luni, 7 ianuarie 2013

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(26)

Ochii săracilor
Ah! Vrei să ştii de ce acum te urăsc. Nu încape îndoială, îţi va fi mai puţin lesne să înţelegi decît mie să-ţi explic; deoarece, cred, eşti pilda cea mai frumoasă de impermeabilitate feminină care se poate întîlni.
Petrecuserăm împreună o lungă zi, care mi se păru scurtă. Ne făgă­duiseră­m mult şi bine că toate gîndurile noastre ne vor fi comune unuia şi altuia, şi că de azi înainte sufletele noastre nu vor mai fi decît unul singur - un vis fără nimic original la urma urmelor, doar că, visat de toţi oamenii, n-a fost înfăptuit de niciunul.

           Seara, puţin obosită, ai voit să te aşezi înaintea unei cafenele noi ce alcătuia colţul unui bulevard nou, plin încă de moloz şi de pe-acum arătîndu-şi triumfător splendorile neterminate. Cafeneaua strălucea. Însuşi gazul îşi desfăşura aici toată ardoarea începutului şi lumina din toate puterile pereţii orbitori de albi, ameţitoarele feţe ale oglinzilor, aurul baghetelor şi cornişelor, pajii cu obraji bucălaţi tîrîţi de cîini în lesă, femeile rîzînd la şoimul cocoţat pe pumnul lor, nimfele şi zeiţele purtînd pe cap fructe, pateuri şi vînat, Hebele şi Ganimezii oferind cu mîna întinsă mica amforă cu şarlote şi obeliscul bicolor al îngheţatei cu panaşe de frişcă­; întreaga istorie şi întreaga mitologie puse :n slujba îmbuibării.
Drept înaintea noastră, în stradă, stătea înfipt locului un om de ispravă ca de patruzeci de ani, cu faţa obosită, cu barba spre cărunteţe, ţinînd de mînă un băieţel şi pe celălalt braţ o mică făptură prea slabă ca să meargă. Îndeplinea o treabă de bonă şi-şi scotea copiii la aerul serii. Toţi în zdrenţe. Tustrele feţele erau neobişnuit de serioase, şi cei şase ochi priveau fix noua cafenea cu egală admiraţie, dar diferit nuanţată după vîrstă.
           Ochii tatălui spuneau : „Ce frumos! Ce frumos! S-ar zice că tot aurul bietei lumi a venit să se aşeze pe pereţii ăştia". — Ochii băieţelului: „Ce frumos! Ce frumos! Însă asta e o casă unde pot să intre numai oamenii care nu sunt ca noi". Cît despre ochii celui mai mic, erau prea vrăjiţi ca să exprime altceva decît o bucurie stupidă şi adîncă.
           Şansonetiştii spun că plăcerea face sufletul bun şi înmoaie inima. În seara aceea, pentru mine, cîntecul avea dreptate. Nu numai că eram înduioşat de această familie de ochi, dar mă simţeam puţin ruşinat de paharele şi cara­fele noastre, mai mari decît setea pe care o încercam. Îmi întorceam privirea către a ta, scumpă iubire, ca să citesc în ea gîndul meu; mă adînceam în ochii tăi atît de frumoşi şi atît de ciudat de dulci, în ochii tăi verzi, sălăşluiţi de Capriciu şi inspiraţi de Lună, cînd mi-ai spus: „Sînt insuportabili oamenii ăştia cu ochii deschişi ca porţile pentru trăsuri! N-ai putea să rogi cafegiul să-i alunge de-aici ?"
          Atît e de anevoioasă înţelegerea, scumpul meu înger, şi incomunicabilă gîndirea, chiar între oameni care se iubesc!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!