Ah! Vrei să
ştii de ce acum te urăsc. Nu încape îndoială, îţi va fi mai puţin lesne să
înţelegi decît mie să-ţi explic; deoarece, cred, eşti pilda cea mai frumoasă de
impermeabilitate feminină care se poate întîlni.
Petrecuserăm împreună
o lungă zi, care mi se păru scurtă. Ne făgăduiserăm mult şi bine că toate
gîndurile noastre ne vor fi comune unuia şi altuia, şi că de azi înainte
sufletele noastre nu vor mai fi decît unul singur - un vis fără nimic original
la urma urmelor, doar că, visat de toţi oamenii, n-a fost înfăptuit de
niciunul.
Seara, puţin
obosită, ai voit să te aşezi înaintea unei cafenele noi ce alcătuia colţul unui
bulevard nou, plin încă de moloz şi de pe-acum arătîndu-şi triumfător
splendorile neterminate. Cafeneaua strălucea. Însuşi gazul îşi desfăşura aici
toată ardoarea începutului şi lumina din toate puterile pereţii orbitori de
albi, ameţitoarele feţe ale oglinzilor, aurul baghetelor şi cornişelor, pajii
cu obraji bucălaţi tîrîţi de cîini în lesă, femeile rîzînd la şoimul cocoţat pe
pumnul lor, nimfele şi zeiţele purtînd pe cap fructe, pateuri şi vînat, Hebele
şi Ganimezii oferind cu mîna întinsă mica amforă cu şarlote şi obeliscul
bicolor al îngheţatei cu panaşe de frişcă; întreaga istorie şi întreaga mitologie
puse :n slujba îmbuibării.
Drept înaintea
noastră, în stradă, stătea înfipt locului un om de ispravă ca de patruzeci de
ani, cu faţa obosită, cu barba spre cărunteţe, ţinînd de mînă un băieţel şi pe
celălalt braţ o mică făptură prea slabă ca să meargă. Îndeplinea o treabă de
bonă şi-şi scotea copiii la aerul serii. Toţi în zdrenţe. Tustrele feţele erau
neobişnuit de serioase, şi cei şase ochi priveau fix noua cafenea cu egală
admiraţie, dar diferit nuanţată după vîrstă.
Ochii tatălui
spuneau : „Ce frumos! Ce frumos! S-ar zice că tot aurul bietei lumi a venit să
se aşeze pe pereţii ăştia". — Ochii băieţelului: „Ce frumos! Ce frumos! Însă
asta e o casă unde pot să intre numai oamenii care nu sunt ca noi". Cît
despre ochii celui mai mic, erau prea vrăjiţi ca să exprime altceva decît o
bucurie stupidă şi adîncă.
Şansonetiştii
spun că plăcerea face sufletul bun şi înmoaie inima. În seara aceea, pentru
mine, cîntecul avea dreptate. Nu numai că eram înduioşat de această familie de
ochi, dar mă simţeam puţin ruşinat de paharele şi carafele noastre, mai mari
decît setea pe care o încercam. Îmi întorceam privirea către a ta, scumpă
iubire, ca să citesc în ea gîndul meu; mă adînceam în ochii tăi atît de frumoşi
şi atît de ciudat de dulci, în ochii tăi verzi, sălăşluiţi de Capriciu şi
inspiraţi de Lună, cînd mi-ai spus: „Sînt insuportabili oamenii ăştia cu ochii
deschişi ca porţile pentru trăsuri! N-ai putea să rogi cafegiul să-i alunge
de-aici ?"
Atît e de
anevoioasă înţelegerea, scumpul meu înger, şi incomunicabilă gîndirea, chiar
între oameni care se iubesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu