken of: and of hire Ribbes and of the Pennes of hire Wenges, men maken Bowes fulle strong, to schote with Arwes and Quarell.

Logica limbii germane

Maria invata la scoala in limba germana. Stie o gramada le cuvinte si structuri. Intr-o zi, cand veneam cu ea si cu o colega de-a ei catre Timisoara, au vorbit tot drumul numai in germana, asa incat n-am inteles aproape nimic. Pe mine, germana ma deprima. Pur si simplu mi se pare infernala. Cu toate astea, se pare ca ea are o logica destul de simpla. Uite:

Mutarea

Gata, mi-am schimbat adresa virtuala. Pana azi am locuit in Macondo, oraselul imaginat de Marquez, in care se petrec fantasticele intamplari prin care trec cei din familia Buendia. De azi, m-am stabilit in Castelul Donnafugata, cel in care locuia printul Salina - personajul principal din Ghepardul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Omul trebuie sa se mute din cand in cand, daca sta in acelasi loc putrezeste de viu.

Visul lui Istvan

În armată și în facultate am avut un coleg pe nume Istvan. Am mai scris despre el, dar acum mi-am adus aminte de un vis pe care îl avusese pe când era elev și pe care mi l-a povestit într-o seară, la un coniac. Da, la un coniac, în unitatea 01470 din Focșani era cel mai simplu să faci rost de coniac. Iată cum se proceda.
Gard în gard cu unitatea noastră se afla o fabrică de coniac și șampanie. Poate că era chiar Zarea, sincer la ora asta nu-mi aduc aminte. Muncitorii de acolo aveau ca principal scop în viață furatul băuturii, așa încât inventau felurite metode de a păcăli controlul de la poartă. Până la urmă au imaginat una incredibilă, pentru care însă aveau nevoie și de complicitatea soldaților. Iată cum se proceda:

Patru ani pentru o rastignire

Mare eveniment, mediatizat pe toate canalele posibile: a fost eliberat din puscarie, dupa patru ani, Corogeanu sau Cotonogeanu, chiar nu stiu exact cum il cheama, adica staretul de la Tanacu, omul care in 2005 a omorat o maicuta rastignind-o pe cruce ca sa iasa diavolii din ea. Pe mine chiar nu m-a mirat ca s-a ajuns pana aici, dat fiind ca in Romania exista enorm de multi oameni care traiesc la un nivel foarte jos de cultura. Cred cu tarie ca in anumite locuri din tara noastra inca este posibil orice. Rastignirea in scop de exorcizare sunt convins ca se practica sistematic pe alocuri. Nu-i exclus ca acest Cotorogeanu sa mai fi rastignit si ale persoane, doar ca pana la urma a avut ghinion si "pacienta" a murit. 

Corogeanu, omul fara gura

Scrisorile de dragoste ale Svetlanei

Trezire

Demult îmi părea viaţa o pădure uitată cu lungi ecouri fără sfârşit şi cu un trist foşnet de frunze cenuşii, căzute. Ecourile – prelungiri de gând ce nu-şi găsesc pământ de rod; foşnetul: visul mort după o scăpărare în întuneric.
Mai ieri a înverzit primul copac în mijlocul pădurii cu reflexe cenuşii, în inima întunericului... şi n-a pătruns doar soarele la el: simţisem poate gândul ce mi-a fost ascuns mai mulţi ani în privirea iubită.
Joi 14 IV 1955
Bucureşti
Oare suntem predestinaţi unii altora?

Pepene sau lubeniță

Atitudine de frondă absolută în anii 70

Pe atunci asta ar fi fost poza cu pepene. Acum, daca o vede Maria, o sa-i spuna poza cu lubeniță...Iată, deci, o problemă filosofică: aveam eu în mână un pepene sau o lubeniță?

Porti

Praf. Sunt praf - m-a palit viroza. Ma dor ochii, nu ma pot uita unde vreau eu. As sta sub plapuma, ca in copilarie. Dar nu mai e mama, sa vina sa-mi puna termometrul, sa-mi aduca ceai fierbinte si sa ma mangaie pe frunte. Nici tata nu mai e, sa vina si sa-mi dea sa beau licori amare - parca-l aud: "hai, guzgane, bea paharul asta pana la fund".

In vremea aia, am senzatia ca ma vindecam numai si numai datorita ghemuirii sub plapuma si a prezentei parintilor. Cred ca si daca nu-mi dadeau medicamente, tot aia era. Imediat ce intram acolo, sub plapuma uriasa, ma eliberam de orice grija. Era atat de bine, ma simteam atat de iubit si de aparat, incat nici nu concepeam ca mi s-ar putea intampla ceva. Intram sub plapuma ca si cum m-as fi reintors in pantecele mamei, era un fel de retragere din lume, cu menirea de a ma naste din nou, sanatos.

Ah, acum degeaba ma mai bag sub plapuma. Degeaba ma mai ghemuiesc. Poarta re-nasterii s-a inchis, a ruginit. Se deschide, insa, incet - incet, cealalta poarta, cea prin care omul trece o singura data, Poarta Legii, cum o numea Kafka. O aud scartaind...

Ritualul

De cate ori Maria cunoaste pe cineva din anturajul meu, incepe un ritual in urma caruia persoana aceea intelege ca eu sunt cel dominat. Mi se pare foarte interesant si nu stiu ce fel de instinct ii dicteaza sa faca asta. Devine taioasa, imi da replici, ma pune la punct etc. Dupa o vreme, gata, redevine Maria cea de toate zilele. Ma gandeam ca e vorba de timiditate, pe care incearca sa o domine exagerand. Sau, poate, simte nevoia sa treaca drept puternica in ochii celorlalti si atunci le arata cum ma tine la respect, pe mine care sunt ditamai omul. Ori, poate vrea sa arate cat este ea de speciala, daca o huiduma ca mine ii accepta toate nazurile.

Sau - si asta mi-ar conveni cel mai mult - e un semn ca se teme de eventualitatea in care persoana aceea ar putea sa devina mai importanta pentru mine, ca s-ar putea chiar sa ma piarda din cauza asta. Si atunci simte nevoia sa-i fie reconfirmat ascendentul asupra mea. Un fel de a spune: "stai la un loc, n-ai nicio sansa, tata e al meu si daca nu ma crezi, iti arat chiar acum ca fac ce vreau cu el".

Frica și credința

1. După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis: „Avraame, Avraame!” Iar el a răspuns: „Iată-mă!”
2. Şi Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu!”
3. Sculându-se deci Avraam dis-de-dimineaţă, a pus samarul pe asinul său şi a luat cu sine două slugi şi pe Isaac, fiul său; şi tăind lemne pentru jertfă, s-a ridicat şi a plecat la locul despre care-i grăise Dumnezeu.
4. Iar a treia zi, ridicându-şi Avraam ochii, a văzut în depărtare locul acela.
5. Atunci a zis Avraam slugilor sale: „Rămâneţi aici cu asinul, iar eu şi copilul ne ducem până acolo şi, închinându-ne, ne vom întoarce la voi”.

Intâlnirea cu Suzana - sfârșitul telenovelei

Am fost la Suzana, cea care mă îngrijea când aveam 5 ani. Telenovela s-a isprăvit. Am găsit o femeie rotofeie, aș putea spune chiar cilindrică, pensionară, cu un bărbat simpatic, pe nume Mureșan. Tot de prin Popteleac și el. Au doi copii, o fată și un băiat pe nume Raul. Copiii au și ei câte un copil.
M-am dus cu Maria. Nu știu de ce, dar simt o plăcere specială atunci când o introduc în lumea copilăriei mele. Îi tot povestesc ce făceam când eram de vârsta ei, așa că prilejul de a o duce la întâlnirea cu un personaj coborât chiar de acolo, din anii aceia, nu putea fi ratat.