Capcaunul Cumsecade spune din nou adevarul

Obiectivitate şi relativism

Constat că piaţa ideilor e, la toate nivelele, invadată de o inflaţie relativistă care se ia drept „obiectivitate“. E rău Ponta? Nu zic nu, dar nici Iohannis nu e mai breaz. Pesedeul e plin de mafioţi? Ce vorbeşti?! Da’ pedeliştii cum or fi? E defectă Elena Udrea? Dar lasă că nici cu Monica Macovei nu mi-e ruşine! E Tăriceanu mai „prostănac“ decît chiar Geoană? O fi, dar nici Blaga nu e chiar atît de diferit de Băsescu! Mai departe: au greşit ruşii că au forţat frontierele Ucrainei? Să fim „obiectivi“: americanii ce-au căutat în Irak? S-a băgat Putin peste georgieni? Păi, Obama nu s-a băgat peste sirieni? Ş.a.m.d. Un demon al entropiei, al unei omogenizări „analitice“ – din care rezultă că nimeni nu are, de fapt, dreptate, că nimeni nu e mai „legitim“ decît ceilalţi, ba chiar că cei care se cred mai „legitimi“ sînt tot nelegitimi, ba chiar niţeluş mai puţin legitimi decît cealaltă „tabără“ – invadează judecata „echidistanţilor“ şi se recomandă drept „obiectivitate“.

Despre sinucidere si lipsa unui sens (21)

Când îţi pui pentru prima dată întrebarea dacă viaţa are sens, răspunsul tău va fi, aproape sigur “da, are, doar că eu încă nu l-am găsit”. Numai că siguranţa asta nu se bazează pe nimic. Te poţi întreba: “dar în fond ce mă face pe mine să cred că viaţa are sens?” şi atunci o să vezi că începi să dai din colţ în colţ, pentru că nu ai cum să răspunzi la această întrebare. Aşa începe vătămarea. Ca să nu o păţeşti, idealul este să nu-ţi pui niciodată întrebarea asta. Iar dacă ajungi să ţi-o pui, totuşi, trebuie să te mulţumeşti cu un răspuns simplist şi incomplet. Calea sigură către vătămare este tenacitatea. A te întreba mereu şi mereu, a nu fi mulţumit cu niciun răspuns şi a căuta mereu altul, care să te satisfacă, va sfârşi prin a te face să primeşti revelaţia: sensul nu există.

P22

Prefacerea

Adevărat, adevărat zic ţie

că vine o dimineaţă când gunoiul

din găleata de sub chiuvetă

o să miroasă a scorţişoară

şi a miresme de Liban.

Prin satul european Lăpugiu

Despre sinucidere si lipsa unui sens (20)

După cum am spus, cel vătămat nu trebuie să caute cauza vătămării în ceilalţi. Nimeni nu e vinovat pentru vătămarea lui. El se poate gândi, cel mult, la anumite persoane care ar fi putut să fie altfel şi atunci asta l-ar fi împiedicat să descopere lipsa sensului. In general, astfel de persoane sunt părinţii, partenerii de viaţă, copiii. 

Decalogul casierului

Vazut de mine, la Breaza

Parsecii lui Liiceanu

Gabriel Liiceanu i-a trimis ieri lui Ponta o scrisoare deschisa, cu titlul "Fie-va mila de noi, domnule Ponta" care incepe dupa cum urmeaza:

N-am simțit niciodată nevoia să vă vorbesc. Dacă o fac acum este pentru că aspirați, cu șanse mari se zice, la funcția de președinte al țării. Iar fiind și țara mea, „îmi pasă”. Așa se face că mi-ați ajuns în mod fatal interlocutor.

Intamplari din Padurea Verde (1)

Pensionari in tramvaie

In toate socotelile electorale pe care le vad - ma refer la cele facute de amatori, pe forumuri, pe bloguri, pe pereti, pensionarii sunt luati in calcul ca fiind votanti de stanga, adica sunt numarati la Ponta. Este plauzibila o asemenea incadrare? In opinia mea nu. Pentru ca nu cred in existenta unui prag de varsta dincolo de care obligatoriu toata lumea devine de stanga.

Despre sinucidere si lipsa unui sens (19)

Cei care optează pentru medicamente, o pot face şi dintr-o speranţă că ştiinţa va descoperi până la urmă o metodă de vindecare pentru “boala” lor. Dar asta nu arată altceva decât faptul că ei nu sunt cu adevărat vătămaţi.

Personaje din Padurea Verde

Femeie aşteptând

-Fii atent, acolo, o vezi? Repede, repede, uite-o!

-E o femeie?

-Da, e chiar o femeie. Priveşte-o cum stă, nu că e impresionant?

-Fantastic! Uite cum stă, într-adevăr! Dar ce face acolo?

-Aşteaptă.

-Pentru numele lui Dumnezeu, ce aşteaptă?

Despre sinucidere si lipsa unui sens (18)

Opţiunea dependenţei de medicamente este a celor care se tem de moarte. Sunt oameni care se tem de durerea care ar putea însoţi moartea. Dar un om care este torturat zi şi noapte nu se teme de durerea pe care ar simţi-o în momentul morţii. Teama de durere este, în realitate, teama de persistenţa durerii. Nimeni nu se teme de o durere care ţine o secundă, ci de o durere care ţine minute sau ore. Dacă ştii că mori şi durerea încetează, nu are de ce să-ţi fie frică – afară de cazul, extrem de puţin probabil, în care durerea ar continua după moarte, conform unei posibile dar forţate interpretări a cuvintelor lui Cristos: “în ce te voi găsi, în aceea te voi judeca”. Cel care este torturat de lipsa de sens nu se teme nici de moarte, nici de eventuala durere care ar acompania-o. Cel care se teme, nu este cu adevărat vătămat.

P19

Starea impotriva

Stau şi mă-ntreb ce vrei, în fond, de la mine -

a spus vocea din spatele meu.

De peste patruzeci de ani mă tot calomniezi

fără-ncetare, de parcă

n-ai mai avea şi altceva de făcut.

Ba că n-am separat suficient de bine

lumina de-ntuneric,

ba că puteam să găsesc un pretext mai bun

ca să-i alung pe-ai tăi din Grădina Edenului

şi câte altele. Ce vrei, de fapt? Hai, vorbeşte,

azi sunt dispus să-ţi dau orice mi-ai cere.

Pe langa gard

Despre sinucidere si lipsa unui sens (17)

Faptul că suferinţa nu e tot timpul la fel de intensă, te poate face să-ţi pui întrebarea dacă nu ar exista o cale, o metodă, de a o menţine la o intensitate minimă pe perioade lungi. Asta înseamnă, mai pe scurt, să recunoşti că eşti un om bolnav şi să începi să cauţi un tratament. El există şi doctorul tău ţi-l poate recomanda. Nu trebuie decât să iei anumite pastile. Problema cu pastilele este că ele nu vindecă “boala” ci doar îi atenuează simptomele.

Garaje

Despre sinucidere si lipsa unui sens (17)

Suferinţa provocată de convingerea că nu există sens nu este în permanenţă la fel de acută. Este exact ca o durere de dinţi, care din când în când te mai şi lasă. Aşadar, pot exista momente când îţi este oarecum mai uşor să suporţi lipsa sensului. Dar totodată există şi crize majore, când conştiinţa ei conduce inclusiv la simptome fizice dificil de suportat. Astfel de momente sunt cele în care hotărârea de a te sinucide se consolidează.

Anubis

Când la plecare,

pentru banalul sărut

clitoridian

aplecându-mă vai,

scrâşnet de oase zdrobite

mi-a urcat în urechi... 

geamăt de cleşti desfăcând

carnea de pe şale şi fese

şi botul, preţ de o clipă,

botul

câinelui negru Anubis,

amuşinând s-a ivit

dintre petale.

Despre sinucidere si lipsa unui sens (16)

Aşadar, un om căruia i s-a revelat lipsa sensului este perfect îndreptăţit să se sinucidă. Nu înseamnă, însă, că trebuie să o facă. El poate alege să continue să trăiască în acest fel – vătămat, adică, de revelaţia lipsei de sens. Dar el nu mai poate trăi printre ceilalţi oameni.