Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(39)

Un cal de rasă

E destul de urîtă. Totuşi e delicioasă!

Timpul şi Dragostea au însemnat-o cu ghearele şi i-au arătat cu neîndu­rare ceea ce fiecare minut şi fiecare sărut răpesc din tinereţe şi prospeţime.

E cu adevărat urîtă; e furnică, păianjen, dacă vreţi, schelet chiar; la fel însă e licoare, leac balsamic, vrăjitorie! Într-un cuvînt, e delicioasă.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(38)

Care e cea adevărată?

Am cunoscut pe-o anume Benedicta, care umplea atmosfera de Ideal, şi ai cărei ochi răspîndeau dorinţa de măreţie, de frumuseţe, de glorie şi de tot ce te face să crezi în nemurire...

Dar această minunată fată era prea frumoasă ca să trăiască mult; aşa că muri la cîteva zile după ce am cunoscut-o şi, într-o zi, pe cînd primăvara cădelniţa pînă şi în cimitire, am îngropat-o eu însumi. Am înmormîntat-o închisă bine într-un coşciug de lemn bine mirositor şi de nevătămat ca şi lacrele de India.

Mici poeme în proză ale lui Baudelaire (37)

Binefacerile lunii

Luna, care este capriciul însuşi, se uită pe fereastră, pe cînd dormeai în leagăn, şi îşi zise: „îmi place copila".

Şi, plină de moliciune, coborî scara de nori şi trecu lin prin geamuri. Apoi, se lăsă pe tine cu mlădioasă duioşie de mamă şi îşi puse culorile pe faţa ta. Ochii ţi-au rămas verzi, şi obrajii din cale-afară de palizi. Contemplînd-o pe această musafiră, ochii ţi s-au mărit ciudat; şi te-a strîns la piept cu atîta duioşie încît ai rămas pentru totdeauna gata să plîngi.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(36)

Dorinţa de a picta

Poate fi nefericit omul, fericit însă artistul pe care îl sfîşie dorinţa! Ard de dorinţa s-o pictez pe aceea care mi-a apărut atît de rar şi a pierit aşa de repede, ca un frumos lucru vrednic de regret în urma călătorului adîncit în noapte. Ce mult e de cînd a dispărut!

E frumoasă, şi mai mult decît frumoasă; e uimitoare. E un belşug de negru: şi tot ce inspiră e noptatic şi adînc. Ochii sunt două peşteri unde nede­sluşit scînteiază taina, şi privirile scapără ca fulgerul: o explozie în beznă.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(35)

Ferestrele

Cel ce priveşte din afară printr-o fereastră deschisă niciodată nu vede atîtea ca acela ce priveşte o fereastră închisă. Nu există obiect mai adînc, mai tainic, mai fecund, mai tenebros, mai orbitor ca o fereastră luminată de o candelă. Ceea ce poate fi văzut la soare e întotdeauna mai puţin interesant decît ce se petrece în dosul unui geam. În această bortă neagră ori luminoasă trăieşte viaţa, visează viaţa, suferă viaţa.

Dincolo de talazurile acoperişurilor, zăresc o femeie vîrstnică, brăzdată, săracă, veşnic aplecată pe ceva, şi care nu iese din casă niciodată. Cu chipul, îmbrăcămintea, gestul, cu aproape nimic, am refăcut povestea acestei femei, ori mai degrabă legenda ei, şi uneori mi-o spun mie însumi plîngînd.

Şi dacă ar fi fost un biet bătrîn, i-aş fi alcătuit-o cu aceeaşi uşurinţă.

Şi mă culc, mîndru de a fi trăit şi suferit în alţii mai degrabă decît în mine însumi.

        Poate îmi veţi spune: eşti sigur că această legendă e adevărată? Ce-mi pasă care poate fi realitatea din afara mea, dacă ea m-a ajutat să trăiesc, să simt că exist şi că sunt ceea ce sunt?

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(34)

S-a şi sfîrşit!

De-acum, de o sută de ori se ridicase soarele, strălucitor sau mîhnit, din nemărginitul hîrdău al mării ale cărei ţărmuri nu îngăduiau să fie zărite decît cu anevoinţă; de o sută de ori se scufundase, scînteietor sau posomorît, în neţărmurita baie a serii. De atîtea zile, puteam să contemplăm cealaltă parte a firmamentului şi să descifrăm alfabetul ceresc al antipozilor. Şi fiecare călător gemea şi grohăia. S-ar fi zis că apropietea pămîntului le înrăutăţea şi mai mult suferinţa. „Cînd, ziceau ei, vom termina cu somnul zbuciumat de talazuri, vînzolit de-un vînt ce sforăie mai tare ca noi? Cînd ne vom putea îndestula cu carne care să nu fie sărată ca stihia ticăloasă ce ne ţine? Cînd o să ne facem siesta într-un fotoliu nezgîlţîit?"

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(33)

Îmbătaţi-vă

Trebuie să fii mereu beat. Aici e totul: e singura problemă. Ca să nu simţi cumplita povară a Timpului care îţi zdrobeşte umerii şi te încovoaie la pământ, trebuie să te îmbeţi necontenit.

Dar cu ce? Cu vin, cu poezie ori cu virtute, după cum e felul fiecăruia. Dar îmbătaţi-vă.

       Şi dacă uneori vă veţi trezi pe treptele unui palat, în iarba verde a unui şanţ, în singurătatea posacă a odăii voastre, odată beţia potolită sau dispărută, întrebaţi vântul, valul, steaua, pasărea, orologiul, tot ce aleargă, tot ce geme, tot ce se rostogoleşte, tot ce cântă, tot ce vorbeşte, întrebaţi ce oră e; şi vântul, valul, steaua, pasărea, orologiul, vă vor răspunde: „E ora beţiei! Spre a nu fi robii martirizaţi ai Timpului, îmbătaţi-vă necontenit! Cu vin, cu poezie ori cu virtute, după cum vă e felul."

Baudelaire vazut de Courbet

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(32)

Tirsul

Lui Franz Liszt

Ce este un tirs? După înţelesul moral şi poetic, este o emblemă sacer­dotală în mîna preoţilor sau preoteselor celebrînd divinitatea ai cărei interpreţi şi slujitori sunt. Fiziceşte însă nu e decît un toiag, un adevărat toiag, o prăjină de hamei, arac de viţă, uscat, zdravăn şi drept. Împrejurul acestei cîrje, în capricioase meandre, se joacă şi zburdă tulpini şi flori, unele sinuoase şi fugare, altele aplecate ca nişte clopote sau cupe răsturnate. Şi o glorie uimitoare izbucneşte din această complexitate de linii şi culori, plăpînde ori strălucitoare.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(31)

Vocaţiile

Într-o frumoasă grădină unde razele soarelui tomnatic păreau să întîrzie după plac, sub un cer de pe-acum verzui, unde nori de aur pluteau ca nişte continente călătoare, patru copii frumoşi, patru băieţi, fără îndoială obosiţi de joacă, vorbeau între ei. Unul zicea : „Ieri m-au luat la teatru. În palate mari şi triste, în spatele cărora se văd marea şi cerul, bărbaţi şi femei, la fel de serioşi şi de trişti, dar mult mai frumoşi şi mai bine îmbrăcaţi decît cei pe care îi vedem pretutindeni, vorbesc cu o voce cîntătoare. Se ameninţă, se roagă, se întristează, şi îşi prop­tesc mîna pe un pumnal înfipt la centură. Oh, e foarte frumos! Femeile sunt mult mai frumoase şi mult mai nobile decît cele ce vin să ne vadă acasă, şi nu te poţi opri să nu le iubeşti, deşi, cu marii lor ochi adînci şi cu obrajii înflăcă­raţi, au o înfăţişare extraordinară. Ţi-e frică, îţi vine să plîngi, şi totuşi eşti mulţumit... Şi apoi, ceea ce e şi mai ciudat, ai dori să fii îmbrăcat la fel, să spui şi să faci aceleaşi lucruri, şi să vorbeşti cu acelaşi glas..."

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(30)

Funia 

Lui Edouard Manet 

„Iluziile — îmi spunea un prieten — sunt, poate, la fel de nenumărate ca şi raporturile dintre oameni, sau dintre oameni şi lucruri. Şi cînd iluzia dispare, cînd, cu alte cuvinte, vedem fiinţa ori faptul aşa cum există în afara noastră, încercăm un bizar sentiment, pe de o parte complicat de regretul pen­tru năluca dispărută, pe de alta de plăcuta surprindere în faţa noutăţii, în faţa faptului real. Dacă există un fenomen evident, comun, totdeauna ase­mănător, şi de natura căruia ar fi cu neputinţă să te îndoieşti, acesta e dra­gostea de mamă. E tot aşa de greu să presupui o mamă lipsită de iubire maternă ca o lumină fără căldură; nu e prin urmare, cu totul legitim să atri­buim iubirii materne toate faptele şi cuvintele unei mame cu privire la copi­lul ei ? Şi totuşi, ascultă această istorioară, în care am fost nemaipomenit de înşelat de iluzia cea mai firească.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(29)

Jucătorul mărinimos

În treacăt, prin mulţimea bulevardului, m-am simţit ieri atins de o fiinţă misterioasă, pe care mereu năzuiam s-o cunosc şi pe care o recunoscui dintr-odată, deşi n-o văzusem nicicînd. Nutrea neîndoielnic pentru mine o dorinţă asemănătoare, fiindcă, trecînd, îmi făcu semn cu ochiul, lucru plin de înţeles de care mă grăbii să ascult. O urmai cu grijă, şi curînd coborîi în urmă-i într-o locuinţă subpămînteană, orbitoare, unde strălucea un lux de care nici una din locuinţele cele mai simandicoase ale Parisului n-ar putea să dea o pildă apro­piată. Mi se păru ciudat că am putut trece de atîtea ori pe lîngă această minunată vizuină fără să-i ghicesc intrarea. Domnea o atmosferă delicioasă, deşi ameţitoare, făcîndu-te să uiţi aproape într-o clipă toate grozăviile plictisi­toare ale vieţii; aici sorbeai o beatitudine întunecată, asemenea celei ce vor fi simţit-o mîncătorii de lotus cînd, coborînd din corăbii într-o insulă vrăjită luminată de lucorile unei veşnice după-amieze, simţiră născîndu-se în ei, la zvonul toropitor al melodioaselor cascade, dorinţa de a nu-şi mai vedea nici­odată penaţii(*), soţiile, copiii, şi de-a nu se mai încumeta niciodată pe înaltele talazuri.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(28)

Moneda falsă

Cum ne îndepărtam de tutungerie, prietenul meu îşi alese cu grijă monedele; piesele mici de aur Ie strecură în buzunarul stîng al vestei; în cel drept, piesele mici de argint; în buzunarul stîng al pantalonilor, o mulţime de parale mari, şi, în sfîrşit, în dreptul, o piesă de argint de doi franci pe care o cercetase cu de-amănuntul.

„Ciudată şi migăloasă împărţeală", îmi zisei.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(27)

O moarte eroică

Fanciullo era un bufon admirabil, şi aproape unul din prietenii prin­ţului. Dar pentru persoanele închinate prin îndeletnicire comicului, lucrurile serioase au fatale atracţii, şi, cu toate că ar putea părea ciudat ca ideile de patrie şi libertate să stăpînească despotic creierul unui histrion, într-o zi Fan­ciullo intră într-o conspiraţie alcătuită din cîţiva gentilomi nemulţumiţi.

Pretutindeni se află binevoitori ca să denunţe puterii pe aceşti indivizi de-o fire posomorîtă care vor să-i detroneze pe prinţi şi să opereze, fără s-o consulte, răsturnarea unei societăţi. Seniorii de care e vorba fură arestaţi, ca şi Fanciullo, şi hărăziţi unei morţi sigure.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(26)

Ochii săracilor

Ah! Vrei să ştii de ce acum te urăsc. Nu încape îndoială, îţi va fi mai puţin lesne să înţelegi decît mie să-ţi explic; deoarece, cred, eşti pilda cea mai frumoasă de impermeabilitate feminină care se poate întîlni.

Petrecuserăm împreună o lungă zi, care mi se păru scurtă. Ne făgă­duiseră­m mult şi bine că toate gîndurile noastre ne vor fi comune unuia şi altuia, şi că de azi înainte sufletele noastre nu vor mai fi decît unul singur - un vis fără nimic original la urma urmelor, doar că, visat de toţi oamenii, n-a fost înfăptuit de niciunul.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(25)

Frumoasa Doroteea

Soarele copleşeşte oraşul cu o lumină dreaptă şi groaznică; nisipul îţi ia ochii şi marea străfulgeră. Lumea buimacă se prăbuşeşte mişelnic şi îşi face somnul de după-amiază, somn care e un fel de moarte fără saţ, unde adormi­tul, trezit pe jumătate, îşi gustă voluptăţile piericiunii.

În acest timp, Doroteea, tare şi mîndră ca soarele, înaintează pe strada pustie, singură trează la această oră sub nemărginitul azur, şi aruncînd pe lumină o pată izbitoare şi neagră.

Merge înainte, legănîndu-şi molatic atît de subţirele tors pe şoldurile atît de largi. Rochia de mătase turnată pe trup, de-un ton luminos şi tranda­firiu, contrastează puternic cu întunecimea pielii şi scoate în văz boiul înalt, spatele scobit şi sînii ascuţiţi.                                   

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(24)

Proiectele

Plimbîndu-se printr-un întins parc singuratic, îşi zicea: „Ce frumoasă ar fi într-un costum de curte, încărcat şi fastuos, coborînd, în atmosfera unei seri frumoase, treptele de marmură ale unui palat, în faţa marilor peluze şi a bazi­nelor! Căci are în chip firesc înfăţişarea unei prinţese."

Mai tîrziu, trecînd pe o stradă, se opri înaintea unei prăvălii de gravuri, şi, găsind într-un carton o stampă cu un peisaj tropical, îşi spuse: „Nu! Nu într-un palat aş vrea să mă bucur de scumpa ei viaţă. Nu ne-am simţi la noi. De altfel, pereţii cernuţi cu aur n-ar lăsa niciun loc ca să-i agăţ portretul; în galeriile solemne n-am găsi nici un loc pentru intimitate. Neapărat, ca să mă îndeletnicesc cu visul vieţii mele, aici ar trebui să locuiesc."

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(23)

Singurătatea

Un gazetar filantrop îmi spune că singurătatea e dăunătoare pentru om, şi în sprijinul tezei sale citează, ca toţi necredincioşii, cuvintele Părinţilor Bisericii.

Ştiu că Demonul cutreieră bucuros locurile sterpe şi că Duhul crimei şi al lubricităţii se înflăcărează de minune în singurătate. S-ar putea însă ca singu­rătatea să nu fie primejdioasă decît pentru sufletul trîndav şi rătăcitor care o populează cu pasiunile şi himerele lui.

Este sigur că un limbut, a cărui supremă plăcere e să vorbească de Ia înălţimea unei catedre sau a unei tribune, ar risca întrutotul să ajungă nebun furios în insula lui Robinson. Nu-i cer gazetarului meu eroicele virtuţi ale lui Crusoe, dar îi cer să nu decreteze învinuiri împotriva îndrăgostiţilor de singurătate şi taină.

     

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(22)

Amurgul

Ziua e pe sfîrşite. O mare împăcare coboară în sărmanele suflete vlăguite de munca zilei; şi acum gîndurile lor capătă culorile duioase şi nehotărîte ale amurgului.

In acelaşi timp, din creştetul muntelui, prin norii străvezii ai serii, ajunge pînă la balconul meu un urlet grozav, alcătuit dintr-o mulţime de strigăte despe­recheate, pe care întinderea le preface într-o lugubră armonie, ca de maree ce urcă, sau de furtună ce se trezeşte.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(21)

Ispitele sau Eros, Plutus şi gloria

Doi superbi Satani şi o Diavoliţă, nu mai puţin extraordinară, în noaptea din urmă, urcară scara de taină pe unde Infernul asaltează slăbiciunile omului adormit, şi comunică în secret cu el. Şi veniră să stea înaintea mea, în toată slava, în picioare, ca pe o estradă. O strălucire sulfuroasă izvora din cele trei personaje care, în acest fel, se desprindeau din opacul fundal al nopţii. Aveau înfăţişarea atît de mîndră şi de dominatoare, încît pe toţi trei îi luai mai întîi drept nişte adevăraţi Zei.

Chipul celui dintîi Satan era de un sex ambiguu şi, la fel, avea în liniile trupului moliciunea vechiilor Bacuşi. Frumoşii ochi plini de toropire, de-o culoare tenebroasă şi nehotărîtă, aduceau cu violetele pline încă de grelele lacrimi ale furtunii, iar buzele întredeschise cu nişte căţui fierbinţi, de unde se împrăştia un plăcut miros de parfumerie; şi de cîte ori supina, insecte cu duh de mosc se iluminau, fluturînd, în arzătoru-i suflu.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(20)

Darurile zînelor

Era un mare sobor al Zînelor, în vederea împărţirii darurilor pentru toţi noii-născuţi, ajunşi în viaţă de douăzeci şi patru de ceasuri.

Toate aceste antice şi capricioase Surori ale Destinului, toate aceste bizare Maici ale bucuriei şi durerii, erau cu totul deosebite: unele aveau înfăţişarea întunecată şi ursuză, altele, un aer nebunatic şi răutăcios; unele tinere, tinere de cînd lumea; altele bătrîne, bătrâne de cînd lumea.

Veniseră toţi taţii care credeau în Zîne, fiecare aducîndu-şi în braţe noul-născut.