O poezie a lui Grigore Arbore

Auguralia

Grigore Arbore

Pe plaji pustii, prin cetati
invadate de blânde reptile
lânga uriasele sarcofage de calcar
îngropate în iertatorul nisip îngenunche
Poetul
ascultându-si tacut respiratia. Umbla în jur
nedeslusite zvonuri celeste,
trecute furtuni îl inunda acolo pe albul
auguralelor lespezi. El se roaga încet
nume fara sir murmurând
catre steaua hipnotica. Soaptele lui
se astern peste ziduri -
binecuvântat, verde muschi. Totul
va dormi învelit în mantia
rugilor sale, instabilele valuri
vor revarsa catre el umbre eterne. Pasarea
prinsa de lava îi arunca-n retina
urmele zborului. Auguralia.
 

Injuraturi

Unul dintre tipii foarte interesanti pe care i-am cunoscut in armata se numea Caprariu si era supranumit Mafuca. Venise cu porecla asta din liceu, a purtat-o cu demnitate si in armata si avea s-o duca si in cei aproape doi ani de facultate de matematica pe care i-a facut. 

Sondajul

Vad in presa un sondaj facut in randul tinerilor. Se pare ca modelele lor in viata sunt Bruce Lee, Cristian Tudor Popescu, Mircea Badea si Ion Tiriac. Trebuie sa recunosc ca la o anumita varsta si eu l-am avut ca model de urmat pe Bruce Lee. Cu toate astea, am facut facultatea de matematica, am scris carti, am fost un profesor de mate bunicel, asa ca ma gandesc la faptul ca tinerii de azi care vad in Bruce Lee un model nu sunt impliciti pierduti pentru societate. Cred ca o sa le treaca. 

Faceti-va bine (59)

Ciuboţica cucului

Denumire știinţifică: Primula officinalis; Primula elatior.

Denumiri populare: ţâţa vacii, ţâţa oii, anglicea.

Prezentare. Este vorba, de fapt, despre două plante perene, cu un rizom viguros, rădăcini albe, tulpină cu o înălţime de maximum 20 cm. Ambele fac parte din familia primulaceelor.

De-ale lui Zoscenko (2)

PUNCT DE VEDERE

De la gara Leski m-a dus cu căruţa Egorka Glazov.

Am intrat în vorbă.

— Ia spune — l-am întrebat — la voi în judeţ oamenii sunt lămuriţi?

— Oamenii? zise Egorka. Oamenii sunt lămu­riţi. De ce să nu fie?

— Dar femeile?

— Femeile? Şi femeile sînt lămurite. De ce să nu fie?

Pariul

Îmi amintesc din când în când de diverși colegi de armată. Cu unii am fost coleg și în facultate, pe alții nu i-am mai văzut niciodată, cu alții m-am întâlnit după zeci de ani, complet întâmplător. Azi îmi vine minte un tip pe nume L, poreclit Lambez. Un individ cu mustăcioară de birtaș, durduliu, mic de statură și cu un zâmbet permanent lățit pe figură. Nu-mi aduc aminte absolut nimic despre el, cu excepția unui episod în care a fost protagonist și pe care l-am comentat luni de zile după ce a avut loc.

Mici intamplari cu animale (7)

Fără sfială (3) 

Am nimerit vreme rea la vînătoarea de capre negre. Prin viscol abia am putut străbate pînă la stîna, părăsită de mult de oameni şi de turme, în care am hotărît să sălăşluim acele cîteva zile. Cînd am intrat pe uşa stînei am tresărit de fîlfîit de aripi: o pasăre se învîrtea în zbor pe sub acoperişul fără plafon, apoi a ieşit pe deschizătura prin care scapă fumul din vatra din mijloc. Am recunoscut-o: era o cucuvaie (Athene noctua). „Asta ne mai trebuia!" — a bombănit paznicul, superstiţios. Mie mi s-a făcut milă de biata pasăre, care s-a aciuat aici de frica urgiei de afară şi noi am alungat-o. Unde îşi va găsi ea un adăpost atît de bun ?

Arta si artistii ei (11)

Evrika! Vin banii!

Tocmai am găsit piatra filosofală sub masa din bucătărie. Acum o să transform diverse chestii în aur.

Faceti-va bine (58)

Cireșul și Vișinul

Denumiri știinţifice: Cerasus avium (Cireșul); Prunus cerasus (Vișinul).

Prezentare. Atât cireșul, cât și vișinul – pomi fructiferi binecunoscuţi – fac parte din aceeași familie de plante – rozaceele. Cireșul poate ajunge până la 12 metri înălţime, în timp ce vișinul rar trece de 10 metri. Pentru  uz  medicinal  se  recoltează  codiţele  de  vișine  și  de  cireșe,  din  care  se prepară un decoct.

Nostalgia

Maria stă în camera ei, nu știu exact cu ce se ocupă, dar s-a dus acolo cu intenția declarată de a face ordine. Eu, pe la bucătărie, trebăluiesc: mai spăl vase, mai fierb orezul Basmati, mai pun la marinat pulpele de pui, mai strig la câine, care stă numai printre picioarele mele, mai scap pe jos câte o furculiță care chițăie cum numai furculițele știu și, dintr-odată, mă văd cum stăteam eu în camera mea de la Sinaia, întins pe pat ori așezat la birou, cum citeam, cum scriam, cum priveam pe fereastră către munte și o auzeam pe mama alături, în bucătărie, trebăluind, spălând vase, strigând la câte una din cele trei pisici, scăpând câte o farfurie în chiuvetă și, cine știe, văzându-se pe ea mică, în camera ei și ascultând-o pe Busea, care trebăluia în bucătărie...
Doamne, mi-am spus, chiar acum, în secundele astea, ceea ce fac eu se transformă în istoria personală a Mariei, care peste ani și ani își va aminti de toate astea și poate o va cuprinde nostalgia, așa cum m-a cuprins pe mine, fără niciun preaviz, fără nicio explicație...

O poezie a lui George Alboiu

MIGRATIE
Inundau copiii ulitele satului,
în câte o casa intrau si mamele
îi mângâiau pe crestet ca si cum
dintotdeauna ar fi fost ai lor.
Se mirau femeile, se mirau barbatii:
azi vin copii mai mult ca oricând,
e prea vârtos pamântul, la fiecare pas
din carnea lui tâsneste un copil.
Si-ntr-adevar, în serile cu umblet
un suflet se rupea spre sat.
Curgea în zdrente linistea câmpiei
iar satul se apleca spre ei
si-i ridica în brate pe rând.
Însa noaptea, din paturile lor, copiii
se dadeau jos si alergau pe câmp tacuti,
se prindeau la loc în vrejuri, în tufe, în pomi
si dupa ce visau destul
se întorceau nedumeriti si somnorosi.

Mici intamplari cu animale (6)

Fără sfială (2)
În parcurile multor oraşe, în care oamenii se bucură nu numai de copaci, flori şi aer proaspăt, ci şi de micile vietăţi care trăiesc acolo, este un lucru obişnuit să vezi veveriţele ve­nind fără frică în faţa băncii pe care te odihneşti şi să aştepte de la tine o firimitură bună. Acele veveriţe au devenit semi-domestice, şi-au pierdut sfiala şi frica de om, îl ştiu fără primej­die, iar pe unii îi recunosc a le fi prieteni statornici.

Grade de libertate

Mereu m-am gândit, în anii din urmă, la faptul că mie mi-ar fi prins bine să trăiesc sub un anume grad de asuprire. Am constatat că singurul mod în care pot să fac ceva este prin împotrivire. De îndată ce mi se dă libertatea completă, nu mai fac nimic în afară de a mă căina.
Numărul gradelor de libertate cu care este capabil să reziste un om poate fi foarte mic. Au existat tipi care au supravieţuit unor condiţii absolut incredibile - închişi ani de zile în cuşti, hrăniţi numai cu pâine şi apă, bătuţi zilnic etc. E celebru cazul lui Corneliu Coposu care a stat mai bine de şapte ani la recluziune şi nu a avut voie să vorbească, în toată această perioada, cu nimeni. Pentru mine, suprimarea unui grad oarecare de libertate ar fi putut însemna potenţarea unei atitudini creative şi sunt convins că mi-ar fi oferit un sens în viaţă, o raţiune de a merge mai departe. Aşa însă... mi se pare că a avea absolut orice libertate este echivalent cu a pluti în spaţiul intergalactic, cu posibilitatea de a o lua, în mod egal, în absolut orice direcţie.
O comparaţie mai vulgară ar fi cea cu restaurantul în care intră cineva şi vede toate mesele libere. Ei, cât de dificil e să aleagă una din ele! Dar dacă una singură ar fi liberă, ce s-ar mai năpusti el să se aşeze acolo...

Intalnire-surpriza la Real

Acum cativa ani, am mers cu Maria si Richi1 undeva pe soseaua catre aeroport. Pe stanga, la un moment dat, se vedea o constructie foarte mare, despre care nu aveam idee in acel moment ca urmeaza a fi un nou Real. Ce ne-a interesat pe noi a fost existenta unui drum asfaltat pe care nu avea cum sa circule nicio masina si pe care Maria putea sa se dea cu rolele si cu bicicleta. I-am dat drumul lui Richi si Maria s-a apucat de ture. Se ducea cu rolele pana aproape de constructie, se intorcea, apoi lua bicicleta, ce mai, o fericire. La un moment dat, Richi a disparut. Am strigat, am fluierat - degeaba. Ne-am dus pana in spatele cladirii, unde am dat de niste paznici. I-am intrebat de un catel mic alb si ne-au zis ca da, l-au vazut alergand dupa o catea mica neagra. OK, ne-am avantat pe campuri, printre buruieni inalte si musuroaie de cartita, pana am dat de un fel de transeu care imprejumuia un teren dreptunghiular destul de intins. Ei bine, Richi1 si cateaua lui se bagasera acolo si inconjurau terenul in cea mai mare viteza, de parca ar fi participat la vreo cursa olimpica.

Faceti-va bine (57)

Cimișirul

Denumire știinţifică: Buxus sempervirens.

Prezentare. Este una dintre cele mai longevive plante. Poate trăi până la 600 de ani. Nu prea înalt (maximum șapte metri), cimișirul este un arbust întâlnit în păduri, mai ales în cele aflate în zone calcaroase. Chiar și frunzele acestui venerabil sunt deosebite, adică nu sunt întotdeauna verzi, culoarea lor fiind, uneori, roșie sau portocalie. Cimișirul face parte din familia celastraceelor. Valenţe  terapeutice  au  rădăcinile,  coaja  și  frunzele.   Din  acestea  se  prepară infuzie, decoct sau tinctură.

Avortul

Pe blogul ei, numita Claudia Boghicevici (numită ministru al muncii, asta am vrut să zic), postează următoarele:

Trăim într-o societate care s-a deschis mult după anii comunismului, dar care din păcate încă își refuză perpetuarea. O spun cu un mare regret în suflet, dat fiind faptul că ultimele date statistice ne indică  România ca ocupând al treilea loc în Uniunea Europeană în privința numărului de avorturi săvârșite anual. Ba mai mult decât atât statistica ultimilor 50 de ani, ne arată un cutremurător adevăr- și anume, faptul că peste 22 de milioane de avorturi au fost săvârșite în acest interval de timp. Adică am refuzat dreptul la viață pentru încă o Românie!

Orbirea

De cand s-a depus zapada prin Timisoara, m-a tot obsedat un vers pe care l-am comis pe vremuri, ca elev. El suna asa: "Am sa orbesc privind zapezile". M-am tot intrebat cum ar fi putut sa mearga mai departe poezia asta si nu mi-a venit nicio idee. Astazi, fie ca ma credeti fie ca nu, am gasit poezia. Ea a zacut intr-o agenda de culoare verde, scoasa in 1976 - ma gandesc ca de Editura Litera, din motive care se pot deduce din poza:

Mici intamplari cu animale (5)

Fără sfială (1)

Într-o vară, vînătorul care ne scrie stătea lungit pe păceiul din colibă. Venise, aşa, la o hoinăreală fără gînd rău, ca să mai dea faţă cu mulţimea vietăţilor pădurii. Îi plăcea să le vadă ca pe nişte prietene. Acum, în ceasul de arşiţă, se odihnea în răcoarea colibei, cu uşa larg deschisă.

Iată că se iveşte pe prag un piţiguş, galben pe pîntece. Pri­veşte în dreapta, în stînga, observă pe jos fărîme de pîine... O clipă s-a mai sfiit de om, apoi s-a apropiat şi a ciugulit isteţ miezurile, pînă le-a cules pe toate. Apoi, venindu-i în minte altceva, s-a avîntat pe bocancii vînătorului şi a început să smulgă cu multă rîvnă fire din lîna ciorapilor. Probabil avea nevoie să mai înnoiască patul din cuibul lui. Material mai bun pentru asemenea lucru decît lîna nu-i, si iată aici, la îndemînă, bogăţie mare. Iar omul rabdă, fără să-i alunge. A smuls cîteva fire şi, tare mulţumit, a zburat pe uşă afară.

Altădată, acelaşi vînător, iubitor de animale, stătea reze­mat de un copac şi îşi răsucea o ţigară. Deodată simte pe picior un fel de gîdilătură: un ţoi (Sitta europaea) care făcea exerciţii de gimnastică, se căţăra exact ca pe coaja copacului.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor

Ţoi

Treceri

A doua adnotare, una sinistra, din carnetelul proaspat regasit.

Plangeam, cand eram mic, pentru Winnetou si apasi, iar azi toti imi apar ca niste simpli salbatici, convietuind cu animalele. Oare in ce fel s-a petrecut trecerea asta?
Dar figurile frumoase ale femeilor, cum de au ajuns sa imi apara doar ca simple etape in sirul transformarilor care conduc la starea de cadavru, trecand prin cea de batrana buhaita?