Hai ca pe-asta n-o stiati (6)

Ochelarii

In Antichitate, nu era nimic de făcut pentru cineva care avea defecte de vedere din naştere sau se confrunta cu slăbirea vederii odată cu înain­tarea în vârstă. Când romanii înstăriţi şi instruiţi de acum 2000 de ani ajungeau la punctul în care nu mai puteau citi, puneau sclavii să le citească cu voce tare. Existau lupe şi se pare că erau utilizate de meşteşugari pentru efectuarea lucrărilor de fineţe. La drept vorbind, se pare că lupele de cristal au fost utilizate chiar şi de meşteşugarii minoici din Epoca Bronzului, pe la 1600 î.H.

Moartea unui parcagiu

Luna trecută, în presă a apărut informația că la o secție de poliție din București, un tânăr de 26 de ani a fost omorât în bătaie. Ocupația lui - parcagiu. Mai exact, el era unul dintre șmecherii care te îmbie să intri în parcare, îți arată un loc unde te poți băga și apoi îți iau bani pentru „serviciul” ăsta. Parcările alea sunt publice, așa încât nu ai nicio obligație să-i plătești pe parcagii, dar ei îți dau a înțelege că dacă nu le dai nimic, nu garantează pentru integritatea mașinii și a bunurilor aflate în ea. Asta e de fapt o amenințare: „nu ieși cu banu', îți aranjez mașina”. Oamenii plătesc, poliția, în general, nu intervine - din frică, din imbecilitate, din indolență, din complicitate, nu știu ce să spun, asa că parcagiii fac bani prin șantaj și amenințare. 

A patra elegie duineza a lui Rilke

O, arborii vieţii, când în iarnă?

Nu suntem una. Nici ca păsările-nştiinţaţi

în drum spre sud. Zăbavnic şi-ntrecuţi,

aşa, deodată, ne-agăţăm de vânturi

şi cotropim un iaz nepăsător.

Deodată ştim şi floare şi-uscătură.

Şi undeva mai umblă lei, şi nu ştiu,

cât sunt măreţi, de nicio neputinţă.

Mici intamplari cu animale (209, final)

Sunt oare impresionate animalele de moartea semenilor? (2)

In august, pe vremea alergatului căprioarelor, stăteam la pîndă într-un pătul dintr-un teren de munte. Patulul era clădit cu măiestrie între patru molizi mari din marginea unei tăieturi presărate cu mici boschete de brădui. A fost şi amurgul din ziua aceea unul dintre nenumăratele pe care le-am petrecut în amvonul înalt al observatoarelor, şi care au cuprins poate ceasurile cele mai pline de încîntări din cariera mea de vînător.

Secretul Pădurii Bătrâne (1)

Sosirea colonelului

    Se ştie despre colonelul Sebastiano Procolo că s-a stabilit în Valle di Fondo în primăvara lui l925. Unchiul său Antonio Morro, murind, îi lăsase o parte dintr-o imensă proprietate de păduri la zece kilometri de sat.

  Cealaltă parte, mult mai mare, fusese atribuită fiului unui frate mort al ofiţerului: lui Benvenuto Procolo, un băiat de doisprezece ani, orfan şi de mamă, care trăia într-un colegiu particular nu departe de Fondo. Tutore al lui Benvenuto până atunci fusese unchiul Morro. Ca urmare, grija băiatului fu încredinţată colonelului.

   

Atentie! Craig Morey! Interzis minorilor!

Mici intamplari cu animale (208)

Sunt oare impresionate animalele de moartea semenilor? (1)

Am văzut scene care m-ar face să răspund „nu!" — şi am văzut altele care îmi spun că animalele au conştiinţa morţii, ştiu că un tovarăş mort înseamnă primejdie şi sunt impresionate de văzul unui semen ucis. Mi se desprind din amintiri trei scene.

O poezie moarta despre niste nemuritori muribunzi

Remediul gândirii

Timp de trei ore am lucrat la grădina din faţă şi nu se vede mare lucru. Am cărat tone de ace de la coniferul casei, care se scutură continuu în vânturile de-aici, din nord. Am dat cu sapa, am măturat până am tocit minunata unealtă (ah, unde sunt măturile de nuiele cu care strângeam, în armată, hectare de frunze?!). Şi nu m-aş mai fi oprit, dar trebuia să intru şi să iau de pe foc oala cu fiertură pentru ciorba de burtă şi să hrănesc căţeaua Cindy, care alăptează şi are o foame de lup. Apoi am constatat că mai am jumătate de cană de cafea şi m-am aşezat aici, la masa de lucru, pentru o mică odihnă.

Cosmicomicariile lui Italo Calvino (11)

Anii - lumină      

Cu cît o galaxie este situată mai departe, cu atît se îndepărtează mai rapid de noi. O galaxie care s-ar afla la 10 miliarde de ani-lumină de noi, ar avea o viteză egală cu cea a luminii, 300 de mii de kilometri pe secundă. „Cvasi-stelele" descoperite recent s-ar apropia de acest prag.

Într-o noapte cercetam ca de obicei cerul cu teles­copul meu. Observai că pe o galaxie depărtată la o sută de milioane de ani-lumină era expus un afiş. Pe el scria: TE-AM VĂZUT. Făcui repede socoteala: lumina galaxiei ajunsese la mine într-o sută de mi­lioane de ani şi întrucît de acolo de sus se vedea ce se întâmpla aici cu o sută de milioane de ani întârziere, asta însemna că mă văzuseră cam acum două sute de milioane de ani.

Mici intamplari cu animale (207)

Doi paznici de vînătoare coborau spre casă coasta Muntelui Alunişul din hotarul comunei Bilbor, în ziua de 12 decembrie 1935. Intr-un loc dau de leşul unui urs, ca de trei ani, sfîrtecat rău. Intre picioarele dinapoi şi pe burtă blana îi era jupuită ca de mînă de om şi ferită în două părţi. Din burta deschisă lip­seau toate intestinele şi jumătate din stomac. Ii erau mîncate şi coapsele pînă la os. De la cadavru se vedeau urme de urşi, venite, plecate, învăluite cu sînge.                                                       

Don't ever forget George Bush

• Marea majoritate a importurilor noastre provin din afara tarii.

• Daca nu vom reusi, riscam sa dam gres.

• Un singur cuvant insumeaza probabil responsabilitatea fiecarui guvernator, iar acest cuvant este: „sa fii pregatit”

Din ideile lui Yves Lecocq

Intelectualii farisei

Pe 11 martie ac, la postul de televiziune Antena 3, doi mercenari ai Varanului, anume Ciuvică şi Gâdea, l-au terfelit, tăvălindu-l prin noroi, pe Căpcăunul Cumsecade Andrei Pleşu. Discursul lor a fost în întregime la nivelul „minte ca un porc”. După asta, a început iureşul: apeluri la solidarizare cu Pleşu, miting cu cărţile lui în loc de pancarte, emisiuni la posturile anti-Varan. În cele din urmă, forţaţi de amploarea protestelor, cei de la CNA au aplicat o amendă Antenei 3, în valoare de 30.000 lei.

Mici intamplari cu animale (206)

Lupi turbaţi

Lupilor le este frică de om. Chiar în haită să fie, chiar iarna, flămînziţi, nu îndrăznesc să atace om. Cu toate poveştile im­presionante, cu toată groaza pe care o au oamenii care călă­toresc pe jos sau cu sania iarna în regiunile cu lupi, acesta-i adevărul. Şi totuşi se înregistrează atacuri reale ale unor lupi asupra omului teafăr, viu. Totdeauna este însă vorba despre un lup singuratic, nu în haită — lup turbat, care atacă, sfîşie, dar nici nu se gîndeşte să omoare şi să mănînce, ci pleacă mai departe în nebunia lui provocată de turbare. Ca şi cîinii atinşi de rabie, într-un anumit stadiu al bolii, lupul turbat porneşte în hoi­năreală nebună, atacă şi muşcă tot ce-i vine în cale — ani­male, oameni. Adeseori un singur lup turbat face ravagii. Intîmplări de felul acesta sunt multe şi certe. Iată cîteva. 

 

100 de kilometri pentru o tura prin padure

Am crezut pana ieri ca in Germania nu poti sa mai gasesti paduri prin care sa te plimbi, pur si simplu, de capul tau. Aici totul este organizat si controlat, in sensul ca daca vrei sa mergi in cine stie ce loc salbatic de prin muntii Harz, trebuie sa faci parte dintr-un grup condus de un ghid, trebuie sa urmezi doar anumite trasee etc. Ieri insa am avut placuta surpriza de a gasi un orasel inconjurat de munti impaduriti unde ai la dispozitie diverse poteci pe care, daca o iei, parca ai fi in Sinaia, pe traseul catre Poiana Regala.

Din povestile lui Vladimir Colin (4)

Stânca de brocart

— Aş vrea să-ţi arunci ochii peste însemnările astea, mi-a spus prietenul meu de la Arhiva Cosmică nr. 1. Cinci oameni le-au avut în mâini, fiecare a completat cu câte ceva textul iniţial, şi toţi cinci sunt de mult cenuşă...

Întors acasă, am început să descifrez paginile scrise cu vechile caractere latine. Le transcriu mai jos întocmai, mărginindu-mă să le adaug doar un titlu, după un vechi obicei scriitoricesc:

Din pozele alb-negru ale lui Elaine Mayes

Inca o poveste marca Stefan Zweig(2)

Asfinţitul unei inimi (2)

Bătrânul gâfâi iute pe trepte în sus — să se vadă singur în odaie, acum, să se potolească, să-şi strunească nervii, nu cumva să facă vreo nebunie! Când ajunse la etaj, simţi o gheară fierbinte sfâşiindu-i măruntaiele; alb ca varul, se clătină spre perete. O, durerea asta, care-l ardea şi-l muncea! Trebui să scrâşnească din dinţi ca să nu ţipe. Trupul asaltat se chirci cu un geamăt.

Trei milenii de umor (53)

—   Mă doare măseaua de-mi ies din minţi. Am încercat toate medicamentele dar...

—   Chiar toate? Mă îndoiesc. Eu cunosc o rădăcină. Dacă o ţii în mînă îţi trece durerea de măsele, parcă ţi-ar lua-o cineva...

—   Ce tîmpenie! Fugi de aici cu superstiţiile acestea băbeşti!

—   Greşeşti! E vorba de rădăcina dintelui bolnav! Ce zici?