La frizer
E dimineaţă. Nu-s
încă nici ceasurile şapte, şi Macar Cuzmici Bleostkin şi-a şi deschis frizeria.
Nespălat, soios, dar îmbrăcat ca un fante, Macar Cuzmici, un tânăr de vreo
douăzeci şi trei de ani, deretică de zor. La drept vorbind, nu prea are ce deretica,
dar a asudat trebăluind. Când şterge cu cârpa, când râcâie cu unghia, când
ocheşte pe perete o ploşniţă şi o dă jos. Frizeria e mică, îngustă, prăpădită.
Pereţii de scândură sunt acoperiţi cu un tapet ce-ţi aminteşte o cămaşă de
surugiu decolorată de soare. Între cele două ferestre cu geamuri murdare,
lăcrămânde, se află o uşă subţire, firavă, scârţâitoare, deasupra căreia spânzură
un clopoţel înverzit de umezeală, care tresare de la sine din când în când,
fără pricină, scoţând un clinchet bolnav. Dacă te uiţi în oglinda agăţată pe
unul dintre pereţi, te vezi cu un cap lungit, scâlciat din toate părţile în
chipul cel mai nemilos. În faţa acestei oglinzi sunt raşi şi tunşi clienţii. Pe
o măsuţă la fel de nespălată şi de soioasă ca şi Macar Cuzmici, se află expus
tot dichisul: piepteni, foarfeci, brice, briantină de o copeică, pudră de o
copeică şi colonie – generos botezată cu apă – tot de o copeică. De altfel, întreaga
frizerie nu face mai mult de cincisprezece copeici.