Meteoritul de aur (5, 6)

TOVARĂŞII MEI DE DRUM

- Iar s-a încins, pufni Leicher, răvăşind cu un gest furios cărţile de joc întinse pe masă. Bine am ajuns! Să joc cărţi de unul singur, să fac pasienţe! Eu, tocmai eu! Dumneata ştii cine am fost eu?

Am dat nedumerit din umeri în senin că ştiam prea puţin despre importanta sa persoană.

-     Ei bine, domnule, spuse locotenentul umflându-şi pieptul, află că eu am fost unul din cei mai mari jucători de cărţi ai lumii. Pot chiar să afirm că mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii la masa de joc. Te întrebi acum, desigur, cum de a ajuns unul ca mine să stea în colonii, să facă pasienţe de unul singur, să n-aibă parteneri nici măcar pentru popa prostul şi în sfârşit să plece cu antipaticul ăsta de Rosechamp în căutarea unui blestemat de meteorit. Te întrebi, desigur, nu?

-     Da, recunoscui eu.

Zece lucruri pe care nu le știai despre orașul Ploiești

1. În anul 52 d.Hr, Apostolul Andrei, care se stabilise în Scytia (Dobrogea) ca să creștineze zona, așa cum hotărâseră sorții la Sinodul Apostolic de la Ierusalim, a făcut un drum până în zona actualului Ploiești, unde, înainte să plece către sudul Rusiei de astăzi, și-a pierdut o sanda. Această sanda este căutată încă și acum, în mare secret, de membrii unei organizații oculte cu numele de „Fiii Ploieștilor”, care cred că dacă o vor găsi vor dobândi nemurirea.

2. Moș Ploae, întemeietorul orașului Ploiești, care era un mare proprietar de oi, avea întotdeauna grijă ca numărul oilor din turmele sale să fie divizibil cu 7, acest lucru datorându-se faptului că el avea șapte feciori.

Solaris (7)

„MICUL APOCRIF”

Pielea de pe faţă şi de pe mâini îmi era arsă. Mi-am adus aminte că, pe când căutam narcoticul pentru Harey (acum aş râde de naivitatea mea, dacă aş fi în stare), remarcasem în farmacie şi un borcan cu unguent pentru arsuri. M-am îndreptat deci spre cabina mea. Am deschis uşa şi, în lumina roşie a apusului, am văzut că fotoliul în care stătea înainte Harey se afla cineva. M-a paralizat spaima. Apoi, cuprins de panică, m-am tras înapoi, ca să fug. Toate acestea n-au durat decât o fracţiune de secundă. Insul din fotoliu şi-a ridicat fruntea; era Snaut. Stând picior peste picior, întors cu spatele spre mine (purta aceiaşi pantaloni de pânză, arşi de reactivi), răsfoia nişte hârtii. Un morman de texte era aşezat alături, pe măsuţă. Observându-mă, ciberneticianul le-a dat cu un gest deoparte şi m-a scrutat o clipă încruntat, deasupra ochelarilor lăsaţi pe vârful nasului.

Mitul lui Sisif

       Zeii îl osândiseră pe Sisif să rostogolească întruna o stâncă până în vârful unui munte, de unde piatra cădea dusă de propria ei greutate. Socotiseră cu oarecare dreptate că nu-i pedeapsă mai crâncenă ca munca zadarnică și fără speranță

Ce naște din comunist, comunist merge pe lumea cealaltă

Cum rezistă comunismul, totuși, inclusiv după ce a fost condamnat oficial de către președintele statului, este o întrebare la care voi încerca să dau un răspuns în acest articol. Distincția este limpede: nu vorbesc de PCR, ci de ideologia acestui partid, numită comunism. PCR a fost redus la câteva grupuri de nostalgici, nu are sedii, bani, grup parlamentar, practic e o fosilă, sau, cum ar zice unii, o stafie care încă mai bântuie prin România. Așadar, partidul care a purtat stindardul comunismului nu mai există. Sau, dacă vreți, există în maniera în care mai există ISIS. Ideologia PCR nu a trecut cu totul în paginile cărților de istorie, ci este promovată și acum de unii români, sub devize de genul „nu tot ce-a făcut Ceaușescu a fost rău”. 

Gamerii și torționarul

A devenit viral pe internet, zilele astea, un filmuleț de câteva minute în care un anume Franț Țandără, fost torționar comunist, povestește, printre altele, cum ucidea intelectuali, cum îi bătea la testicule și multe alte orori. Omul arată ca un pensionar oarecare, este locvace, în timp ce povestește pune mereu mâna pe brațul reporterului, așa cum fac mulți dintre cei care doresc să fie cât mai convingători. Se simte la el o dorință de a fi acceptat și înțeles, cu trecutul lui cu tot. Vocea nu-i tremură nici măcar o secundă când pomenește de oamenii care veneau la el „calzi și plecau reci”. Parcă ar povesti despre tăierea găinilor, nu despre curmarea, adeseori în chinuri înfiorătoare, a unor vieți omenești.

Meteoritul de aur (4)

SĂGEATA OTRĂVITĂ

    La 12 septembrie, însoţit de stolurile nenumărate de albatroşi trişti şi demni, „Le Vaillant”, micul vas cu aburi al companiei belgiene de navigaţie Ostend-Matadi trecu linia ecuatorului. Cu o noapte înainte încă schimbarea bolţii cereşti ne amintea apropierea evenimentului. Sus pe cer în locul stelei polare apăruse cu străluciri de nestemate crucea sudului: intram în emisfera australă.

Solaris (6)

HAREY

Efectuasem calculele mânat de o îndârjire mută, care doar ea mă ţinuse pe picioare. Eram atât de buimăcit de oboseală încât, odată ajuns în cabină, nici nu mai eram în stare să-mi instalez patul; în loc să desfac chingile de sus, am tras de mâner până când întregul aşternut s-a rostogolit peste mine. Când, în sfârşit, am coborât patul, am aruncat pe jos îmbrăcămintea de pe mine, apoi, pe jumătate adormit, am căzut pe pernă; nici n-o umflasem ca lumea. Am adormit pe nesimţite, fără să mai sting lampa. 

Cât mai avem până în 1950?

De la 1 ianuarie, România a preluat președinția UE. După cum era de așteptat, acest eveniment a avut darul de a face presa internațională să privească mult mai atent în ograda României. Oricât ne-am ține noi mândri și cu nasul pe sus că suntem binecuvântați de Dumnezeu, mai deștepți și mai frumoși decât oricine pe lume, Europa nu ne prea bagă în seamă, nefiind noi decât un fel de Moldova mai mare, cu conducători agreați de Moscova, cu mentalități orientale de care nu ne mai dezbărăm, mâncați de corupție și incapabili să pornim pe drumul fără întoarcere al democrației reale. Așa că la ifosele noastre de europeni, adevărata Europă ne răspunde cel mult cu un zâmbet condescendent.

Meteoritul de aur (3)

UN CONCURS CU PROBE GRELE

În vremea aceea eram student la universitatea din Bruxelles. Într-o zi, un coleg, Bernard Eisler, năvăli în cămăruţa mea aflată sus, la mansarda unei clădiri vechi şi înalte, cu acoperiş ascuţit, cum sunt mai toate casele bătrânului oraş flamand.

- Ai auzit? îmi strigă colegul din uşă. Expediţia Rosechamp caută un geograf care să întocmească hărţile noilor regiuni.

Stan Bolovan și românii

Andrew Lang (1844 - 1912) a fost un poet scoțian, care s-a îndeletnicit și cu critica literară, ba chiar și cu antropologia. Cel mai bine este cunoscut însă pentru că a colecționat o sumedenie de povești din întreaga lume, pe care le-a adunat într-o serie de 25 de volume. În volumul apărut în 1901 sub titlul „The Violet Fairy Book”, figurează și celebra poveste Stan Bolovan, preluată de Lang din volumul „Rumänische Märchen”, publicat în 1882 de nemțoaica Mite Kremnitz - eroina romanului biografic Mite al lui Eugen Lovinescu.

Clonc, Clonc, Clonc și Ța, Ța, Ța

Stau la masa din bucătărie, cu cafeaua în față. Altceva nu am - n-am pregătit nimic pentru ziua de azi. Ce dacă e Crăciunul? N-am ținut post, n-am mers la biserică, n-am făcut fapte bune, cât despre gânduri, nu știu câtă lume ar suporta să mi le afle chiar și pe cele mai nevinovate. Și atunci de ce să mă fi pregătit? Pentru o zi ca oricare alta? Pentru o zi cum au mai fost atâtea și care, în trecerea lor spre uitare, nu au schimbat nimic din mersul meu către starea de azi? 

Au și chinezii poveștile lor (1)

POC-TROSC!
Demult era un lac şi pe malul lacului era o pădure de cocotieri. In pădure trăiau şase iepuri. Intr-o zi, o nucă de cocos coaptă, de pe o creangă din vîrful cocotierului, a căzut în apă şi a făcut: „Poc! Trosc!” Iepurii au auzit şi neştiind ce s-a întîmplat s-au speriat şi în mare grabă au luat-o la fugă.
O vulpe, văzîndu-i alergînd, i-a întrebat:
— De ce fugiţi?
Iepurii au răspuns:
— A venit Poc-Trosc!
Vulpea, cum a auzit, a luat-o la fugă.

Meteoritul de aur (2)

LEGENDA ARABĂ

-   Nisipurile fierbinţi ale Africii, începu profesorul Spineanu povestirea, au fost leagănul multor legende. După peregrinările fără de sfârşit printre dunele încinse de soare, beduinii însetaţi, cu ochii înroşiţi de scânteierile orbitoare ale nisipului, descalecă cu un strigăt de bucurie la umbra răcoroasă a oazelor. După ce-şi potolesc setea şi mulţumesc lui Alah că i-a trecut cu bine prin toate primejdiile pustiului, încep să-şi povestească legende pline de farmec. In ele viaţa se arată mai uşoară, pustiul, deşi bântuit de duhuri rele, nu mai este atât de trist, oazele se înmulţesc, palatele albe cu grădini răcoroase răsar la tot pasul.

Zoologie

        Lui Adam i s-a dat, în Rai, dreptul de a numi animalele şi de a le stăpâni. După izgonirea din Rai, lucrurile au luat o întorsătură cu totul neconvenabilă: animalitatea a început să dea nume oamenilor şi să-i stăpânească, până-ntr-atât încât, de la sihaştrii primelor veacuri creştine (care încercau să-şi domesticească menajeria interioară) până la fiziognomiştii Renaşterii (care clasificau mutra semenilor după afinităţile ei cu profilul diverselor sălbăticiuni cunoscute) şi până la vocabularul etern al caricaturii şi injuriei, zoologia a devenit, ca să zicem aşa, o parte însemnată a antropologiei. Dar parcă niciodată şi niciunde ca în România contemporană n-a reuşit morfologia regnurilor inferioare să iasă atât de explicit şi de euforic la suprafaţă. A identifica pe stradă, la televizor sau pe scena politică specii diferite de animalitate nu mai este, în aceste condiţii, o operaţiune ofensatoare, ci o modestă operă descriptivă. Iei notă, pur şi simplu, de ambianţă.

Solaris (5)

SARTORIUS

Coridorul era pustiu. Ducea mai întâi drept, apoi cotea la dreapta. Nu mai vizitasem niciodată staţia, dar locuisem timp de şase săptămâni, în cadrul antrenamentului necesar, în copia ei fidelă, aflată la institut, pe Pământ. Ştiam încotro duc scările cu trepte de aluminiu. Biblioteca era adâncită în întuneric. Am găsit pe pipăite comutatorul! Am scos din fişier cotele primului volum al anuarului solaristic şi al anexei. După apăsarea unei clape, s-a aprins o lumină roşie. Am verificat în dispozitivul de înregistrare: cartea se afla la Gibarian, la fel ca şi cealaltă, Micul Apocrif. Am stins lumina şi am revenit jos. Mi-era teamă să intru în cabina lui, deşi auzisem paşii cunoscuţi cum se îndepărtează... Se putea însă întoarce. Un timp am rămas în faţa uşii, până când, strângând din dinţi, am reuşit să-mi stăpânesc teama şi am intrat.

Cazul Cărtărescu

Pentru un scriitor român, publicarea cărților lui în alte țări înseamnă una dintre cele mai mari bucurii. O onoare pe care și-o dorește orice autor, mai ales când el provine dintr-o cultură mică. În același timp, te aștepți ca țara de baștină a scriitorului tradus și, eventual, premiat în țări cu cultură mare, să reacționeze la o astfel de întâmplare fericită, sărbătorindu-o, organizând evenimente conexe etc. Mă refer, desigur, la o țară care dorește în mod real să intre în rândul națiunilor civilizate. Nu numai victoriile Simonei Halep au importanță pentru prestigiul internațional al României. Extrem de importante sunt și premiile literare pe care le-au primit ai noștri. Dacă despre Herta Müller și Nobelul ei s-a mai vorbit cât de cât, în ceea ce-l privește pe Mircea Cărtărescu pare a funcționa un fel de conspirație a tăcerii. Pentru că el este, așa cum se poate vedea, un critic al celor care conduc România, un om care nu tace și care, exact pentru motivele astea, s-ar dori să fie redus la tăcere.

Cum va câștiga PSD puterea pentru totdeauna

Pentru destul de mulți dintre cei care comentează evenimentele politice din România, cele petrecute în ultima vreme n-ar face decât să arate că PSD se duce la vale, urmând ca la alegerile din 2020 să piardă pe toată linia.  Dumnealor socotesc cam așa: românii văd cum Tudorel Toader distruge ideea de justiție în folosul lui Liviu Dragnea; românii văd cum toată Europa civilizată ne critică pentru politica PSD; românii văd raportul pe justiție al Comisiei Europene și citesc rapoartele Comisiei de la Veneția; românii văd cât de jos în ordinea morală poate coborî o femeie ca Ecaterina Andronescu, în sfârșit, românii aud bazaconiile pe care le rostește așa-numitul premier Dăncilă, elucubrațiile „deputatului – Rădulescu – mitralieră”, amenințările pline de tupeu ale acelui individ numit Codrin Ștefănescu și văd degetele mijlocii ale sinistrului Iordache ridicate în plenul Parlamentului României către cei care fac opoziție. Auzind ei și văzând toate astea, se vor repezi cu mic cu mare la urne și vor da de pământ cu cei care-și permit să sfideze cu nerușinare tot ce înseamnă morală, onoare, principii, angajamente asumate etc etc. 

Meteoritul de aur (1)

PROFESORUL DE GEOGRAFIE

Nu prea înalt, cu un păr bogat, alb strălucitor, contrastând cu pielea arămie a feţei, profesorul meu îşi dezminţea vârsta prin mişcările sale suple şi neobişnuit de vii. Avea un cap frumos, cu trăsături regulate, sculptate parcă în piatră de un meşter iscusit. Gâtul său puternic şi musculos nu suporta niciodată strânsoarea gulerului, purtat întotdeauna desfăcut. Ochii, de o culoare nedefinită între căprui şi verde, îi erau luminaţi adesea de o scânteie vioaie de ironii care îl întinerea şi mai mult. Într-un cuvânt, nimic nu te făcea să-i dai cei 67 de ani pe care îi avea în realitate.

Studentele anului III erau în bloc îndrăgostite de el, spre nefericirea noastră, a colegilor lor mai tineri dar mai puţin interesanţi.

Solaris (4)

OASPEŢII

Am împăturit în grabă şi am ascuns în buzunar însemnările lui Gibarian. M-am apropiat încet de dulap şi am privit înăuntru ― scafandrele şi îmbrăcămintea zăceau îngrămădite într-un colţ, dând impresia trupului unui om. De sub un morman de hârtii împrăştiate pe duşumea se zărea marginea unui plic. L-am ridicat. Îmi era adresat. Pe când rupeam plicul, am simţit că mi se pune un nod în gât, şi mi-a trebuit un efort de voinţă ca să mă decid să despăturez foaia. Cu scrisul său regulat, extrem de mărunt, dar citeţ, Gibarian notase: