Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(21)

Ispitele sau Eros, Plutus şi gloria

Doi superbi Satani şi o Diavoliţă, nu mai puţin extraordinară, în noaptea din urmă, urcară scara de taină pe unde Infernul asaltează slăbiciunile omului adormit, şi comunică în secret cu el. Şi veniră să stea înaintea mea, în toată slava, în picioare, ca pe o estradă. O strălucire sulfuroasă izvora din cele trei personaje care, în acest fel, se desprindeau din opacul fundal al nopţii. Aveau înfăţişarea atît de mîndră şi de dominatoare, încît pe toţi trei îi luai mai întîi drept nişte adevăraţi Zei.

Chipul celui dintîi Satan era de un sex ambiguu şi, la fel, avea în liniile trupului moliciunea vechiilor Bacuşi. Frumoşii ochi plini de toropire, de-o culoare tenebroasă şi nehotărîtă, aduceau cu violetele pline încă de grelele lacrimi ale furtunii, iar buzele întredeschise cu nişte căţui fierbinţi, de unde se împrăştia un plăcut miros de parfumerie; şi de cîte ori supina, insecte cu duh de mosc se iluminau, fluturînd, în arzătoru-i suflu.

        În jurul tunicii de purpură era înfăşurat, ca o centură, un şarpe sclipitor, care, cu capul ridicat, îşi rostogolea languros către el ochii de jar. Atîrnau de centura vie, alternînd cu fiole de licoori sinistre, cuţite sclipitoare şi instrumente de chirurgie. În mîna dreaptă ţinea o altă fiolă cu un conţinut de-un roşu luminos, şi care avea drept etichetă aceste cuvinte bizare: „Beţi, acesta e sîngele meu, leac întăritor"; în stînga, o vioară slujindu-i fără îndoială spre a-şi cînta plăcerile şi durerile, şi a-şi răspîndi molima nebuniei în nopţile de sabat.

La gleznele-i delicate atîrnau cîteva inele dintr-un lanţ de aur sfărîmat, şi cînd stînjenirea ce i-o pricinuia îl silea să-şi coboare ochii spre pămînt, îşi con­templa vanitos unghiile de la picioare, strălucitoare şi netede ca nişte pietre bine lucrate.

Mă privea cu nişte ochi de-o nemîngîiată mîhnire, de unde se revărsa o înşelătoare beţie, şi îmi spuse cu o voce cîntătoare: „Dacă vrei, dacă vrei, te voi face stăpînul sufletelor, şi vei domni peste materia vie, mai mult decît sculptorul peste argilă; şi vei cunoaşte plăcerea, necontenit renăscută, de-a ieşi din tine ca să uiţi de tine însuţi în altul, şi să atragi sufletele celelalte pînă la conto­pirea cu al tău".

Şi-i răspunsei: „Îţi foarte mulţumesc! N-am ce face cu această proastă marfă vie care, fără îndoială, nu preţuieşte mai mult decît eul meu nepri­copsit. Cu toate că într-un fel mi-e ruşine să-mi aduic aminte, nu vreau să uit nimic; şi chiar dacă, bătrîn monstru, nu te-aş cunoaşte, misterioasa-ţi cuţitărie, echivocele fiole, lanţurile ce-ţi împiedică picioarele, sunt simboluri care explică destul de clar neajunsurile prieteniei tale. Păstrează-ţi darurile."

Al doilea Satan nu avea nici acest aer tragic şi surîzător totdeodată, nici frumoasele maniere insinuante, nici această frumuseţe delicată şi parfumată. Era un om peste măsură de mare, cu o faţă buhavă fără ochi, cu o burtă revărsată peste coapse, cu toată pielea aurită şi ilustrată, ca un tatuaj, de-o mulţime de figuri mişcătoare reprezentînd numeroase forme ale mizeriei universale. Erau nişte stîrpituri de oameni costelivi care se atîrnau de bunăvoie de-un cui; nişte gnomi diformi, slabi, ai căror ochi rugători cereau de pomană mai mult decît mîinile lor tremurătoare; şi apoi mame bătrîne ducîndu-şi avortoanele agăţate de ţîţele sleite. Mai erau încă mulţi alţii.

Mătăhălosul Satan îşi bătea cu pumnul imensa burtă, de unde ieşea atunci un lung şi răsunător zornăit de metal, care se încheia cu un geamăt nedesluşit făcut de mulţimea glasurilor omeneşti. Şi rîdea, arătîndu-şi cu neruşinare dinţii stricaţi, cu un uriaş rîs imbecil, la fel ca unii oameni din toate ţările cînd s-au ghiftuit zdravăn.

Şi acela îmi zise: „Pot să-ţi dau ceva care te face să capeţi totul, care valorează totul, înlocuieşte totul!" Şi se bătu pe monstruoasa burtă, al cărei ecou sonor fu comentariul grosolanului său cuvînt.

Mă întonsei cu dezgust şi răspunsei: „N-am nevoie, pentru bucuria mea, de mizeria nimănui; şi nu vreau bogăţia mîhnită, ca o foaie de tapiţerie, a tuturor nenorocirilor reprezentate pe pielea ta".

Cît despre Diavoliţă, aş minţi să nu mărturisesc că, la prima vedere, îi găsii un farmec bizar. Ca să-i definesc vraja, n-aş putea s-o compar cu nimic mai bine decît cu vraja preafrumoaselor acum trecute, care totuşi nu mai îmbătrînesc, şi a căror frumuseţe păstrează magia pătrunzătoare a ruinelor. Avea totdeodată înfăţişarea imperioasă şi deşelată, şi ochii, deşi încercănaţi, aveau putere de fasci­naţie. Ceea ce mă izbi mai mult fu misterul vocii, în care regăsii amintirea celor mai delicioase contralti şi, de asemenea, ceva din răguşeala gîtlejurilor necontenit spălate de rachiu.

„Vrei să-mi cunoşti puterea?" spuse falsa zeiţă cu încîntarea şi paradoxala ei voce. „Ascultă!"

Şi duse atunci la gură o trîmbiţă uriaşă, împanglicată, ca o trişcă, de titlu­rile tuturor ziarelor din lume şi, prin această trîmbiţă, îmi strigă numele, care se rostogoli în spaţiu cu bubuitul a o sută de mii de tunete şi mi se întoarse răsfrînt de ecoul celei mai îndepărtate planete.

„Drace! făcui, pe jumătate subjugat, asta e ceva!" Dar examinînd mai atent seducătoarea femeie bărbătoasă, mi se păru vag că am mai văzut-o cîndva ciocnind paharul cu cîţiva caraghioşi dintre cunoscuţii mei; şi vuietul răguşit de aramă îmi aduse în urechi nu ştiu ce amintire a unei trompete prostituate.

Aşa că răspunsei cu tot dispreţul: „Du-te! Nu sunt făcut să mă însor cu metresa unora pe care nu vreau să-i numesc."

Desigur, aveam dreptul să fiu mîndru de-o atît de curajoasă abnegaţie. Dar, din păcate, mă deşteptai, şi toată vlaga mă părăsi. „În adevăr, îmi zisei, se vede că am dormit de-a binelea ca să arăt astfel de scrupule. Ah, dacă s-ar mai întoarce cît sunt treaz, n-aş mai face atîta pe delicatul!"

Şi îi invocai cu glas tare, îi rugai să mă ierte, oferindu-le să mă dezono­reze oricît de des ar trebui spre a le merita hatîrurile; dar, fără îndoială, prea i-am jignit, fiindcă nu s-au mai înapoiat niciodată.