Portretul lui Dorian Gray(4)

Într-o după amiază, o lună mai tîrziu, Dorian Gray stătea într-un fotoliu luxos din mica bibliotecă a casei din Mayfair a lordului Henry. În felul ei, încăperea era foarte atrăgătoare, cu lambriurile înalte din lemn de stejar cu pete măslinii, cu friza crem şi tavanul susţinut de muluri, cu covorul cărămiziu nu de pluş, la capetele căruia se aflau ici-colo carpete persane cu franjuri lungi de mătase. Pe o măsuţă din lemn indian satinat se afla o statuetă de Clodion iar lîngă ea un exemplar din Les Cent Nouvelles, legat pentru Margareta de Valois de către Clovis Eve, pe copertele căruia erau presărate margaretele aurite alese de Regină ca emblemă. Pe poliţa şemineului erau etalate cîteva căni de porţelan albastru şi lalele cu coloritul penajului de papagal, iar prin ochiurile ferestrei în cameră intra lumina de culoarea caisei a unei zile londoneze de vară. 

Lordul Henry nu venise încă. Întotdeauna întîrzia din principiu, iar principiul lui era că punctualitatea este un hoţ al timpului. Băiatul era deci cam posomorît, întorcînd cu degete distrate paginile unei ediţii din Manon Lescaut, laborios ilustrată, pe care o găsise într-unul din rafturi. Ticăitul monoton al ceasului Louis Quatorze îl enerva. În cîteva rînduri se gîndise să plece. În cele din urmă auzi paşi afară şi uşa se deschise.  

     -  Ce mult ai întîrziat, Harry! murmură el.  

     -  Nu este Harry, domnule Gray, răspunse o voce ascuţită. 

El aruncă o rapidă privire în jur şi se ridică în picioare.

     -  Scuzaţi-mă. Am crezut că...  

    -  Aţi crezut că e soţul meu. Nu-i decît soţia lui. Daţi-mi voie să mă prezint. Vă ştiu foarte bine după fotografii. Cred că soţul meu are vreo şaptesprezece.  

     -  Nu cred că are şaptesprezece, lady Henry!  

     -  Ei bine, optsprezece atunci. V-am văzut cu el la Operă aseară. 

Rîdea nervos în timp ce vorbea şi-l urmărea cu privirea indecisă a ochilor ei de nu-mă uita. Era o femeie ciudată, ale cărei rochii păreau a fi croite cu furie şi purtate furtunos. Mereu era îndrăgostită de cineva şi, pentru că pasiunea nu era niciodată reciprocă, îşi păstra iluziile intacte. Încerca să pară pitorească, dar nu reuşea decît să fie dezordonată. O chema Victoria şi avea o manie neabătută de a merge la biserică.  

      - Asta s-a întîmplat la Lohengrin, lady Henry?  

    - Da, la dragul de Lohengrin. Îmi place muzica lui Wagner mai mult decît a oricărui alt compozitor. Sună atît de tare încît poţi vorbi fără ca altcineva să te audă ce spui. E un mare avantaj, nu credeţi, domnule Gray? De pe buzele ei porni acelaşi rîs nervos, sacadat, iar cu degetele începu să se joace cu un coup papier din carapace de broască ţestoasă. Dorian zîmbi şi-şi clătină capul:

- Îmi pare rău, dar nu cred asta, lady Henry. Nu vorbesc atunci cînd ascult muzică, cel puţin atunci cînd e vorba despre muzică bună. Cînd ascultăm muzică proastă, e datoria noastră să o înecăm în conversaţie.  

- Ah, asta e una dintre părerile lui Henry, nu-i aşa, domnule Gray? Mereu aud părerile lui Henry la prietenii lui. E singura modalitate prin care reuşesc să le aflu. Nu trebuie să trageţi concluzia că nu-mi place muzica bună, o ador, dar mi-e teamă de ea. Mă face să fiu prea romantică. Pur şi simplu i-am adorat pe pianişti, uneori doi deodată, cum îmi spune Harry. Nu ştiu ce anume mă atrage la ei. Poate faptul că sunt străini. Toţi sunt străini, nu-i aşa? Chiar cei născuţi în Anglia devin străini după o vreme, nu-i aşa? E o dovadă de inteligenţă din partea lor şi un omagiu faţă de artă, o face cosmopolită, nu-i aşa? N-aţi fost la niciuna dintre petrecerile mele, nu-i aşa, domnule Gray? Trebuie să veniţi. Nu-mi pot permite orhidee, dar cheltuiesc oricît pentru străini. Dau un aer atît de pitoresc încăperii. Dar uite-l şi pe Harry!  

- Harry, am intrat aici să te caut, să te rog ceva - am uitat acum ce era şi l-am găsit pe domnul Gray aici. Am avut o conversaţie atît de plăcută despre muzică. Avem cam aceleaşi idei. Nu, cred că ideile noastre sunt destul de diferite. Dar a fost extrem de amabil. Mă bucur că l-am întîlnit.  

- Sunt încîntat, iubita mea, chiar încîntat, spuse lordul Henry, ridicîndu-şi sprîncenele negre, în formă de semilună şi uitîndu-se la amîndoi cu un zîmbet amuzat. Îmi pare nespus de rău că am întîrziat, Dorian. M-am dus să caut o bucată de brocart vechi în strada Wardour şi a trebuit să mă tîrgui ore întregi pentru ea. Azi oamenii cunosc preţul fiecărui obiect şi valoarea niciunuia.  

- Îmi pare rău, dar trebuie să plec, exclamă lady Henry, rupînd o tăcere stînjenitoare cu rîsul ei abrupt, prostesc. Am promis să ies la plimbare cu ducesa. La revedere, domnule Gray. La revedere, Harry. Presupun că luaţi masa în oraş. Şi eu. Poate ne vedem la lady Thornbury.  

- Aşa cred, draga mea, spuse lordul Henry, închizînd uşa în urma ei care, asemenea unei păsări a paradisului ce stătuse în ploaie toată noaptea, zbură din cameră, lăsînd în urmă o mireasmă de iasomie. Apoi el îşi aprinse o ţigară şi se aruncă pe sofa.  

- Să nu te însori niciodată cu o femeie cu păr galben pai, Dorian, spuse el după cîteva pufăituri.  

-  De ce Harry?  

-  Pentru că sunt atît de sentimentale.  

-  Dar mie îmi plac sentimentalii.  

-  Să nu te însori deloc, Dorian. Bărbaţii se însoară pentru că sunt obosiţi, femeile pentru că sunt curioase şi ambii sunt dezamăgiţi.  

-  Nu cred că mă voi căsători vreodată, Henry. Sunt prea îndrăgostit. Acesta e unul dintre aforismele tale. Îl pun în practică, aşa cum fac cu tot ce spui tu. 

-  De cine eşti îndrăgostit? întrebă lordul Henry, după o scurtă pauză.  

-  De o actriţă, spuse Dorian Gray înroşindu-se. Lordul Henry dădu din umeri.  

-  E un debut banal.  

-  N-ai mai spune aşa dacă ai vedea-o, Harry.  

-  Cine e?  

-  O cheamă: Sibyl Vane.  

-  N-am auzit de ea.  

-  Nimeni n-a auzit. Totuşi, într-o zi, oamenii vor auzi de ea. E genială.  

-  Dragă băiete, nicio femeie nu-i genială. Femeile aparţin sexului decorativ. N-au nimic de spus, dar acest nimic îl spun într-un mod fermecător. Femeia reprezintă triumful materiei asupra spiritului, aşa cum bărbatul reprezintă triumful spiritului asupra moravurilor.  

-  Harry, cum poţi să spui aşa ceva?  

-  Dragul meu Dorian, este purul adevăr. În prezent le analizez pe femei, aşa că ar trebui să ştiu aceste lucruri. Subiectul nu-i atît de obscur cum credeam a fi. În cele din urmă sunt doar două tipuri de femei, cele incolore şi cele colorate. Femeile incolore sunt utile. Dacă vrei să cîştigi reputaţia de respectabilitate, nu trebuie decît să le inviţi la supeu. Celelalte femei sunt extrem de încîntătoare. Totuşi, fac o greşeală. Se machiază pentru a încerca să arate tinere. Bunicile noastre se machiau pentru a se strădui să aibă o conversaţie sclipitoare. Rouge şi esprit se potriveau. Toate astea au luat sfîrşit acum. Atîta timp cît o femeie arată cu zece ani mai tînără decît fiica ei, este perfect mulţumită. În ce priveşte conversaţia, în Londra nu există decît zece femei cu care merită să vorbeşti, iar două dintre ele nu pot fi primite într-o societate decentă. Totuşi, povesteşte-mi despre geniul tău. De cînd o cunoşti?  

-  Ah, Harry, părerile tale mă înspăimîntă.

-  N-are importanţă. De cînd o cunoşti?

-  Cam de trei săptămâni.

-  Şi unde ai întîlnit-o?  

- Îţi voi spune, Harry, dar n-ar trebui să fii neînţelegător. La urma urmelor, nu s-ar fi întîmplat dacă nu te-aş fi întîlnit. Tu mi-ai dat acea dorinţă nestăvilită de a cunoaşte totul despre viaţă. La patru zile după ce te-am întîlnit, ceva nedesluşit a început să pulseze în mine. Cînd hoinăream în Park sau mă plimbam în Piceadilly, mă uitam la toţi cei care treceau pe lîngă mine şi mă întrebam, curios foc, ce fel de viaţă duc. Unii mă fascinau. Alţii îmi dădeau fiori. În aer plutea o otravă rafinată. Senzaţiile îmi stîrneau pasiune... Ei bine, într-o seară, în jur de ora şapte, m-am hotărăt să ies în căutarea unei aventuri. Simţeam că această Londră cenuşie, monstruoasă, cu miriadele ei de oameni, cu păcătoşii ei sordizi şi splendidele ei păcate, cum ai spus tu cîndva, îmi pregăteşte ceva. Mi-am imaginat o mulţime de lucruri. Pericolul îmi dădea un sentiment de plăcere. Mi-am amintit ce mi-ai spus în acea seară minunată în care am cinat prima oară împreună: „căutarea frumosului este adevăratul secret al vieţii”. Nu ştiu ce aşteptam, dar am ieşit şi m-am aventurat spre estul oraşului, pierzîndu-mă curînd într-un labirint de străzi mizere şi scuaruri sterpe. În jurul orei opt şi jumătate am trecut pe lîngă un teatru minuscul, cu becuri mari de gaz care pîlpîiau şi afişe de prost gust. Un evreu oribil, îmbrăcat în cea mai incredibilă vestă, stătea la intrare fumînd un trabuc nemernic. Avea bucle unsuroase şi un diamant enorm strălucea în mijlocul unei cămăşi soioase. „Vreţi să luaţi un loc în lojă, domnul meu?”, a spus cînd m-a văzut, şi şi-a scos pălăria cu un aer de servilitate imensă. Era în el ceva care mă amuza, Harry. Era un monstru. O să rîzi de mine, ştiu, dar am intrat într-adevăr şi am plătit o guinee pentru un loc în lojă. Nici azi nu-mi dau seama de ce am făcut aşa; şi totuşi, dacă n-aş fi făcut-o, dragul meu Harry, aş fi pierdut marea dragoste a vieţii mele. Văd că rîzi. Ce oribil din partea ta!  

-  Nu rîd, Dorian; cel puţin nu de tine rîd. Dar n-ar trebui să spui marea dragoste a vieţii tale. Ar trebui să spui prima dragoste a vieţii tale. Vei fi iubit mereu şi mereu vei fi îndrăgostit de dragoste. O grande passion este privilegiul celor care nu au nimic de făcut. Acesta e privilegiul claselor leneşe dintr-o ţară. Nu te teme. Te aşteaptă lucruri superbe. Acesta nu-i decît începutul.  

-  Mă crezi chiar atît de lipsit de profunzime? strigă Dorian Gray enervat.  

-  Nu, cred că ai o fire profundă.   

-  Ce vrei să spui?  

-  Dragă băiete, cei care iubesc o singură dată în viaţă sunt lipsiţi de profunzime. Ceea ce ei numesc loialitate şi fidelitate, eu numesc fie letargie a obiceiului, fie lipsă de imaginaţie. Fidelitatea este pentru viaţa sentimentală ceea ce este consistenţa pentru viaţa intelectului - pur şi simplu o confesiune a eşecurilor. Fidelitatea! Ar trebui să o analizez într-o bună zi. În ea se află pasiunea pentru proprietate. Am arunca multe lucruri dacă nu ne-am teme că alţii s-ar putea să le ia. Dar nu vreau să te întrerup. Continuă-ţi povestea.  

- Ei bine, m-am trezit într-o mică lojă privată, cu o cortină vulgară de antract drept în faţa mea. Am privit din spatele draperiei şi am cercetat cu atenţie sala. Era ţipătoare - încărcată de cupidoni şi cornuri ale abundenţei asemenea unui tort de nuntă de mîna a treia. Galeria şi sala erau destul de pline, dar cele două şiruri de staluri murdare erau cam goale, iar în ceea ce presupun că numesc ei balcoane nu era nimeni. Femeile se plimbau avînd în mînă portocale şi bere neagră şi toţi mîncau nuci pe rupte.  

-  Probabil că era ca în zilele de glorie ale Teatrului Britanic.  

-  Cam aşa cred, şi totodată extrem de deprimant. Am început să mă întreb ce naiba să fac, cînd am zărit afişul. Ce piesă crezi că se juca, Harry?  

-  Cred că „Băiatul idiot sau prost, dar inocent". Taţilor noştri le plăceau astfel de piese. Cu cît înaintez în vîrstă, Dorian, cu atît simt mai acut că tot ce taţii noştri considerau că e bun, nouă nu ne place. În artă, la fel ca în politică, les grand peres ont toujours tort.  

-  Asta e bună şi pentru noi, Harry. Era Romeo şi Julieta. Trebuie să recunosc că m-a iritat ideea de a vedea Shakespeare jucat într-o asemenea fundătură mizerabilă. Totuşi, într-un fel mă interesa. Oricum, m-am hotărît să aştept să văd primul act. Orchestra era îngrozitoare şi era condusă de un tînăr evreu care stătea la un pian dezacordat care m-a scos din minţi, dar în cele din urmă cortina s-a ridicat şi piesa a început. Romeo era un domn vîrstnic şi masiv, cu sprîncene cănite şi o voce tragică, răguşită, şi o faţă ca un butoi de bere. Mercutio era aproape la fel de catastrofal. Era jucat de un comedian de proastă calitate, care îşi plasa propriile gaguri şi era amical cu sala. Amîndoi erau la fel de groteşti ca decorul, iar acela arăta de parcă ar fi fost luat de pe o tarabă de ţară. Dar Julieta! Harry, imaginează-ţi o fată de nici măcar şaptesprezece ani, cu o faţă ca de floare, cu un cap mic, grecesc, cu părul şaten închis împletit în cozi, cu ochii adevărate fîntîni violete de pasiune, cu buze asemenea petalelor de roze. Era cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată. Mi-ai spus cîndva că patosul nu te mişcă, dar frumuseţea, simpla frumuseţe, îţi umple ochii de lacrimi. Harry, îţi mărturisesc că abia o vedeam prin ceaţa de lacrimi. Şi vocea ei - n-am auzit niciodată o astfel de voce. La început a fost foarte joasă, cu note calde, profunde, care păreau că îţi picură una cîte una în ureche. Apoi a devenit mai înaltă şi semăna cu un flaut sau oboi sunînd din depărtare. În scena grădinii avea tot acel extaz tremurător pe care îl auzi înaintea zorilor, cînd privighetorile cîntă. Apoi, în alte momente, avea pasiunea nestăpînită a viorilor. Ştii cum te poate incita o voce. Vocea ta şi vocea lui Sibyl Vane sunt două voci pe care nu le voi uita niciodată. Cînd închid ochii le aud şi fiecare din ele îmi spune altceva. Nu ştiu pe care din ele să o urmez. De ce să n-o iubesc? Harry, o iubesc din tot sufletul. Ea e totul pentru mine. Seară de seară mă duc s-o văd jucînd. Într-o seară e Rosalinda şi în următoarea Imogen. Am văzut-o murind într-un mormînt italienesc, sorbind otrava de pe buzele iubitului ei. Am urmărit-o cutreierînd pădurea Arden, deghizată în flăcău frumos îmbrăcat în pantaloni, surtuc şi cu pălărioară. A fost nebuna care a venit în faţa unui rege vinovat şi l-a împovărat de regrete şi l-a făcut să guste cucuta amară. A fost inocentă, iar mîinile negre ale geloziei i-au zdrobit gîtul ca de trestie. Am văzut-o la toate vîrstele şi în toate costumele. Femeile banale nu-ţi stîrnesc imaginaţia. Sunt limitate la secolul în care trăiesc. Ghiceşti ce gîndesc la fel de uşor cum le cunoşti pălăriile. Le poţi descoperi uşor. Nu au niciun pic de mister. Merg în Park dimineaţa şi pălăvrăgesc la ceaiurile de după amiază. Au zîmbete stereotipe şi maniere la modă. Sunt destul de transparente. Dar o actriţă! Ce deosebită e o actriţă! Harry! De ce nu mi-ai spus că singura fiinţă pe care merită s-o iubeşti este actriţa?  

-   Pentru că am iubit prea multe, Dorian.  

-   O, da, fiinţele acelea cu păr vopsit şi feţe machiate.  

-  Să nu dispreţuieşti părul vopsit şi feţele machiate. Uneori sunt foarte fermecătoare, spuse lordul Henry.   

-   Acum îmi doresc să nu-ţi fi spus nimic despre Sibyl Vane.  

-   Nu te-ai fi putut abţine să nu-mi spui, Dorian. Toată viaţa o să-mi spui tot ce faci.  

-  Da, Harry, cred că este adevărat. Nu mă pot abţine să nu-ţi spun diverse lucruri. Ai o influenţă stranie asupra mea. Dacă aş comite o crimă, aş veni să-ţi mărturisesc. M-ai înţelege.  

-  Oamenii de felul tău - stîlpi neclintiţi ai vieţii - nu comit crime, Dorian. Dar, oricum, mă simt onorat de compliment. Şi acum spune-mi, dă-mi chibriturile ca un băiat bun ce eşti - merci - în ce relaţie eşti cu Sibyl Vane? 

Dorian Gray sări în picioare, cu obrajii înroşiţi şi ochii arzînd.  

-  Harry! Sibyl Vane e sacră!  

-  Nu merită să atingi decît ce-i sacru, Dorian, spuse lordul Henry, cu o ciudată inflexiune patetică în voce. Dar de ce trebuie să te necăjeşti? Va fi a ta într-o zi, bănuiesc. Atunci cînd iubeşti, începi întotdeauna prin a te autoînşela şi sfîrşeşti prin a-i înşela pe alţii. Asta e ceea ce lumea numeşte poveste de dragoste. Cred că v-aţi cunoscut deja?  

-  Bineînţeles că o cunosc. În prima seară în care am fost la teatru, evreul acela bătrîn şi oribil a venit în loja mea la sfîrşitul reprezentaţiei şi s-a oferit să mă ducă în culise ca să mi-o prezinte. M-am înfuriat pe el şi i-am spus că Julieta e moartă de sute de ani şi că trupul ei zace într-un mormînt de marmură la Verona. După privirea dezorientată de uimire, cred că avea impresia că băusem prea multă şampanie sau ceva de acest gen.  

-  Nu sunt surprins.  

- Apoi m-a întrebat dacă scriu pentru vreun ziar. I-am spus că nu le citesc niciodată. Părea teribil de dezamăgit şi mi-a mărturisit că toţi criticii de teatru conspiră împotriva lui şi că toţi se lasă cumpăraţi. Nu m-aş mira să aibă dreptate în această privinţă. Dar, pe de altă parte, uitîndu-te la ei, nu sunt deloc pretenţioşi. Ei bine, se pare că el credea că-mi depăşesc posibilităţile, rîse Dorian. Totuşi, la acea oră luminile se stingeau în teatru şi trebuia să plec. Voia să încerc un trabuc pe care mi l-a recomandat călduros. L-am refuzat. Seara următoare am poposit din nou în acel loc. Cînd m-a văzut, mi-a făcut o plecăciune pînă în pămînt şi m-a asigurat că sunt un generos patron al artelor. Era o brută extrem de ofensivă, deşi avea o pasiune extraordinară pentru Shakespeare. La un moment dat mi-a spus, cu un aer mîndru, că toate cele cinci falimente se datorau „Bardului”, cum continua el să-l numească. Lua asta drept un semn de nobleţe.  

-  Este un semn de nobleţe, dragul meu Dorian - de mare nobleţe. Majoritatea oamenilor dau faliment pentru că au investit prea mult în proza vieţii. Să te ruinezi din cauza poeziei este o onoare. Dar cînd ai vorbit pentru prima oară cu domnişoara Sibyl Vane?  

- A treia seară. Jucase rolul Rosalindei. Nu m-am putut abţine să nu mă duc în faţa scenei. I-am aruncat nişte flori şi ea m-a privit sau cel puţin mi-am imaginat că m-a privit. Bătrînul evreu era insistent. Părea hotărît să mă ducă în culise, aşa că am acceptat. Curios că nu voiam s-o cunosc, nu-i aşa?  

-  Nu, nu cred.  

-  Dragă Harry, dar de ce?  

-  O să-ţi spun altădată. Acum vreau să ştiu ce s-a întîmplat cu fata.  

-  Cu Sibyl?! A fost atît de timidă şi atît de blîndă. Are ceva copilăresc în ea. A deschis larg ochii şi s-a mirat cînd i-am spus ce cred despre jocul ei. Părea că nu-şi dădea seama de forţa pe care o are. Cred că amîndoi eram cam nervoşi. Bătrînul evreu stătea şi rînjea în uşa cabinei prăfuite, compunînd discursuri înflorate despre noi doi, în timp ce noi ne uitam unul la altul ca nişte copii. Nu renunţa deloc să mă numească „Lordul meu” aşa că a trebuit să-i dau asigurări Sibylei că nu sunt aşa ceva. Ea mi-a spus cu simplitate: „Arătaţi mai mult ca un prinţ. Ar trebui să vă spun Făt-Frumos”.  

-  Pe cuvîntul meu, Dorian, domnişoara Sibyl se pricepe la complimente.  

- Nu o înţelegi, Harry. Se uita la mine doar ca la un personaj dintr-o piesă. Nu cunoaşte viaţa. Locuieşte împreună cu mama ei, o femeie fanată, obosită, care a jucat rolul lui lady Capulet în prima seară, înfăşurată într-o toaletă purpuriu aprins; femeia pare să fi cunoscut zile mai bune.  

-  Cunosc acea privire. Mă deprimă, murmură lordul Henry, examinîndu-şi inelele.  

-  Evreul dorea să-mi spună istoria ei, dar i-am zis că nu mă interesează.  

-  Ai dreptate. Întotdeauna există ceva infinit de meschin în tragediile altora.  

-  Sibyl e singurul lucru care mă interesează. Ce contează de unde provine? Din cap pînă în picioare este absolut şi totalmente divină. Mă duc s-o văd jucînd în fiecare seară şi pe seară ce trece e din ce în ce mai minunată.  

-  Presupun că acesta e motivul pentru care nu mai cinezi cu mine. M-am gîndit eu că probabil ai vreo aventură mai curioasă. Ai, dar nu e ceea ce mă aşteptam.  

-  Dragul meu Harry, dar prînzim sau cinăm în fiecare zi şi am fost la Operă cu tine de cîteva ori, spuse Dorian deschizînd larg ochii albaştri.  

-  Mereu ajungi teribil de târziu.  

-  Ei bine, nu mă pot abţine să nu mă duc s-o văd pe Sibyl jucînd, spuse el, chiar dacă stau doar un singur act. Sunt flămînd s-o văd, iar cînd mă gîndesc la minunatul ei suflet ascuns undeva în trupul mic de fildeş sunt cuprins de extaz.  

-  Poţi cina cu mine azi, nu-i aşa? Dorian dădu din cap.   

-  În seara asta e Imogen, răspunse el, şi mîine seară va fi Julieta.  

-  Şi cînd e Sibyl Vane? Niciodată. Te felicit.  

- Ce oribil din partea ta! Ea reuneşte toate eroinele din lume într-o singură fiinţă. Este mai mult decît o simplă persoană. Rîzi, dar eu îţi spun că are geniu. Spune-mi tu, care cunoşti toate secretele vieţii, spune-mi cum s-o vrăjesc, cum s-o fac să mă iubească! Vreau să-l fac pe Romeo să fie gelos. Vreau ca toţi îndrăgostiţii morţi ai lumii să ne audă rîsul şi să se-ntristeze. Vreau ca simpla răsuflare a pasiunii noastre să dea conştiinţă pulberii lor, iar cenuşa lor să simtă chinurile ca o fiinţă vie. Doamne, Dumnezeule, Harry, o divinizez! Dorian Gray se plimba prin cameră în timp ce vorbea. Pe obraji îi ardeau pete roşii, care apăreau şi dispăreau într-o agitaţie continuă. Era teribil de înfierbîntat. Lordul Henry îl urmărea cu un subtil sentiment al plăcerii. Cît de mult se deosebea acum de băiatul timid, speriat, pe care-l întîlnise în atelierul lui Basil Hallward! Firea lui crescuse asemenea unei flori, purtase boboci asemenea unei flăcări stacojii. Sufletul se strecurase din locul lui secret, iar Dorinţa venise în întîmpinarea lui.  

-  Şi ce propui? Spuse lordul Henry în cele din urmă.  

- Aş vrea ca tu şi Basil să veniţi cu mine într-o seară să o vedeţi jucînd. N-am nici cea mai mică umbră de teamă în ceea ce priveşte rezultatul. Cu siguranţă îi veţi recunoaşte genialitatea. Apoi va trebui s-o scoatem din mîinile evreului. Este legată de el de trei ani, mai precis de doi ani şi opt luni. Trebuie să-i plătesc ceva, desigur. Cînd totul va fi aranjat, voi alege un teatru din West End şi o voi scoate în lume. Toată lumea va fi nebună după ea aşa cum sunt şi eu.  

- Dragă băiete, ar fi imposibil.   

- Îi va înnebuni pe toţi. Nu are doar talent artistic, un desăvărşit instinct artistic în ea, ci şi personalitate şi tu mi-ai spus deseori că personalităţile, nu principiile sunt motorul unei epoci.  

-  Ei bine, în ce seară vrei să mergem?   

-  Stai să văd. Azi e marţi. Să aranjăm pentru mîine. Joacă rolul Julietei mîine.  

-  Foarte bine. Ne întîlnim la Bristol la ora opt, şi-l voi aduce şi pe Basil.  

- Nu la opt, te rog, Harry. La şase şi jumătate. Trebuie să fim acolo înainte de ridicarea cortinei. Trebuie s-o vezi în primul act, în scena în care îl întîlneşte pe Romeo.  

-  Şase şi jumătate! Ce oră!Va fi ca şi cum am lua prînzul şi ceaiul la aceeaşi oră sau am citi un roman englezesc. Să spunem şapte. Niciun gentleman nu cinează înainte de şapte. Să ne întîlnim cu Basil între aceste ore? Sau să-i scriu?  

-  Dragul de Basil! N-am dat ochii cu el de o săptămînă. E dizgraţios din partea mea, mai ales că mi-a trimis portretul într-o ramă extraordinară, special concepută de el şi, deşi sunt puţin gelos pe portret pentru că este cu o lună mai tînăr decît mine, trebuie să recunosc că mă încîntă. Poate că ar fi mai bine să-i scrii tu. Nu vreau să-l întîlnesc de unul singur. Îmi spune lucruri care mă supără. Îmi dă sfaturi bune. Lordul Henry zîmbi.  

- Oamenilor le place să renunţe la ceea ce ei înşişi au nevoie. E ceea ce eu numesc străfundurile generozităţii.   

-  Oh, Basil e cel mai reuşit dintre toţi oamenii pe care-i cunosc, dar mi se pare că are o fărîmă de filistinism în el. De cînd te cunosc am descoperit asta.  

-  Basil, dragă băiete, pune tot ce are în el mai frumos în operă. Consecinţa este că nu-i rămîne nimic în afară de prejudecăţi, principii şi bun simţ. Singurii artişti pe care i-am cunoscut şi care ca oameni sunt încîntători sunt artişti proşti. Artiştii buni există doar prin ceea ce fac şi, în consecinţă, sunt total neinteresanţi prin ceea ce sunt. Un mare poet, un mare poet cu adevărat, este fiinţa cea mai nepoetică. Dar poeţii de calitate inferioară sunt absolut fascinanţi. Cu cît le sunt mai proaste rimele, cu atît sunt ei mai pitoreşti. Simplul fapt de a fi publicat un volum de sonete de mîna a doua face din tine un ins irezistibil. Un asemenea ins trăieşte poezia pe care nu poate să o scrie. Alţii scriu poezia pe care nu îndrăznesc să o trăiască.  

- Oare chiar aşa stau lucrurile, Harry? spuse Dorian Gray stropindu-şi batista cu parfum dintr-o sticluţă cu capac auriu, care se afla pe masă. Aşa trebuie să fie, dacă spui tu. Plec acum. Mă aşteaptă Imogen. Nu uita de mîine. La revedere. 

După ce părăsi încăperea, lordul Henry îşi lăsă pleoapele grele să-i cadă şi începu să se gîndească. Nu era nicio îndoială că extrem de puţini oameni îl interesaseră în măsura în care îl interesa Dorian Gray, şi totuşi, faptul că băiatul adora la nebunie pe altcineva nu-i dădea nici cel mai mic fior de supărare sau gelozie. Era chiar mulţumit. Dorian Gray devenea un subiect mai interesant de studiu. Întotdeauna fusese fascinat de metodele ştiinţelor naturale, dar problematica lor îi părea trivială şi neimportantă. Aşa că începuse să aplice vivisecţia asupra lui şi sfîrşise prin a o aplica asupra celorlalţi. Viaţa omului ăstuia i se părea a fi singurul lucru care merită investigat. Prin comparaţie, tot restul era lipsit de valoare. Era adevărat că, atîta timp cît priveai viaţa în ciudatul ei creuzet în care sunt amestecate durerea şi plăcerea, nu puteai nici să  porţi mască de sticlă, nici să opreşti miasmele sulfuroase să-ţi tulbure creierul şi să-ţi aducă imaginaţia într-o stare confuză datorită fanteziilor monstruoase şi viselor diforme. Erau otrăvuri atît de subtile, că pentru a le cunoaşte proprietăţile trebuia să te laşi îmbolnăvit de ele. Erau boli atît de ciudate că trebuia să treci prin ele dacă doreai să le înţelegi natura. Şi totuşi cît de răsplătit erai, cît de minunată ţi se arăta lumea! Să observi logica neclintită şi ciudată a pasiunii şi viaţa emoţională colorată a intelectului, să vezi unde se întîlnesc ele, unde se separă, în ce punct se află la unison şi în ce punct se află în dizarmonie - cîtă plăcere era în toate astea! Ce contează costul? Orice senzaţie de acest gen este de nepreţuit. Era conştient - iar acest gînd aduse o scînteie de plăcere în ochii lui de agată cafenie - că datorită unor cuvinte de-ale lui, cuvinte muzicale, rostite în fraze muzicale, sufletul lui Dorian Gray se îndreptase spre această fată albă şi se înclinase în adoraţie în faţa ei. În mare parte, băiatul era creaţia lui, o creaţie prematură. Era ceva. Oamenii obişnuiţi aşteptau pînă ce viaţa le dezvăluia secretele, dar pentru cei cîţiva, pentru aleşi, misterele vieţii se dezvăluiau înainte ca vălul să fie dat la o parte. 

Uneori acesta era efectul artei, în special al artei literare care se ocupă nemijlocit de pasiuni şi intelect. Dar uneori o personalitate complexă îi lua locul şi împlinea funcţia artei şi, în acest mod, devenea o adevărată operă de artă. Viaţă avînd capodoperele ei rafinate, aşa cum are poezia, sculptura sau pictura. Da, băiatul era o creaţie prematură. Aduna recolta cînd încă era primăvară. Avea pulsul şi pasiunea tinereţii, dar devenea conştient de sine. Era o plăcere să-l urmăreşti. Cu figura lui frumoasă, cu sufletul lui frumos, te încînta. Nu conta cum se va sfîrşi totul sau cum era destinat să se sfîrşească. Era asemenea unei figuri graţioase într-o procesiune sau o piesă, ale cărei bucurii păreau a fi undeva departe, dar ale cărei tristeţi stimulează simţul frumosului şi ale cărei răni sunt ca rozele roşii. 

Suflet şi trup, trup şi suflet - ce misterioase erau! În suflet era o doză de animalitate, iar trupul avea momentele lui de spiritualitate. Simţurile se pot rafina, iar intelectul degrada. Cine poate spune unde încetează impulsul carnal sau unde începe impulsul fizic? Ce superficiale erau definiţiile arbitrare ale psihologilor obişnuiţi! Şi totuşi, cît de dificil era să decizi între opiniile susţinute de diversele şcoli! Era sufletul o umbră statornicită în casa păcatului? Se afla trupul într-adevăr în suflet, aşa cum gîndea Giordano Bruno? Separarea spiritului de materie era un mister, iar uniunea spiritului cu materia era şi ea un mister. 

Începu să se întrebe dacă am putea să facem din psihologie o ştiinţă absolută, încît fiecare izvor neînsemnat al vieţii să ni se dezvăluie. Aşa cum stau lucrurile, mereu ne înţelegem pe noi înşine în mod greşit şi, doar rareori, îi înţelegem pe alţii. Experienţa nu are valoare etică. Este doar numele pe care oamenii îl dau greşelilor pe care le fac. Moraliştii au privit-o de regulă ca pe o modalitate de avertizare, au pretins că are o anume eficacitate etică în formarea caracterului, au elogiat-o ca fiind ceva care ne învaţă încotro să ne îndreptăm şi ce anume să evităm. Dar în experienţă nu există o sursă de putere. Este o cauză la fel de puţin activă cum este conştiinţa însăşi. Tot ce demonstrează cu adevărat este că viitorul nostru va fi la fel ca trecutul, că păcatul pe care l-am comis odată, cu scîrbă, îl vom mai face de multe ori - şi atunci cu bucurie. Şi îi era limpede că metoda experimentală era singura metodă prin care se putea ajunge la o analiză ştiinţifică a pasiunilor. Fără îndoială că Dorian Gray era un subiect pe măsura lui şi părea că promite rezultate bogate şi pline de împliniri. Brusca lui pasiune pentru Sibyl Vane era un fenomen psihologic de mare interes. Fără îndoială că era la mijloc curiozitatea, curiozitatea şi dorinţa de noi experienţe; totuşi, nu era o pasiune simplă, ci una foarte complexă. Purul instinct senzual al adolescenţei se transformase prin mecanismele imaginaţiei, se preschimbase în ceva care pentru el însuşi părea departe de lumea simţurilor şi, tocmai din această cauză, era mai periculos. Tocmai pasiunile asupra cărora ne înşelăm ne tiranizează cu mai multă forţă. Cele mai debile motive sunt cele de a căror natură suntem conştienţi. De multe ori se întîmplă ca, atunci cînd credem că facem experienţe pe alţii, să facem, de fapt, experienţe pe noi.

În vreme ce lordul Henry visa pe marginea acestor lucruri, se auzi o bătaie în uşă şi valetul lui intră; îi aminti că era timpul să se îmbrace pentru cină. Se ridică şi privi strada. Amurgul bătuse în auriu stacojiu ferestrele de la etaj ale casei de peste drum. Geamurile străluceau ca nişte tipsii din metal încins. Cerul era asemenea unei roze ofilite. Se gîndi la viaţa ca o flacără a prietenului său şi se întrebă cum se va sfîrşi.

Cînd se întoarse acasă, cam în jurul orei douăsprezece şi jumătate, văzu o telegramă pe masa din hol. O deschise şi descoperi că e de la Dorian Gray. Îi spunea că se logodise şi urma să se însoare cu Sibyl Vane.