Ursul lui Sofronie - poveste din Iordăcheanu

Atunci când, în anul 1537, iscusitul meșter Ștefan Iordăcheanu a primit de la Marele Spătar Dragomir porunca de a ridica în Vărbila o mânăstire, nici prin minte nu-i trecea lui care vor fi consecințele, peste ani, ale acestei întâmplări. În ceea ce privește construcția de biserici și mănăstiri, faima lui nu era întrecută de nimeni cu excepția, probabil, a meșterului Manole – cel care construise, cu 250 de ani înainte, la cererea lui Negru Vodă, Mănăstirea Argeșului. Era cunoscut ca un solitar. Nu avea familie, copii, prieteni, locuia singur într-un sat de lângă Târgoviște unde se ocupa, atunci când nu zidea biserici, cu albinăritul. Dacă era solicitat pentru o lucrare, aduna oameni din mai multe părți ale țării, nu întotdeauna aceiași, pe care-i plătea cu bani frumoși.

Solaris 15 (FINAL)

BĂTRÂNUL MIMOID

Stăteam în faţa marii ferestre şi contemplam oceanul. N-aveam nimic de lucru. Raportul, elaborat timp de cinci zile, era acum un fascicul de unde care zbura în vid, dincolo de constelaţia lui Orion; când va ajunge la întunecoasa-i nebuloasă de praf, care, întinsă pe un spaţiu de opt trilioane de mile cubice, absoarbe orice semnal, orice rază de lumină, mesajul va întâlni primul lanţ de relee. De aici, de la o radiogeamandură la alta, va sări peste miliarde de kilometri, alunecând pe curba unui arc uriaş; în sfârşit, în blocul metalic al ultimului releu va mai fi concentrat o dată, şi apoi propulsat mai departe spre Pământ. Pe urmă vor trece luni, iar de pe Pământ va porni un mănunchi asemănător de energie, care va antrena cu sine urmele, deformările provocate de acţiunea câmpului gravific al Galaxiei; răspunsul va atinge frontul norului cosmic, se va scurge amplificat de-a lungul şiragului de geamanduri în derivă lentă şi va zbura cu aceeaşi viteză către cei doi sori dubli ai sistemului Solaris.

Meteoritul de aur (EPILOG)

E P I L O G

M-am despărţit de Mambo într-o dimineaţă cu soare de jăratec şi cer străveziu. Părăseam continentul negru pentru a nu-l mai revedea niciodată.

Mambo se uita la mine cu ochii lui copilăroşi împăienjeniţi de tristeţe. Şi eu sufeream că mă despart de acest om curajos şi cinstit, cu care trecusem prin nenumărate primejdii. Mă obişnuisem cu el şi aveam să simt în curând lipsa unui prieten atât de devotat cum ştia să fie bunul negru.

— Mambo, nu vrei să vii totuşi cu mine? Aş avea tocmai banii pentru vapor, iar la Bruxelles ne-om descurca noi.

Călugărul și vinurile - poveste din Ștefești

Pe malul stâng al Vărbilăului, la aproximativ 50 de kilometri de Ploiești, 20 de Văleni și 3 de Slănic, se află comuna Ștefești, formată din satele Ștefești, Scurtești și Târșoreni. Ca peste tot în această zonă, oamenii știu o mulțime de legende privind întemeierea localității lor. Cel mai adesea vorbesc despre un anume Moș Ștef, care este pomenit și de Iorga în lucrarea lui „Moșnenii de pe Vărbilău și de pe Valea Buzăului”. Este greu de crezut că toate localitățile din Prahova au fost întemeiate de moși: Ploieștii de Moș Ploaie, Breaza de Moș Breazu, Cioranii de Moș Cioară și tot așa. Prin urmare, istoricii au devenit destul de circumspecți când vine vorba de feluriți moși, astfel încât existența unui Moș Ștef care a pus bazele Ștefeștilor este considerată, azi, destul de puțin probabilă. Mai cu seamă că nu demult, un călugăr moldovean a făcut anumite descoperiri care pun în cu totul altă lumină istoria satelor de pe Vărbilău.

Solaris (14)

 SUCCESUL

Următoarele trei săptămâni s-au scurs de parcă ar fi fost una şi aceeaşi zi care se repeta neîncetat. Jaluzelele ferestrelor coborau şi se ridicau, noaptea mă târam de la un coşmar la altul, iar dimineaţa ne sculam şi începea jocul, dar era oare un joc? Mă prefăceam că sunt calm, iar Harey mima şi ea calmul. Această înţelegere tacită, conştiinţa faptului că ne înşelam reciproc, devenise ultima noastră evaziune, fiindcă vorbeam mult despre felul în care vom trăi pe Pământ; visam să ne stabilim nu departe de o metropolă şi niciodată să nu mai părăsim cerul albastru şi copacii verzi. Închipuiam împreună interiorul viitoarei noastre locuinţe şi înfăţişarea grădinii, ba chiar ne contraziceam cu privire la unele amănunte... cum va fi gardul viu... cum va fi banca... Credeam eu oare fie numai o clipă în toate aceste proiecte? Nicidecum. Ştiam că toate sunt imposibile. Eram conştient că nu se vor realiza. Chiar dacă Harey, vie fiind, ar fi reuşit să părăsească staţia, tot ar fi fost zadarnic; pe Pământ poate să aterizeze doar un om, iar omul nu-i altceva decât documentele lui. Primul control ar fi pus capăt acestei escapade. Încercarea de a o identifica ne-ar fi despărţit de la început, ceea ce ar fi trădat-o imediat. Staţia era singurul loc unde puteam trăi împreună. Oare Harey ştia asta? Desigur. Îi spusese cineva? În lumina tuturor celor întâmplate, probabil că da.

Meteoritul de aur (13, 14)

CAPITOLUL XIII

FUGA

Cine ar putea spune cât timp am fugit? Ceasurile şi chiar zilele îşi pierduseră înţelesul. Hăituiţi ca nişte fiare sălbatice, urmăriţi de răpăitul ameninţător al tobelor de război şi de paşii grăbiţi ai pigmeilor care ne căutau, bâjbâiam drumul prin jungla liliputană, mereu către nord, tot mai spre nord. Stârnite din bârlogurile lor, animalele pipernicite şi ciudate ni se împleticeau printre picioare. Aş fi vrut să mă opresc, să le studiez, să iau chiar câteva exemplare cu mine pentru ca în liniştea paşnică a laboratorului să pot desluşi taina lor, dar Mambo mă trăgea mereu înainte, până ce cădeam istovit şi înfometat în vreun tufiş.

Groapa Francezului - Poveste din Chiojdeanca

În 1241, a avut loc cea mai mare invazie a tătarilor asupra Europei, care nu a ocolit actualul teritoriu al României. La data de 31 martie au făcut praf Brașovul. În 11 aprilie au distrus Sibiul. Au urmat Sebeșul, Alba Iulia, Orăștie și Aradul. O parte dintre hoarde au intrat în Ungaria, ceilalți au venit în Muntenia. Singura lor grijă era distrugerea și uciderea tuturor celor care le ieșeau în cale. După ce au comis toate ororile imaginabile, au plecat, pentru a reveni anul următor. De frica lor, mulți locuitori ai satelor transilvane și-au părăsit gospodăriile și au fugit unde au văzut cu ochii. Unul dintre aceștia, spune o legendă, pe numele lui Chiojdu, a ajuns prin părțile noastre și s-a stabilit pe o vale înverzită, aflată între dealurile Măstănești, Neagoș, Nucet și Trenu. Mai târziu, mergând la oraș, a cunoscut-o pe Bâsca, o fată „oacheșă, veselă și isteață”, cu care s-a și căsătorit. Cei doi băieți ai lor au întemeiat satele Starchiojd (Chiojdu Mare) și Chiojdu Mic, iar fata a dat numele satului Chiojdeanca.

Solaris (13)

VISELE

După şase zile, lipsa oricărei reacţii din partea oceanului ne-a determinat să repetăm experienţa. Staţia, care rămăsese până acum imobilă la încrucişarea paralelei 43 cu meridianul 16, a început să se deplaseze la o înălţime de 400 de metri şi să se îndrepte spre sud, unde radarele şi radiografele de pe sateloid indicau o intensificare a activităţii plasmatice. Timp de două zile, fasciculul Roentgen, modulat de encefalograma mea, izbea la intervale de câteva ore suprafaţa aproape netedă a oceanului.

Trenul

Săptămâna trecută am călătorit, de la Suceava la Bucureşti, cu trenul 1642. Tren accelerat, bilet de clasa întâi. Recomand o asemenea călătorie tuturor patrioţilor români scandalizaţi de nedreptăţile istorice la care am fost supuşi de-a lungul zbuciumatei noastre istorii. Şi celor care cred că dacă nu vom intra în NATO sau în UE va fi din cauza unui generalizat lobby anti-românesc. Să poftească dumnealor să meargă cu trenul prin Moldova. Cu trenul 1642, de pildă. 

Ploaia și căciula ciobanului - poveste din Bertea

Anul 1952 este, pentru comuna Bertea, unul de o importanță specială, din mai multe motive. În primul rând pentru că, amestecându-i cifrele, găsim 1259, anul în care s-a terminat zugrăvirea frescelor din biserica Boiana, aflată azi în patrimoniul UNESCO. Ctitorul bisericii a fost sebastocratorul Caloian, ale cărui rubedenii, printr-un complicat sistem de alianțe, au ajuns și prin părțile noastre. Caloienii, împreună cu Fălceștii, Cepoeștii și alte câteva familii de moșneni, au întemeiat actuala comună Bertea.

Meteoritul de aur (11, 12)

CAPITOLUL XI

JERTFA MARELUI IDOL

Ţarcul în care fusesem închişi, împreună cu hamalii noştri, era strâmt şi incomod. Fuseserăm dezlegaţi, dar 30 de pigmei aflaţi în jurul ţarcului cu arcurile pregătite, ne făceau imposibilă evadarea.

Blestemul unui cântec - sinucigașii

De  numele pianistului şi compozitorului maghiar Rezső Seress se leagă o poveste sinistră. Se spune că încerca de foarte multă vreme să dea lovitura cu unul dintre cântecele sale. Cele mai multe erau respinse, lucru care ducea inevitabil la certuri cu soţia sa. În cele din urmă, într-o duminică, aceasta l-a părăsit. Singur şi deprimat, Seress s-a aşezat la pian.

Apoi, aruncându-şi privirea pe fereastră, a văzut cum pe cer se strâng nori negri şi începe o ploaie tristă de toamnă. „Ce duminică mohorâtă”, a gândit Seress şi a început să improvizeze la pian. În mai puţin de o jumătate de oră compozitorul a scris un cântec întreg, cu o melodie şi un ritm ciudat, foarte deprimant şi trist. L-a numit „Szomorú vasárnap” (Duminică mohorâtă).

Solaris (12)

GÂNDITORII

—   Kris, e din cauza acelei experienţe?

Am tresărit la auzul glasului ei. Stătusem închis, fără somn, de ore în şir, scrutând bezna, însingurat, fiindcă nu-mi ajungea de la Harey nici măcar respiraţia, şi asaltat de gândurile nopţii întortocheate, ca labirinturile, halucinante, doar pe jumătate înţelese şi, de aceea, crescute la noi dimensiuni şi semnificaţii; o uitasem pe fata de lângă mine.

—   De unde ştii... că nu dorm...? am întrebat. În glasul meu vibrau inflexiunile spaimei.

—  După cum respiri..., mi-a răspuns pe tonul sfios al unei scuze. Nu voiam să te tulbur... Dacă nu poţi vorbi...

O dramă între mărăcini - Poveste din Baba Ana

Prin 1835, zona care astăzi formează comuna Baba Ana nu era decât un mărăciniș situat la vreo 30 de kilometri de Buzău, străbătut de trei drumuri prăfoase: Drumul Conduratului, Drumul Amarului și Drumul Mărgineanului. Pe marginea acestuia din urmă era o cârciumă unde poposeau drumeții pentru mâncare, vin și puțină odihnă. Femeia care ținea cârciuma se numea Ana, dar, pentru că avea o înfățișare bătrânicioasă, toată lumea îi spunea Baba Ana. De la ea se trage numele comunei de azi. Dar extrem de puțini știu povestea acestei femei cu adevărat extraordinare. Căci nu era lucru la îndemâna oricui să țină o cârciumă în acele pustietăți.

O poveste aproape adevărată

Înviatul

Eram la cafea când am auzit știrile: azi noapte a înviat iarăși cel care s-a jertfit pentru noi, murind răstignit pe o cruce.

Hmmm, ce mai chestie, mi-am zis, omul ăsta a murit acum mai bine de două milenii si de atunci reînvie mereu, an după an, fără excepție.

Repede am terminat cafeaua amară cu care-mi petrec diminețile de om solitar și am ieșit în răcoarea primăverii de aprilie.

Solaris (11)

DISCUŢIA

A doua zi, întorcându-mă de la dejun, am găsit pe măsuţa de sub fereastră o scrisoare de la Snaut. Îmi relata că Sartorius întrerupsese munca la anihilator, ca să facă o ultimă încercare de iradiere a oceanului cu un fascicul de radiaţii dure.

—   Dragă, am spus, trebuie să mă duc la Snaut.

Apusul roşu ardea în ferestre, împărţind camera în două. Ne aflam în umbra albăstruie. În afara spaţiului ei, totul părea de aramă. Îţi făcea impresia că orice carte, căzând de pe raft, ar da un sunet metalic.

—  E vorba de experienţa aia... Numai că nu ştiu cum să fac. Aş prefera, înţelegi... mi-am lăsat fraza în aer.

—   Nu te scuza, Kris. Aş dori din toată inima... Numai de n-ar dura prea mult...

Meteoritul de aur (9, 10)

UNDE APARE O VECHE CUNOŞTINŢĂ

Satul pigmeilor era o aşezare de câteva zeci de colibe rotunde alcătuite din crengi de copac şi lut întărit. Destul de încăpătoare, de altfel colibele aveau în loc de intrare un fel de gaura prin care abia se putea strecura un pigmeu.

Satul era înconjurat de un gard destul de înalt ca să oprească vizita nepoftită a războinicilor din alte triburi sau a animalelor sălbatice. Două deschizături înguste, una spre răsărit şi alta spre apus, constituiau cele două intrări ale gardului. Bineînţeles că ele se astupau în timpul nopţii.

Și tu, Nikos, ai trecut prin asta?

Să fi avut vreo şase ani, când un unchi al meu m-a luat de mână să mă ducă la cimitirul Sfântul Matei, din interiorul cetăţii, ca să vedem, zicea el, o vecină.

Era primăvară: în cimitir înflorise muşeţelul, o tufă de măceş într-un colţ era încărcată cu trandafiri mărunţi de aprilie. Trebuie să fi fost pe la amiază, soarele încălzise pământul şi se simţea mirosul de iarbă. Uşa bisericii era deschisă, popa punea tămâie în cădelniţă, apoi şi-a pus patrafirul, a trecut peste prag şi s-a îndreptat spre morminte.

Tristețea iremediabilă

După marele incendiu de la Notre Dame, au început donațiile pentru refacere. Una dintre firmele care s-au implicat, dăruind o sumă considerabilă, este UiPath. Nimeni n-a auzit de firma asta prin România, chiar dacă este înființată și condusă de doi români. Citim în Adevărul: „Compania a fost fondată în Bucureşti de românii Daniel Dines şi Marius Tîrcă şi s-a specializat în dezvoltarea de roboţi software care automatizează procesele de lucru din companii. IT-istul Daniel Dines a lucrat pentru Microsoft, dar s-a întors în ţară pentru a crea UiPath, cea mai valoroasă companie pornită în România. Compania ar putea ajunge curând la o evaluare de 7 miliarde de dolari. Compania a înregistrat venituri de 3,5 milioane de dolari în 2016, ceea ce înseamnă că veniturile startup-ulului ar creşte cu 5614% în aproximativ doi ani. Compania a obţinut investiţii de 265 milioane de dolari într-o rundă de finanţare condusă CapitalG - fondul de investiţii al Google - şi Sequoia Capital, din luna septembrie a anului trecut. Această rundă de investiţii ar fi crescut valoarea estimată a startup-ului de la 1 miliard de dolari la 3 miliarde.” 

Solaris (10)

OXIGENUL LICHID

Zăceam culcat în beznă, amorţit, cu privirea pironită pe cadranul luminescent al ceasului meu de mână. Nu ştiu cât timp am stat aşa... Ascultam propria-mi respiraţie şi mă intriga ceva, dar şi gândurile, şi privirea aţintită pe şiragul verzui al cifrelor, şi mirarea erau cufundate într-o stare de apatie, pe care o atribuiam oboselii.

M-am întors pe o parte, patul părea curios de larg, ceva îmi lipsea. Mi-am oprit respiraţia. S-a aşternut o linişte deplină. Am încremenit. Harey!? Nu se auzea nici cea mai uşoară foşnire. De ce nu-i auzeam respiraţia? Am început să-mi plimb mâinile pe aşternut: eram singur.

—    Harey! am vrut să strig, dar am auzit paşi. Se apropia cineva mare şi greu, ca...

—    Gibarian? am spus liniştit.

—    Da. Eu sunt. Nu aprinde lumina.