Combinatii (3)

Dupa ce am analizat aici si aici niste combinatii interesante in interiorul tuturor tipurilor posibile de cupluri, a sosit momentul sa trecem la rafinamente. Ele sunt cunoscute din vremea saurienilor, dar abia de curand au inceput sa fie acceptate, odata cu disolutia ideii de cuplu - componenta esentiala a falimentul moralei. E vorba, mai pe scurt, de triunghiuri. Ca fost profesor de matematica, trebuie sa recunosc ca atunci cand predam elemente de combinatorica (permutari, aranjamente, combinari) imi venea uneori in cap sa le dau elevilor exemple de triunghiuri amoroase, pe care studiindu-le, cu siguranta ar fi inteles cum e cu numararile. Dar daca as fi facut asta, probabil ca as fi fost mutat de la Liceul Sinaia la Scoala Pentru Copiii Infractorilor Periculosi sau asa ceva. Nici astazi nu cred ca ar fi lumea de acord sa vii cu astfel de exemple, dar intrucat nu mai predau combinatorica, le pun pe blog, unde elevii de la clasa a zecea in sus le pot citi linistiti. Asadar, problema ar fi sa numaram cate triunghiuri amoroase diferite se pot forma cu urmatoarele personaje:

Fernandel

Fernandel, pe adevăratul său nume Fernand Joseph Désiré Contandin (8 mai 1903, Marseille - 26 februarie 1971, Paris) a fost un actor francez de mare succes, atât pe scena teatrelor, cât şi în sălile de cinema, "comedianul cu zâmbet cabalin", devenit celebru în rolul lui Don Camillo din seria de filme Don Camillo şi Peppone, alături de Gino Cervi, după povestirile scriitorului Giovanni Guareschi. Unii il considera urat. Mie mi se pare teribil de expresiv, chiar fermecator. Judecati si voi:

Doua povesti surori ale lui André Gide (4)

Şcoala femeilor (d)

                                                                                                          15    octombrie.

L-am revăzut. Cîtă măreţie şi cîtă demnitate în du­rerea lui! Încep să-l înţeleg mai bine. Cred că-i repugnă să se folosească de acele clişee pe care le folosesc înde­obşte oamenii, căci atunci cînd îmi vorbeşte despre moartea mamei sale se exprimă cu aceeaşi rezervă pe care o avea cînd îmi spunea că mă iubeşte. Aş spune chiar că, din teama de-a nu da la iveală emoţia pe care o simte, ocoleşte orice subiect care l-ar putea mişca. De aceea, n-am vorbit decît despre chestiuni de ordin material. Cu mama a discutat probleme referitoare la deschiderea suc­cesiunii, spunîndu-i că doreşte să vîndă proprietatea pe care a moştenit-o. Mi-e foarte greu să mă concentrez asu­pra unor lucruri de felul acesta, aşa că o las pe mama să le rezolve împreună cu Robert. Am înţeles că vom fi bo­gaţi şi aproape că-mi pare rău; aş vrea să aibă parte de averi cei ce au nevoie de bani ca să fie fericiţi. Dar nu este vorba de fericire. Robert mi-a spus că, în ceea ce îl priveşte pe el, se mulţumeşte cu oricît de puţin, dar că preţuieşte banul drept o armă de care să se poată servi pentru a asigura triumful ideilor sale. A stat mult de vorbă cu abatele Bredel, care este de asemeni de părere că n-ai dreptul să dai cu piciorul averii moştenite, dar că, odată ce ai primit-o, îţi revine şi datoria de-a o pune în slujba binelui.

Caltaboșul

Decebal Traian Remeș - condamnat definitiv la trei ani cu executare în celebrul dosar „Caltaboșul”. Acest nefericit s-a pretat, împreună cu Ioan Avram Mureșan, la niște găinării penibile - un trafic de influență pentru care parte din mită a reprezentat-o o anumită cantitate de caltaboși, cârnați, fleici etc. Cei doi amărâți probabil că se întâlneau seara prin cine știe ce locuri, eventual la unul dintre ei acasă, frigeau cărnuri stropite cu palincă și puneau țara la cale.
În vremea asta, Adrian Năstase rezolva probleme serioase în complicitate cu șefii Inspectoratului de Stat în Construcții: doar partea lui din prejudiciul creat a fost de peste 750.000 de euro. Condamnarea? Numai doi ani, din care nu execută nici jumătate. Așa merg lucrurile în justiție.
Ce mi se pare interesant este altceva. Remeș a fost unul dintre miniștrii liberali despre care se spunea că e un dur, un corect, un salvator al finanțelor țării, mai ceva ca Ovidiu Grecea (poate că unii și-l mai amintesc). Când colo, el nu era decât un sperțar mărunt. Tragic...

Remes, ascultand ce-si spun Milica si Victoras

Cu Cehov la pescuit

Fiica Albionului

La scara conacului moşierului Griabov se opri o minunată trăsură cu roţi cauciucate, cu perine îm­brăcate în catifea, şi cu un vizitiu plesnind de gras ce era(*). Din trăsură sări Feodor Andreici Otţov, mareşalul nobilimii din judeţ. În vestibul îl întâmpină un fecior somnoros.

— Boierii sunt acasă? întrebă mareşalul.

— Nu, vă rog. Coniţa s-a dus cu copiii la o vi­zită, iar conaşul prinde peşte cu domnişoara guver­nantă; au plecat dis-de-dimineaţă.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(41)

Portul

Un port e un loc incîntător pentru un suflet obosit de lupta vieţii. Întinsul cerului, arhitectura mobilă a norilor, schimbătoarele coloraţii ale mării, scînteierea farurilor, sunt o prismă minunat potrivită pentru a distra ochii fără să-i obosească vreodată. Formele zvelte ale corăbiilor, cu greementul complicat, cărora hula le dă oscilaţii armonioase, slujesc să întreţină în suflet gustul ritmului şi al frumuseţii. Şi apoi, mai ales, e un fel de plăcere tainică şi aris­tocratică pentru cine nu mai are nici curiozitate, nici ambiţie, să contemple, tolănit pe terasă sau rezemat de stăvilar, toate mişcările celor ce pleacă şi celor ce se înapoiază, celor care mai au tăria de-a voi, rîvna de-a călători sau de-a se îmbogăţi. 

Taras Bulba (3)

Se-mplinise aproape săptămîna de cînd Taras Bulba se statornicise cu feciorii lui la Seci. Ostap şi Andrii nu prea învăţau însă meş­teşugul armelor. Celor de la Seci nu le plăcea să se obosească şi să-şi piardă vremea cu înde­letniciri ostăşeşti. Tineretul deprindea mînuirea armelor şi se călea numai în toiul harţurilor, care din această pricină nu conteneau ap­roape deloc. Iar scurtele răgazuri dintre încă­ierări, cazacii socoteau că ar fi prea plicticos să le folosească pentru a învăţa ceva de trebu­inţă, afară poate de tragerea la ţintă şi uneori de alergări călare sau de urmărirea vreunei fiare în stepă sau în luncă; prisosul de vreme şi-l cheltuiau în chiolhane, socotite drept semn al pornirii neînfrînate spre libertate pe care o nutreau în suflete. 

Faceti-va bine (220)

Patisonul

Denumire ştiinţifică: Cucurbita pepo, var. patissoniana.

Prezentare. Legumă mai puţin cunoscută, patisonul face parte din familia cucurbitaceelor, fiind asemănător cu dovlecelul. Fructele de patison, de culoare albă sau gălbuie, sunt un fel de mini-discuri, dimensiunile variind între trei şi 12 cm. Pulpa fructului de patison este mai puţin cărnoasă decât cea a dovlecelului, gustul fiind, însă, aproximativ acelaşi. Se spune despre patison că are, însă, o valoare alimentară mult mai mare decât dovlecelul. Valoare medicinală are fructul, mai ales datorită faptului că este deosebit de util în multe reţete dietetice. Fructul de patison conţine oligoelemente, săruri minerale şi celuloză, glucidele fiind, în schimb, în cantitate redusă.

Foamea (5)

Kuboaa

Trecuseră câteva săptămâni şi într-o seară mă aflam în oraş.

Mă dusesem iarăşi într-unul dintre cimitire încercând să scriu un articol pentru un ziar; între timp, se făcuse ora zece, se întunecase şi poarta cimitirului urma să se închidă. Eram flămând, foarte flămând; cele zece coroane mi-au ajuns, din păcate, prea puţin; trecuseră două, aproape trei zile şi nopţi de când nu mai mâncasem nimic şi mă simţeam sleit; mă obosea chiar şi să ţin creionul în mână. Aveam în buzunar o jumătate de briceag şi o legătură de chei, dar nici un 0re.

Tarzan of the apes (21)

Satul torturii

         În timp ce mica expediţie de marinari trudea prin desişul junglei căutînd urmele lui Jane Porter, zădărnicia încercării lor apărea din ce în ce mai evidentă şi numai durerea bătrînului şi ochii deznădăjduiţi ai tînărului englez îl împiedicară pe generosul D'Arnot să se întoarcă.

Îşi spunea că ar exista doar posibilitatea de a găsi cadavrul fetei sau rămăşiţele cadavrului, pentru că era convins că Jane fusese devorată de o fiară de pradă. Oamenii fuseseră rînduiţi în linie de bătaie, începînd din punctul unde o găsiseră pe Esmeralda şi, în această formaţie desfăşurată, îşi croiau drum, năduşind şi gîfîind prin încîlceala lianelor şi plantelor agăţătoare. Înaintarea era foarte anevoioasă. Amiaza îi află doar cu cîteva mile mai spre interior. Făcură un scurt popas şi după ce mai străbătură o mică distanţă, unul dintre oameni descoperi o potecă bine demarcată.

Diane Arbus - personaje

Al doilea Dumnezeu - Miron Cristea

25 februarie 1925 este ziua în care patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a devenit Miron Cristea. Omul ăsta reprezintă, pentru mine, întruchiparea ambiției goale de orice conținut, al setei de putere pentru ea însăși. Sigur, el a fost o personalitate accentuată, un om neliniștit care trebuia să se bage peste tot pentru a-și impune punctele de vedere. Un tip de anvergură, nimic de zis, însă asta l-a dus, după părerea mea, către încălcarea principiului „a nu te întinde mai mult decât ți-e plapuma”. Pentru că nu poți să fii în același timp patriarh al BOR și mason, creștin ortodox și antisemit, prim-ministru și lucrător cu duhul, membru al regenței (1926) și smerit slujitor al bisericii, eminescolog, teolog, publicist, academician și cine știe ce-o mai fi fost acest om pe care numai moartea l-a oprit din tentativa de a deveni un al doilea Dumnezeu. Uite și o poză din 27 februarie 1938, unde poate fi admirat Miron Cristea, Patriarh al României și președinte al Consiliului de miniștri (adică omul de paie al lui Carol al II-lea, care și-a asigurat astfel liniștea necesară instituirii dictaturii regale). Miron Cristea, așadar, anunțând votarea Constituției! YeeeeeeeeeeY!

Renoir

Ziua lui Renoir. Iata ce zice wikipedia:

Pierre-Auguste Renoir s-a născut la 25 februarie 1841 în Limoges. Tatăl său a fost croitor. Copilăria şi-a petrecut-o în Paris, într-un cartier apropiat de palatul Louvre. La 13 ani lucrează deja ca pictor de porţelanuri, mai târziu pictează evantaie şi jaluzele, reuşind să strângă o sumă de bani pentru a putea studia pictura. Timpul liber îl petrece la Louvre, unde copiază lucrările expuse în muzeu. După un scurt timp petrecut în şcoala pictorului Charles Gleyre, în 1862 este admis în Académie des Beaux-Arts din Paris. La şcoala de pictură a lui Gleyre îi cunoaşte şi se împrieteneşte cu Claude Monet, Fréderik Bazille şi Alfred Sisley care studiau şi ei pictura. Ei resping arta somptuoasă acceptată în acel timp de "Salonul Oficial", celebra expoziţie anuală pariziană, unde lucrările erau admise după o selecţie minuţioasă.

Faceti-va bine (219)

Papaia

Denumire ştiinţifică: Carica papaya.

Prezentare. Papaia este o plantă din pădurea ecuatorială. Aparţine familiei caricaceelor. Creşte în America Centrală şi în insulele din mările sudului. Se mai numeşte şi arborele de pepene. Fructele, de mari dimensiuni, cresc în partea superioară a tulpinii, în zona în care arborele începe să se ramifice. Pentru nevoi medicinale se recoltează latexul acestei plante, cunoscut sub numele de papaină. Valoare medicinală au şi seminţele, fructele, coaja, rădăcina, frunzele.

Combinatii 2

Intrucat am ajuns sa traim intr-o lume eliberata de prejudecati, cred ca e cazul sa completez cercetarea mea de aici cu inca doua variante de combinatii, in legatura cu care se pot pune, de asemenea, o sumedenie de intrebari. Eu va propun sa va puneti singuri intrebarile si apoi sa cautati raspunsurile, nu de alta, dar daca ma apuc eu sa le formulez s-ar putea sa par rautacios. Succes.

Intrebări naive

Există un site (simpatie.ro), pe care se înscriu o mulţime de doamne, domnişoare şi domni care-şi aleg nick-uri de genul yubyreata, giubilan şi altele tot atât de fermecătoare, apoi îşi anunţă intenţia de a cunoaşte persoane de sex opus între anumite vârste, de exemplu între 19 şi 36 de ani. Persoanele respective pun şi poze cât mai elocvente, în aşa fel încât cei interesaţi să-şi poată face o idee cât mai exactă asupra calităţilor pe care le deţin ele. Mă întâlnesc uneori cu site-ul asta, din cauză că umblu pe anumite forumuri care au parteneriate cu el. De câte ori întru pe aceste forumuri, mă întâmpina una din pozele celor care caută parteneri şi mai mereu, cu prilejul asta, îmi amintesc de mama.

Din povestile lui Victor Eftimiu (3)

Spovedania unui clovn

Iată ce mi-a povestit, într-o seară, clovnul Coco:

Pe tata nu l-am cunoscut. Şi nici n-am întrebat vreodată de dînsul.

Mama era evreică din Galiţia, şi rătăcea în oraşe mari, în trupa unul circ. Îi ziceau „Frumoasa spaniolă”. Era dansatoare şi călărea pe un roib frumos, care o purta în jurul arenei într-o ploaie de flori şi de „bravo!“ Domnii cari ve­neau în cabină, după ce-şi isprăvea numărul din program, îi spuneau că nici sirenele ce se leagănă pe creasta unui val nu sunt mal frumoase decît dînsa, cînd trece pe lîngă sta­luri, culcată pe spatele lat al roibului. Eu n-o văd pe mama decît aşa: înconjurată de domni în frac, răsuflînd repede, roşie la faţă, cu ochii strălucitori, mulţumind cu surîsuri uşoare şi rugînd pe domnii în frac s-o lase singură ca să se dezbrace. Cînd răminea cu mine, mai mult se îmbrăca decit se dezbrăca. Apoi plecam împreună, în trăsura vreu­nuia din cei cari se înghesuiau în cabina ei.

Taras Bulba (2)

       Cîteştrei călăreţii înaintau tăcuţi. Bătrînul Taras depăna în minte vremuri demult apuse: pe dinaintea lui treceau anii tinereţii, ani duşi pe care-i plînge orice cazac, pentru că orice cazac ar vrea ca tinereţea să ţină cît viaţa. Se întreba pe cine dintre vechii lui tovarăşi de arme o să întîlnească la Seci. Îşi făcea socoteala care dintre ei or fi murit şi care mai trăiesc. O lacrimă tainică îi învălui lumina ochilor şi capul lui cărunt se lăsă trist pe piept.

Foamea (4)

Poliţistul
La primărie era ora şapte. M-am plimbat prin apropierea cafenelei, prin faţa grilajului de fier, observându-i foarte atent pe toţi cei care intrau sau ieşeau. În sfârşit, către ora opt, iată-l pe tânărul meu; bine făcut şi elegant, ieşind în stradă şi îndreptându-se spre intrarea cafenelei. Când l-am zărit, inima a început să mi se zbată în piept ca o păsărică într-o colivie; şi l-am luat prin surprindere fără să-l mai salut:

Tarzan of the apes (20)

Ereditatea
Jane, dîndu-şi seama că era captiva acelei stranii făpturi pădurene care o salvase din ghearele gorilei, se luptă din răsputeri ca să se elibereze, dar braţele viguroase ce-o purtau cu atîta uşurinţă, de parc-ar fi fost un prunc de o zi, nu făcură decît s-o strîngă şi mai tare. Aşa încît renunţă la efortul ei zadarnic şi rămase liniştită, privind pe sub pleoapele pe jumătate închise la faţa omului care înainta atît de sprinten cu ea prin vegetaţia încîlcită.