Grizzly, stapanul muntilor(20) - ultima parte

Muskwa a mai mers ce-a mai mers pe urmele lui Langdon, cam o jumătate de milă. La început a alergat, apoi, din ce în ce, şi-a încetinit fuga, iar în cele din urmă s-a aşezat cuminte pe labele de dina­poi, privind depărtarea. Dacă Langdon ar fi mers pe jos, ursuleţul s-ar fi ţinut după el pînă cînd ar fi căzut, frînt de oboseală. Închisoarea în care îl ţinu­seră nu-i plăcuse de loc; îl zgîlţîise şi-l aruncase de colo pînă colo, ba, de cîteva ori, calul se scuturase aşa de tare, de i s-a părut că se cutremură pămîntul. Acum scăpase de cuşcă, dar, odată cu ea, ple­case şi Langdon. A mai stat cîtva timp şi a aşteptat, gemînd cu părere de rău, dar de mişcat nu s-a miş­cat din loc. Era sigur că prietenul pe care începuse să-l iubească se va reîntoarce. Pînă acum, întotdea­una venise înapoi la el. Fără să se depărteze prea mult de drumul pe care trecuse caravana, începu să caute frumoasa-primăverii şi limba-viperei.

Nils Holgersson (5)

Noaptea

Gheaţa asta, într-adevăr înşelătoare, îţi joacă renghiuri. Nimeni nu se poate bizui pe ea. Stratul de gheaţă de pe lacul Vomb se urni peste noapte, izbindu-se într-un loc de ţărm. Şi se întâmplă ca jupân Smirre, un vulpoi care sălăşluia pe acea vreme în partea de răsărit a lacului, în parcul mănăstirii de la Öved, să observe acel loc pe când se afla noaptea la vânătoare de pradă. Jupân vulpoi ochise gâştele sălbatice decuseară, dar nu trăsese nădejde să se întâlnească cu vreuna din ele... Cum însă i se oferea prilejul, trecu imediat pe gheaţă.

O poezie a lui Codruţ Radi

De..stin

Uite-mă supus deoparte
nu în locul celuilalt
ce la sine se împarte
sub un eşafod prea-nalt,

Uite-mă cum zac în mine
tot ce gândul n-a cuprins
şi la moarte-ncet revine
să mă socotesc învins,

Uite-mă de-aşa uitare
n-am la cine să mă-nchin
pe pământul care moare
şi mă ia cu el străin.

Galera lui Dumnezeu

Povestea cu Dumnezeu şi facerea lumii e, pe scurt, următoarea: la un moment dat, numit „Început”, creatorul a făcut lumea (stele, galaxii, tot absolut), dintr-o materie primă numită "Nimic". În continuare, el a făcut omul, după propriu-i chip şi propria-i asemănare (aici e o distincţie, poate o să scriu şi despre ea). După aia, Dumnezeu a dat reguli de viaţă, promiţând că aceia care le vor respecta se vor duce, după moarte, în Rai, iar cei care nu le vor respecta, se vor duce în Iad. Noi, astăzi, ar trebui să acceptăm ca adevărate aceste lucruri, să ne fie frică de Iad şi să trăim după regulile lui Dumnezeu, ca să ajungem în Rai.

Mici intamplari cu animale (115)

Iepurele nu prea bea apă, hrana lui mustoasă conţine destulă umezeală ca să nu trebuiască să se şi adape. Dar frică de apă n-are şi mai e şi un înotător bun, cum nu s-ar crede. De cîteva ori am văzut iepure înotînd voiniceşte.

După cîteva zile de zăpadă şi de frig a venit moină; s-a topit deodată omătul mult, aproape tot. O vînă de apă care se trăgea pe sub o coastă însorită se umflase, lată de vreo două­zeci de metri şi destul de adîncă. Căutam iepuri pe coasta aceea. A sărit unul, am tras, l-am scăpat. În loc să plece pe coastă înainte, o ia de-a dreptul la vale, ajunge la apă şi, fără să se mai socotească, sare în ea şi o traversează înotînd. Dar ce înot comic! Pe lîngă faptul că lucrează sub apă cu picioa­rele, dă din urechi înainte şi înapoi, de parcă ar vîsli şi cu ele. A trecut repede apa şi şi-a luat tălpăşiţa, dincolo. Nici nu s-a scuturat, cel puţin cît timp l-am putut urmări cu ochii. 

Din povestirile de razboi ale lui Sadoveanu(3)

27 August

Bateria noastră a doua, ascunsă în vii, pe deasupra Griviţei, deschidea spre întăriturile duşmanilor treizeci şi şase de guri de oţel.

După o zi de frămîntări în ploaia de foc şi de schije, după neîntrerupta duruire de tunete sub nourii deşi de fum care acopereau taberile, flăcăii noştri trudiţi de abia putuseră să aţipească cîte-o parte din noapte. Se rînduiseră la lucru, se rînduiseră la tunuri; şi cînd, în răstimpuri mari, lumina salvelor izbucnea ca o pînză de fulger, ei răsăreau negri, o clipă, izvorînd parcă din întunecime, drepţi şi neînduplecaţi. Apoi în şanţuri, îndărătul coamelor netezi de pămînt, în tăcerile adînci care urmau, tunarii vorbeau despre spînaticii lor ofiţeraşi zvîrliţi în ţărînă de zburăturile de schijă, aşa de buni în vremurile de pace, aşa de înflăcăraţi şi de încruntaţi în viforul care venise. Pomeneau şi de fraţii fulgeraţi — oameni cumpăniţi şi la bine şi la nevoie, şi cu o răbdare pe care nici sîngele gîlgîind în răni adînci n-o înfrîngea. Şi unii şi alţii zăceau acum îndărăt, la ambulanţe.

Faceti-va bine (191)

Mirtul

Denumire ştiinţifică: Myrtus communis.

Prezentare. Mirtul este o plantă aromatică, întâlnită adesea ca plantă ornamentală. Se prezintă sub forma unui arbust a cărui înălţime maximă este de cinci metri. Îşi are originile în zona mediteraneană şi face parte din familia mirtaceelor. Mirtul are frunze alungite, groase, cărnoase, frumos mirositoare. Florile sunt mici şi au culoare albă. Fructul de mirt este o nucă. Valoroase din punct de vedere medicinal sunt frunzele mirtului. Unii herbalişti consideră însă că, pentru terapii medicinale, se pot utiliza toate părţile acestei plante. Se prepară – infuzie, tinctură, extracte, soluţii pe bază de alcool, soluţii uleioase, loţiuni şi comprese.

Substanţe active importante: mirtol, cineol, tanin, eucaliptol, acid cafeic, saponozide.

Întrebuinţări. Mirtul este din ce în ce mai des întâlnit în preparatele cosmetice şi în cele de întreţinere a gurii. Pastele de dinţi cu ierburi şi plante medicinale şi aromatice, printre care şi mirtul, au devenit deja obişnuinţă. Remarcabile sunt calităţile tonice şi balsamice ale mirtului. Mirtul are, de asemenea, proprietăţi antiseptice, astringente, hemostatice, fiind folosit cu bune rezultate în afecţiuni ale căilor respiratorii, dar şi în hemoragii interne, hemoroizi, parazitoze intestinale, afecţiuni dermatologice. Importanţă în terapii are şi uleiul de mirt, utilizat, prin tradiţie, în bolile căilor respiratorii, ale căilor urinare şi renale, şi chiar în unele afecţiuni cardiovasculare.

Grizzly, stapanul muntilor(19)

     În seara aceea, în timp ce Langdon şi Bruce îşi făceau noi planuri, Metoosin stătea mai la o parte, fumînd într-o tăcere îndărătnică. Din cînd în cînd, se uita pe furiş, cu mirare, la Langdon, de parcă nu-i venea să creadă nici acum ce se întîmplase în după-amiaza aceea. Multă vreme, de acum încolo, n-avea să uite să povestească copiilor, nepoţilor şi prietenilor din triburile nomade cum a vînat, odată, împreună cu un alb care şi-a împuşcat propriii cîini, ca să salveze viaţa unui grizzly. Pentru el, Langdon nu mai era cel de odinioară, devenise un keskwao(*), şi indianul ştia că nu se va mai duce niciodată să vîneze cu albul acesta. Înţelesese că Marele Spirit i-a tulburat minţile şi i-a luat inima, ca s-o dea ursului grizzly. Gîndind la asta, îl cerceta din cînd în cînd cu atenţie, pe deasupra pipei. Bănuiala i-a fost întărită cînd îi văzu pe Bruce şi Langdon făcînd o cuşcă dintr-un coş de piele; va să zică, ursuleţul avea să-i însoţească tot lungul drumului! Pentru Metoosin nu mai era acum nicio îndoială. Langdon devenise foarte ciudat; probabil că se ţicnise şi, pentru un indian, acest fel de ciudăţenie nu pre­vestea nimic bun.

J.R

Azi a murit Larry Hagman, adica cel care l-a interpretat pe J.R. Ewing in serialul Dallas. Sincer sa fiu, credeam ca a murit demult, dar iata ca a avut zile si a trait pana la 81 de ani. Adevarul e ca m-am uitat la Dallas, nu am pierdut decat foarte putine episoade. Dintre toti, cel mai mult ma irita Pamela, de fapt nu, nu ea ca personaj, ci interpreta ei, Victoria Principal. Nu-mi placea si pace. In schimb Sue Ellen....uau!

Bobby Ewing ma cam plictisea, prea era baiat de treaba si, in plus, ce facea el era complet neinteresant, spre deosebire de J.R. care o tinea tot intr-o intriga si o demonstratie de forta. Cred ca multi politicieni romani si l-au luat ca model.

Ma uit acum la pozele cu Hagman tanar si cu Hagman batran... Ce farsa uriasa mi se arata, brusc, intreaga viata a omului....

Catafalcul

Ideea e că multe lucruri în viață, dacă nu cumva se întâmplă să nu vină deloc, vin când e mult prea târziu. Exemplul cel mai limpede mi se pare cel al apariției, după ani și ani, a posibilității de a avea o anumită femeie. Ai visat la ea, ai dorit-o, ți-ai imaginat un viitor comun, cu dragoste eternă și mulți copii, până la urmă i-ai făcut declarații de iubire, dar ea te-a refuzat. Nu de tot, pentru că multe femei calculează „și dacă, totuși?” dar, în principiu, te-a refuzat. Dacă ți-ar fi spus limpede că nu are sens să mai insiști și apoi ar fi început să te evite, ar fi fost, poate, OK. Dar ea te-a lăsat să mai speri totuși, pentru că nu se știe niciodată și poate că la un moment dat nu va avea altă variantă decât să vină lângă tine. Femeia, la capitolul ăsta, e ca evreul: nu închide toate porțile.

Nils Holgersson (4)

Seara

Gâscanul de casă, care se înălţase în văzduh, era foarte mândru că zbura încoace şi încolo deasupra şesului Scaniei, în tovărăşia gâştelor sălbatice şi că avea astfel prilejul să stea de vorbă de sus, din înaltul cerului, cu păsările domestice de pe pământ. Oricât de fericit s-ar fi simţit însă, spre sfârşitul după-amiezii începu să-l cuprindă oboseala. Căută el, nu-i vorbă, să răsufle mai adânc şi să dea mai repede din aripi, dar, până la urmă, tot rămase o bună distanţă în urma tovarăşelor sale de drum.

Gâştele sălbatice care zburau mai la urmă, văzând că nu se poate ţine de ele, începură să strige la gâsca din vârful stolului, conducătoarea lor:

Celebra nuvela "Sah" a lui Stefan Zweig (4)

Nu mi-a trebuit mult să-l găsesc pe covertă pe fugarul atât de grăbit. Stătea culcat pe deckchair-ul lui şi citea. Înainte de a mă apropia de el, am profitat de ocazie ca să-l privesc. Capul cu trăsături ascuţite se rezema pe perne într-o atitudine de uşoară oboseală; din nou, m-a surprins mai ales paloarea stranie a obrazului relativ tânăr, al cărui păr complet alb îi încadra tâmplele. Aveam, nu ştiu de ce, impresia că acest om trebuie să fi îmbătrânit brusc. Abia m-am apropiat, că el s-a şi ridicat politicos şi s-a prezentat cu un nume ce mi-era cunoscut ca al unei vechi familii austriece foarte de vază. Mi-am amintit că cineva cu numele acesta făcuse parte din cel mai apropiat cerc de prieteni ai lui Schubert şi că unul dintre medicii particulari ai bătrânului împărat descindea din aceeaşi familie. 

Sharuirea Buffett-Gates

A da și altora din ceea ce ai tu - a sharui, ca să fiu mai pe înțelesul oamenilor moderni, este piatra de temelie a învățăturii creștine. Esența e următoarea: dacă dai, înseamnă că nu ești legat de bani ci te preocupă mai mult soarta aproapelui tău, deci ai dragoste și cine are dragoste are parte de răsplată în ceruri.
Se presupune tacit că sensul lui „a da” este de la cel care are către cel care n-are, ori are prea puțin. Poate că așa o fi fost pe vremea lui Cristos. În ziua de azi, lucrurile s-au schimbat: de cele mai multe ori, cineva care are îi da tot cuiva care are. De exemplu: Warren Buffett i-a donat lui Bill Gates în jur de un miliard de dolari. Așadar nu a împărțit acești mulți bani la amărâți, la negrii de prin ghetouri - nici vorbă - i-a pus în conturile unuia dintre cei mai bogați oameni ai planetei.

De-ale lui Zoscenko (36)

Aviatorul

...Măi frate, m-am speriat al naibii. Am în­lemnit, zău aşa! Ba încă şi aparatul s-a aplecat într-o parte şi s-a răsturnat. Hait, s-a zis cu mine! M-am apucat cu mîna de ramă şi am sărit afară...

Mă uit în jos: cad de zbîrnîi! Ehei, îmi zic, ce bine e să cazi cu paraşuta... Aşa, fără para­şută, zău dacă nu te bagă-n boală... Şi cum zic, cad la pămînt şi mai că-mi vine să plîng — şi de mine mi-e milă, da' şi de aparat, mă gîndesc că se face praf... Şi deodată — zdup de pă­mînt... Hait, îmi zic, bucură-te, Născătoare de Dumnezeu, c-am rămas făr-un picior...

— Şi aeroplanul? S-a făcut praf?

— Care aeroplan?

— Aparatul ăla... Nu ziceai c-ai căzut din aparat?

   — Da' de unde! Am căzut de la etaj. Apa­ratul a căzut de pe poliţă, în bucătărie... Cum a dat buzna miliţia în casă, ne-am speriat gro­zav. Am vrut să ascundem alambicul pe poliţă... Şi alambicul a căzut. Ce mai, gălăgie mare! De frică, ne-am repezit la fereastră... Şi am sărit jos... Juma' de picior lipsă...

Grizzly, stapanul muntilor(18)

Thor a auzit haita încă de la o milă depărtare. Avea, totuşi, două motive pentru care nu mai voia să fugă, ca acum cîteva zile. Mai întîi, de cîini îi păsa tot atît de puţin ca de bursucii şi hîrciogii care fluierau la el de pe stînci. Numai gura era de ei. Îl tulburase însă întotdeauna ceea ce venea în urma lor. Dar iată că astăzi se întîlnise faţă în faţă cu făptura care adusese în văile lui mirosul acela ciu­dat, iar ea nu mai încercase să-i facă vreun rău şi el se depărtase, renunţînd s-o ucidă. Mai era însă şi alt motiv — mergea s-o întîlnească pe Iskwao. Se vede că omul nu este singurul animal care-şi riscă viaţa din dragoste.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(16)

Orologiul

Chinezii văd ora în ochii pisicilor.

Intr-o zi un misionar, plimbîndu-se printr-o mahala din Nanking, băgă de seamă că-şi uitase ceasornicul şi întrebă cît era ceasul pe-un băieţaş.

Ştrengarul cerescului Imperiu stătu mai întîi la îndoială; pe urmă, răzgîndindu-se, răspunse: „Mă duc să vă spun". Puţin după aceea, se ivi din nou, în braţe cu un cogeamite motan. Privindu-l, cum se zice, în albul ochilor, spuse fără şovăire: „Nu e încă amiază de-a binelea!" Ceea ce era adevărat.

Din povestirile vesele ale lui Hasek (1)

Poveste canibală

Ca să vorbim în termeni ştiinţifici, suntem siliţi să-i împărţim pe canibali în trei mari comunităţi. Aşadar: ca­nibalii din Oceanul Pacific şi cei din jurul Australiei, apoi canibalii africani, printre care se evidenţiau odinioară dahomeii, a căror moştenire a fost transmisă botocuzilor şi, în sfirşit, cunoaştem marea comunitate a insularilor aflaţi în preajma Ţării de Foc din America de Sud. Datorită influenţei creştinismului, toţi aceşti amatori de carne de om îşi delectau palatinul cu fripturi de misionari.

Desigur, modul de preparare a misionarilor era foarte diferit. Greşeala rezidă în faptul că aceste mari comunităţi de canibali nu editează reviste în care să fie publicată, cu regularitate, rubrica fixă  „Lista de bucate săptămînală pentru o familie aşezată”.

Nils Holgersson (3)

Pânza cadrilată

Ameţeala îl ţinuse pe băiat îndeajuns de mult. Valuri de aer suflau şi şuierau asupra lui, gata să-l prăvălească, aripile se mişcau neîncetat, iar în pene parcă vuia o vijelie. În jurul său zburau, gâgâind de zor, treisprezece gâşte. Ochii lui scânteiau, iar zgomotul făcut de zburătoare îl asurzea. Habar n-avea dacă stolul de gâşte zbura sus de tot sau aproape de pământ, şi nici încotro se îndrepta n-avea idee.

Abia după ce-şi veni puţin în fire putu să-şi dea seama în ce direcţie îl duceau păsările. Nu-i vorbă, lucrul ăsta nu era prea uşor, fiindcă ştrengarul nu se încumeta deloc să privească în jos. În sinea lui era sigur că dacă ar fi încercat, l-ar fi apucat iarăşi ameţeala. 

De prin China (3)

Grizzly, stapanul muntilor(17)

Un sunet nearticulat şi gîtuit, care nu mai avea nimic omenesc, a fost tot ce a putut ieşi de pe buzele lui Langdon cînd întîlni privirea fixă a uriaşului grizzly, iar cele cîteva secunde care au urmat i s-au părut o veşnicie. Îl fulgeră gîndul că nu mai putea face acum nimic, dar absolut nimic. Nici măcar nu putea fugi, căci în spate se ridica, de nepătruns, ca un zid, peretele de stîncă. Să caute scăpare în partea văii? Şi asta era cu neputinţă, căci l-ar fi înghiţit prăpastia adîncă de mai bine de o sută de picioare. Se afla, aşadar, faţă în faţă cu moartea, o moarte tot atît de îngrozitoare ca aceea care se abătuse asupra cîinilor.