Despre sinucidere si lipsa unui sens (23)

Mai există şi oameni care, aflând că tu vrei să te sinucizi din cauza lipsei de sens, îţi pun întrebarea: “la ce-ţi foloseşte să te gândeşti la asta?” Acest tip de întrebare îi poate fi pus cuiva doar în legătură cu o acţiune pe care el o face în mod voit. De exemplu cuiva care colecţionează capace de bere. Pe acela poţi să-l întrebi la ce-i foloseşte să colecţioneze capace de bere, iar întrebarea ascunde şi o sugestie: “mai bine renunţi şi te apuci de ceva care îţi aduce foloase”. 

La canton

La micul canton surpat dintre dealuri,

unde pe zi opreşte-un singur tren,

tăcut aşteaptă, rumegând finaluri,

bătrânul cal cu potcoave de-arsen.

Despre sinucidere si lipsa unui sens (22)

Dacă cineva a ajuns în starea de vătămare, nu mai are altă variantă decât sinuciderea. Lui, acest lucru i se pare absolut limpede, dincolo de orice îndoială. Dar ceilalţi ar putea să nu înţeleagă ce se întâmplă. Ei l-ar putea întreba pe cel vătămat: “Omule, este în regulă, ai descoperit că viaţa nu are sens, dar de ce asta trebuie să te determine să te sinucizi? Nu poţi să bei un pahar de vin şi dacă viaţa nu are sens? Nu poţi să stai si să priveşti marea, sau să te uiţi la un film?” 

Despre sinucidere si lipsa unui sens (21)

Când îţi pui pentru prima dată întrebarea dacă viaţa are sens, răspunsul tău va fi, aproape sigur “da, are, doar că eu încă nu l-am găsit”. Numai că siguranţa asta nu se bazează pe nimic. Te poţi întreba: “dar în fond ce mă face pe mine să cred că viaţa are sens?” şi atunci o să vezi că începi să dai din colţ în colţ, pentru că nu ai cum să răspunzi la această întrebare. Aşa începe vătămarea. Ca să nu o păţeşti, idealul este să nu-ţi pui niciodată întrebarea asta. Iar dacă ajungi să ţi-o pui, totuşi, trebuie să te mulţumeşti cu un răspuns simplist şi incomplet. Calea sigură către vătămare este tenacitatea. A te întreba mereu şi mereu, a nu fi mulţumit cu niciun răspuns şi a căuta mereu altul, care să te satisfacă, va sfârşi prin a te face să primeşti revelaţia: sensul nu există.

P22

Prefacerea

Adevărat, adevărat zic ţie

că vine o dimineaţă când gunoiul

din găleata de sub chiuvetă

o să miroasă a scorţişoară

şi a miresme de Liban.

Despre sinucidere si lipsa unui sens (20)

După cum am spus, cel vătămat nu trebuie să caute cauza vătămării în ceilalţi. Nimeni nu e vinovat pentru vătămarea lui. El se poate gândi, cel mult, la anumite persoane care ar fi putut să fie altfel şi atunci asta l-ar fi împiedicat să descopere lipsa sensului. In general, astfel de persoane sunt părinţii, partenerii de viaţă, copiii. 

Despre sinucidere si lipsa unui sens (19)

Cei care optează pentru medicamente, o pot face şi dintr-o speranţă că ştiinţa va descoperi până la urmă o metodă de vindecare pentru “boala” lor. Dar asta nu arată altceva decât faptul că ei nu sunt cu adevărat vătămaţi.

Femeie aşteptând

-Fii atent, acolo, o vezi? Repede, repede, uite-o!

-E o femeie?

-Da, e chiar o femeie. Priveşte-o cum stă, nu că e impresionant?

-Fantastic! Uite cum stă, într-adevăr! Dar ce face acolo?

-Aşteaptă.

-Pentru numele lui Dumnezeu, ce aşteaptă?

Despre sinucidere si lipsa unui sens (18)

Opţiunea dependenţei de medicamente este a celor care se tem de moarte. Sunt oameni care se tem de durerea care ar putea însoţi moartea. Dar un om care este torturat zi şi noapte nu se teme de durerea pe care ar simţi-o în momentul morţii. Teama de durere este, în realitate, teama de persistenţa durerii. Nimeni nu se teme de o durere care ţine o secundă, ci de o durere care ţine minute sau ore. Dacă ştii că mori şi durerea încetează, nu are de ce să-ţi fie frică – afară de cazul, extrem de puţin probabil, în care durerea ar continua după moarte, conform unei posibile dar forţate interpretări a cuvintelor lui Cristos: “în ce te voi găsi, în aceea te voi judeca”. Cel care este torturat de lipsa de sens nu se teme nici de moarte, nici de eventuala durere care ar acompania-o. Cel care se teme, nu este cu adevărat vătămat.

P19

Starea impotriva

Stau şi mă-ntreb ce vrei, în fond, de la mine -

a spus vocea din spatele meu.

De peste patruzeci de ani mă tot calomniezi

fără-ncetare, de parcă

n-ai mai avea şi altceva de făcut.

Ba că n-am separat suficient de bine

lumina de-ntuneric,

ba că puteam să găsesc un pretext mai bun

ca să-i alung pe-ai tăi din Grădina Edenului

şi câte altele. Ce vrei, de fapt? Hai, vorbeşte,

azi sunt dispus să-ţi dau orice mi-ai cere.

Despre sinucidere si lipsa unui sens (17)

Faptul că suferinţa nu e tot timpul la fel de intensă, te poate face să-ţi pui întrebarea dacă nu ar exista o cale, o metodă, de a o menţine la o intensitate minimă pe perioade lungi. Asta înseamnă, mai pe scurt, să recunoşti că eşti un om bolnav şi să începi să cauţi un tratament. El există şi doctorul tău ţi-l poate recomanda. Nu trebuie decât să iei anumite pastile. Problema cu pastilele este că ele nu vindecă “boala” ci doar îi atenuează simptomele.

Despre sinucidere si lipsa unui sens (17)

Suferinţa provocată de convingerea că nu există sens nu este în permanenţă la fel de acută. Este exact ca o durere de dinţi, care din când în când te mai şi lasă. Aşadar, pot exista momente când îţi este oarecum mai uşor să suporţi lipsa sensului. Dar totodată există şi crize majore, când conştiinţa ei conduce inclusiv la simptome fizice dificil de suportat. Astfel de momente sunt cele în care hotărârea de a te sinucide se consolidează.

Anubis

Când la plecare,

pentru banalul sărut

clitoridian

aplecându-mă vai,

scrâşnet de oase zdrobite

mi-a urcat în urechi... 

geamăt de cleşti desfăcând

carnea de pe şale şi fese

şi botul, preţ de o clipă,

botul

câinelui negru Anubis,

amuşinând s-a ivit

dintre petale.

Despre sinucidere si lipsa unui sens (16)

Aşadar, un om căruia i s-a revelat lipsa sensului este perfect îndreptăţit să se sinucidă. Nu înseamnă, însă, că trebuie să o facă. El poate alege să continue să trăiască în acest fel – vătămat, adică, de revelaţia lipsei de sens. Dar el nu mai poate trăi printre ceilalţi oameni. 

Blestemul

Sunt lacom vânat cu fluturi obezi,

din lacrimi de ţestoasă îngrăşaţi,

năvălitori în agreste cirezi,

cu fire prelungi, sidefii, legaţi.

Despre sinucidere si lipsa unui sens (15)

Sinuciderea este un drept fundamental al omului. Lucrul acesta, odată înţeles, i-ar putea determina pe binevoitori să te lase în pace atunci când ai decis să faci acest gest. Este opţiunea ta, asupra vieţii tale. Eşti singurul răspunzător şi doar tu vei plăti, dacă este adevărat ce spune Biblia. Aşa încât eşti liber să te sinucizi, la fel cum eşti liber să renunţi la sex. 

Coşmar

Uşile bisericilor mi se adresau

cu gemete de femei desperecheate.

Prin creierul meu obosit îngeri răscoleau,

ferm separând adevărul de dreptate.

 

Iubirea se transformase în delir sexual,

dorinţele neîmplinite ucideau.

Prin pieţe galopam, trist călăreţ acefal,

zadarnic sperând să prind năluci ce nu stau.

 

Fără de înţelepciune aminte luând,

înfricoşaţi, în turle, călugări plângeau.

Şi, ca de-atâtea dăţi mântuiri refuzând,

uşile, uşile, în femei se-nchideau.

Despre sinucidere si lipsa unui sens (14)

De multe ori se întâmplă ca anumiţi oameni predispuşi la descoperirea faptului că nu există niciun sens să fie feriţi de această descoperire prin grija celorlalţi. Se întâmplă, câteodată, ca un astfel de om să aibă o soţie iubitoare şi ea să nu-l lase pur şi simplu să se gândească la căutarea unui sens. Nu este vorba de o femeie care ar şti că nu există un sens şi l-ar apăra pe soţul ei de aflarea acestui adevăr. E vorba de o femeie care şi-ar iubi soţul şi dragostea asta i-ar împiedica pe amândoi să ajungă în situaţia de a se întreba dacă există sau nu un sens. 

Cafea turcească

Dimineţile, la cafeaua turcească,
pornesc computerul şi, febril,
tastez cu viteză nefirească,
până îmi dispare simţul tactil.

Un indemn

Ai mare grijă, nu te-mbolnăvi
de boli mai mult sau mai puţin mortale
din margine cu toţi te vor privi
ca-n scene dure din regii teatrale.

Eşti slab în boală, tari sunt cei rămaşi -
din încercarea ta îşi iau putere
spre tine nu vor face nici doi paşi,
căci cronic sunt flămânzi de-a ta durere.

Te vor privi cu ochii mari, setoşi
de agonie, chin şi suferinţă
uitând că şi ei din pământ sunt scoşi
şi că trăiesc şi ei sub o sentinţă.

Din când în când perfid te-or întreba
pe ton de ipocrită-ngrijorare
de n-ai cumva nevoie de ceva,
căci doar cu ajutorul lor se moare.

Tu însă, n-ai nevoie de nimic
de la acei rămaşi datori cu-o moarte
le spune deci, minţind şi tu un pic
că de-altă soartă speri să aibă parte.