Îngerul rău
Un înger rău mergea prin
noapte pe străzile pustii. Furtuna vuia printre şirurile de case, urla în
întuneric; nici ţipenie de om nu se arăta, doar el. Înainta aplecat împotriva
vîntului, vînos şi masiv, cu gura bine strînsă, avînd peste trup o manta
sîngerie care-i acoperea aripile puternice. Evadase din catedrală, stătuse doar
prea multă vreme în mirosul acela închis. Secol după secol simţise mirosul de
lumînare şi de tămîie pe sub bolţi, secol după secol auzise cîntece de slavă şi
murmurul rugăciunilor către un dumnezeu care atîrna mort deasupra capului său.
De secole văzuse oamenii prosternîndu-se şi îngenunchind, cu privirea ridicată
în sus, recitind mecanic toate cele în care credeau. Toate lepădăturile astea
laşe, care puţeau a credinţă în tot ceea ce nu-i decît minciună! Tot amestecul
ăsta greţos de confuzie şi de nelinişte, de jalnică speranţă de a scăpa, de a
se mai putea încă agăţa de ceva!