marți, 2 august 2011

Ce sa faci cu vechiul comp

Sfaturi pentru cei care vor sa-si ia computer nou, aparute pe nu stiu ce portal de marketing. Aceste tampenii sunt greu de egalat si imposibil de intrecut. 
1. Daţi-l cuiva care are nevoie. PC-ul poate fi donat unui prieten mai puţin pretenţios din punct de vedere al tehnologiei. Totuşi, trebuie să ne asigurăm că am şters toate datele de pe hard disk.
2. Upgradaţi-l. Odată cu ieftinirea PC-urilor, a scăzut şi preţul hard disk-urilor externe sau al memoriei RAM. Astfel, vechiul calculator poate fi îmbunătăţit preventiv, în caz că se strică noul "prieten virtual".
3. Păstraţi-l pentru arhivă. Decât să umpleţi noul calculator cu toate pozele, filmuleţele şi muzica preferată, mai bine le păstraţi pe cel vechi.



Muschiul ganditor

Am trait s-o vad si pe asta: Schwarzenegger facand filosofie. Se intampla intr-un film despre viata acestui malac austriac nascut dintr-un tata nazist, care n-a facut nimic in viata decat sa-si umfle muschii si care a ajuns, in cele din urma, guvernator in California. Adica in America - tara tuturor posibilitatilor. Sa tot fi avut vreo 25 de ani cand un reporter l-a intrebat daca nu cumva exista vreo asemanare intre ce face el si ce face un sculptor. La care, malacul a scos urmatoarea cugetare: "ba da, exista o asemanare, culturistul construieste un corp, ca si sculptorul, dar merge mai departe, el poate sa lucreze de exemplu doar pe muschii deltoizi, ceea ce sculptorul nu mai are cum, dupa ce a terminat sculptura lui". Adica, Schwarzenegger nu s-ar da pe unul ca Michelangelo. Ca ala munceste, scoate o statuie si gata, o pune in San Pietro si asta a fost. Pe cand el, Schwarzenegger, munceste, se face numai muschi de sus pana jos, apoi, cand toata lumea crede ca nu se mai poate face nimic in plus, se uita in oglinda si zice "ei, parca totusi ar trebui sa mai lucrez putin la marele fesier". Mai ridica niste gantere, mai face niste genuflexiuni si pac, a mai marit putin muschiul. Ei, dar Mickey Buonarotti mai poate el sa faca asta cu statuia lui David, de exemplu? Nu mai poate. Deci iata ca malacul culturist ii este din start superior sculptorului.
Aici e problema cu astia care ajung vedete nu prin minte ci prin artificii: incep sa creada ca se pricep la orice.



luni, 1 august 2011

Un thriller al lui Gala Galaction

Moara lui Călifar
În preajma unei păduri străvechi se privea în iaz moara lui Călifar. Se privea, de cînd se ţinea minte în bătrînii satului din cea­laltă margine a pădurii, şi Călifar era „moş Călifar" din vremi uitate. Moşnegii din Alăuteşti îşi aminteau de înfăţişarea-i sură, de ochii lui ce iscodeau tăios din stuful sprîncenilor şi de moara lui cu straşina de-un stînjen. Flăcăii, ce îndrăzniseră să înfrunte pînă în celălalt capăt pădurea grămădită între Alăuteşti şi moară, văzuseră cu ochii flăcăilor de acum optzeci de ani. Dincolo de moară începea Căpriştea: un pămînt pietros, scorburos şi plin de mărăcini, în care numai Necuratul trăgea brazdă cu coarnele.


Regele Carol pișcat de Bacalbașa

TĂMBĂLĂUL DE IERI
Nu ştiţi! Ieri am auzit pe regele Carol citind româneşte la Cameră.
Ce a citit ştiţi bine, iar eu am ştiut şi mai bine, de vreme ce v-am dat mesajul înaintea tuturor ziarelor.
Vreau însă să vă spun ceva despre progresele pe care le-a făcut regele în arta de a vorbi... limba românească.



O satira a lui Anton Bacalbasa

BĂIEŢII LUI BRĂTIANU
 Subscrisul, domn Rigolo, român, major, domiciliat în câmpul vast al Democraţiei, am deschis ochii politici, ca să zic aşa, pe la 1885.
Era pe vremea când marele bărbat de stat Radu Mihai făcea scamatorii cu ceasornicele, ca un al doilea proroc al lui Andronic-Apă-de-aur.
Ca orice tânăr cu viitor, citeam ziare şi mergeam la Cameră în zilele când se dădeau reprezentaţii „furtunoase”.
Ei bine, trebuie să spun aci că grozav mă uimea marele cetăţean Ion Brătianu! Avea el, în felul lui de a spune lucrurile, un ce special, pe care nimeni nu l-a putut moşteni.



sâmbătă, 30 iulie 2011

Baba ţepeşiană

Dupa ce m-am racorit putin scriind despre terminatul CTP, am plecat sa cumpar niste bere, paine si apa. Numai chestii indispensabile. Pe drum, intre blocuri, am zarit o pisica gri, tarcata, cu ochii holbati a groaza. Intai mi-am zis: "pana si pisica asta se ingrozeste cand ma vede", apoi mi-am dat seama ca asta era expresia ei naturala, la fel cum expresia naturala a lui CTP e una de ninja cu sase ani de politehnica. M-am lasat pe vine si am chemat pisica. A venit, a stat s-o mangai, s-a frecat de mine, a tors, ma rog - toata recuzita. Cand am plecat, a luat-o dupa mine. Din fata, venea o baba sportiva, nu stiu cum sa exprim treaba asta mai bine, dar baba aia se misca precum o pentatlonista si era imbracata cu haine tineresti. In fine, pisica s-a speriat de ea si s-a intors in locul in care o acostasem. 



Retragerea Dumnezeilor

Marele ganditor CT Popescu a mai scos un articol fundamental, biblic. Ii zice "Moartea e buna la ceva". El incepe astfel: "Consternare, nu ură, asta se citeşte pe feţele norvegienilor după măcelul asupra Norvegiei comis de Bestie - nu-i scriu numele, pentru că el asta îşi doreşte." Doua randuri, trei prostii. Intai ca nu a vazut CTP-ul fetele norvegienilor, a vazut doar fetele catorva dintre ei. Il asigur ca exista o sumedenie de norvegieni care aproba ce a facut Bestia Breivik, ba mai sunt si unii care il injura pentru ca nu a omorat destui laburisti. Asta e o chestie statistica. Mai departe, CTP nu scrie numele aluia pentru ca, se stie, Breivik chiar asta si-a propus de la inceput: sa ii scrie CTP numele. Nu exista glorie mai mare decat sa te pomeneasca jurnalistul deceniului din Romania. Si pentru ca aia vrea Breivik, exact aia nu-i da CTP. Halal!



Van Damme si Preda Buzescu

In filmele americane, atunci cand eroul principal duce o lupta, de obicei in preajma sunt fel de fel de admiratori care privesc ceea ce se intampla cu sufletul la gura. Fie ca e vorba de Van Damme care rupe in bataie un asiatic ucigas, mare cat un compresor, fie ca e vorba de o patinatoare care si-a facut piciorul praf dar revine dupa enspe ani de ambitie, ori de un pusti pe care toata lumea il considera un zero mucilaginos, dar el merge si rupe gura juriului la "America's got talent" facand vocalize din bucile sezutului, intotdeauna, fara exceptie, evenimentul se petrece cu public. Care public e format intotdeauna din oameni incapabili sa faca macar a mia parte din ce face eroul. Toti sunt niste indivizi slabi, fricosi, resemnati cu conditia lor de oameni obisnuiti, care se uita cu ochii cat cepele la Van Damme cum, cu doua secunde inainte de a muri isi revine si il face arsice pe asiatic.


Dino Buzzati - Povestioare de seara

Aniversare
Astăzi, 16 octombrie, împlinesc cincizeci şi opt de ani. E un lucru înspăimântător. Şi voi veţi simţi asta într-o zi.
În sine, ar fi o aniversare ca oricare alta, sau, în cel mai rău caz, poate, ceva mai apăsătoare decât celelalte din pricina numărului. Asta însă dacă tatăl meu n-ar fi murit chiar la cincizeci şi opt de ani. Şi confruntarea este inevitabilă.
Instinctiv fac comparaţii de felul acesta când vizitez marile muzee. Şi-mi produc o vagă indispoziţie. Jos, pe rama tabloului, vezi de exemplu că scrie: Raffaello Sanzio, 1483-1520. Atunci fac calculul şi mă gândesc.


Promovarea imbecila

Una dintre cele mai imbecile campanii de promovare din cate mi-a fost dat sa vad in ultimii ani este cea lansata de lantul Dedeman. Mai pe scurt, indivizii au umplut tara cu panouri uriase, pe care au scris lucruri absolut cretine.



Batranii de 40 de ani

Am dat din intamplare peste un blog scris cu talent, dar unidirectionat: totul acolo se reduce la a avea sau a nu avea diferite femei, a face sau a nu face sex in toate formele lui. Textul este impanat cu cuvinte din cele pe care copiii nostri nu au voie sa le foloseasca, iar scenele descrise intrec uneori in intensitate cele mai josnice imagini din filmele pornografice. Sper ca am scris destul ca sa starnesc interesul celor care citesc blogul meu. Totusi nu dau link-ul, placerea cautatului e una dintre cele mai mari din cate se pot imagina.



O poveste a lui Dino Buzzati

Monstrul Colombre
Când Stefano Roi împlini doisprezece ani, îi ceru ca dar tatălui său, căpitan şi proprietar al unei frumoase corăbii cu pânze, să-l ia cu el la bord.
—  Când voi fi mare, spuse, vreau să merg pe mare ca tine. Şi voi comanda nave mai mari şi mai frumoase decât a ta.
—   Dumnezeu să te ajute, fiule, răspunse tatăl. Şi cum tocmai în ziua aceea vasul său trebuia să plece, îl luă pe băiat cu el.



vineri, 29 iulie 2011

Imi cer scuze

Toata ziua - buna ziua, aud diverse persoane folosind expresia "a-ti cere scuze". Pur si simplu, aceasta alcatuire este o dobitocie imensa. Scuzele, dupa cum poate afla oricine doar consultand un dictionar, sunt niste explicatii, niste justificari pentru o eroare pe care o savarseste cineva. Mai precis: eu gresesc fata de tine, realizez ce am facut si vin cu explicatii. Carevasazica, scuzele nu se cer, ci se prezinta. Eu iti prezint tie explicatii, adica scuze. Corect este: "te rog sa accepti scuzele mele", sau "am venit sa-ti prezint scuzele mele".  



Inca o poveste a lui Emil Garleanu


Căprioara
Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui, şi, cu ochii închişi, se lasă dezmierdat.
Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă, a iedului. Mama îl priveşte şi-n sufletul ei de fugarnică, încolţeşte un simţimânt stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înţărcatului venise de mult încă. Şi cum se uită aşa, cu ochi îndureraţi, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbuşit de durere; iedul deschide ochii.


O poveste a lui Raul Baz

Aceasta poveste a aparut intr-o revista din Timisoara si nu face parte din volumul "Povestile Mariei".


joi, 28 iulie 2011

O alta poveste a lui Emil Garleanu

Grivei
E bătrân. Înţelege că-i bătrân, că-i netrebnic, că cele câteva zile ce i-au mai rămas sunt o povară pe capul tuturora. De când s-a şi îmbolnăvit nu-l mai strigă nimeni, nu-l mai mângâie nici o mână, nu se mai întoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credinţă. Douăzeci de ani, vară şi iarnă, în curtea aceasta a trăit, şi-a păzit-o. În nopţile de toamnă, cu ploile repezi şi pătrunzătoare, în nopţile de iarnă, cu viforniţele năprasnice, el nu stătea în cuşca lui; suflând cu greu, încordându-şi muşchii, căci era vânos, tăia troianul, cutreiera toate colţurile grădinii, şi, lătrând, dădea de ştire că nu e chip să te poţi apropia de casa stăpânului... Dar în seara aceea, când prinsese de pulpa piciorului pe hoţul care furase mere din pomul de lângă gard! Ani de-a rândul simţise durerile loviturii de ciomag pe care i-o dăduse atunci în creştetul capului. Şi altă dată... Dar câte nu făcuse, câte nu suferise Grivei, dulăul credincios al curţii!



Sinuciderea ca forma de manifestare a bucuriei

Ma gandesc adesea la ciudatenia unor obiceiuri pe care le au romanii. Spre exemplu, obiceiul de a bea mult. Practic, de cate ori doi amici se intalnesc, se apuca sa bea in cinstea revederii. Daca ar fi sa traduc treaba asta, ar suna cam asa: "noi doi nu ne-am mai vazut demult, asa ca, pentru a ne manifesta bucuria, hai sa ne sinucidem putin". Pentru ca, dupa cum stie toata lumea, bautura distruge niste celule, niste functii, etc, adica imputineaza omul si asta inseamna un pas in plus in directia mortii. Cine bea sistematic, moare mai devreme. Iar daca nu moare, isi ucide, cel putin, sufletul. Oricum am da-o, cheful ala romanesc la care omul bea litri si litri de vin, este ucigator. Ei bine, cu toate astea, cand ne intalnim ne imbatam. Nu am intalnit, desi sunt sigur ca exista, cazuri in care doi romani se regasesc si, in loc sa se imbete, se duc la plimbare ca sa stea de vorba.



miercuri, 27 iulie 2011

O poveste evreiasca

Puterea unei minciuni
În oraşul Tarnopol trăia un om pe nume Reb Feivel. Într-o zi, pe când stătea în casă adâncit în citirea Talmudului, a auzit un zgomot puternic venind de afară. Când s-a dus să se uite pe fereastră, a văzut o liotă de puşti obraznici. „Pesemne că mai pun la cale vreo năzbâtie, nici vorbă'', şi-a spus el. „Copii, duceţi-vă degrabă la sinagogă”, le-a strigat aplecându-se peste pervaz şi spunându-le primul lucru care îi venise în minte. „O să vedeţi un monstru marin şi încă ce monstru! E o făptură cu cinci picioare, trei ochi şi o barbă ca cea de ţap, numai că e de culoare verde!” Bineînţeles că puştii au luat-o iute din loc într-acolo, iar Reb Feivel s-a întors la studiul său. Îşi râdea în barbă la gândul păcălelii pe care le-o trăsese micilor obrăznicături. 



Luna mare

Că tot vorbeam de examene, mi-am amintit de o întâmplare petrecută imediat după 89, când încă mai eram profesor. Am fost repartizat pentru bac la Bușteni. Cei de-acolo erau în fibrilații, strângeau bani, făceau cumpărături, etc. I-am văzut de cum m-am dus, doar că ei nu știau că sunt unul dintre profesori, puteam să fiu un părinte, ori un seralist. S-a dat scrisul (la mate vorbesc), apoi - nu mai știu de ce s-a întâmplat așa - a trebuit să merg la oral la astronomie! Au trecut mulți ani de-atunci, nu mai am habar de ce se dădea oral la astronomie, cred că erau niște opționale, în fine. Eu mare lucru nu mai știam la această materie, chiar dacă o făcusem în facultate, pentru că nu mai avusesem contact cu ea de multă vreme. Așa că a trebuit să stau și să rememorez tot felul de lucruri legate de trigonometria sferică, de paralaxe, perihelii, ahelii, Amelii și Camelii. M-am pus la punct și m-am dus la examen.



După mine!