Pierderea unui prieten

In ultimii ani de sedere la Sinaia, am avut un prieten foarte bun. N-o sa-i dau numele, exact in virtutea acelei prietenii, pierdute intre timp, dar care a existat cu adevarat, cel putin in sufletul meu. Ne-am ajutat reciproc in diverse situatii, dar, mai mult, el a fost unul dintre acei oameni cu care am putut sta de vorba, la un pahar cu vin, despre toate problemele mele, ale lui sau ale omenirii. 

Dupa ce am plecat, am ramas prieteni, ne-am vazut in fiecare an, cand avea el drum aici, cand mergeam eu la Sinaia si asta imi dadea un sentiment de incredere, ma facea sa suport mai usor diversele lovituri ale vietii de aici, din exilul auto-impus. Cand eram complet singur, doar cu Maria care ma iubea precum numai copiii stiu sa o faca, ma intaream cu siguranta acelei prietenii. Simteam ca orice mi s-ar intampla, va fi cineva care sa imi stea alaturi si sa-mi dea putere. Si asta nu era putin lucru.

Apoi au venit alegerile, cu infruntarea Basescu - Geoana. Eu am fost pro-Basescu, el a fost pro-Geoana. Si, in seara si noaptea celebrei rasturnari, am avut cu prietenul meu un schimb de mesaje:

O fabula

Gâsca si calul

O gâscă ocupată cu ciugulitul ierbii de pe izlaz s-a simţit jignită de calul care păşea alături şi, cu şuieratul ei sâsâit, i s-a adresat astfel: „Nu încape îndoială că eu sunt un animal mai nobil şi mai desăvârşit decât tine, pentru că tot ceea ce eşti şi tot ceea ce faci tu se limitează la un singur element. Eu pot să merg pe pământ, la fel de bine ca şi tine, dar pe lângă asta, am aripi cu care mă ridic în văzduh, iar atunci când vreau, pot să înot în bălţi şi în lacuri, ca să mă răcoresc în apă. Mă bucur de puterile deosebite între ele, ale păsării, peştelui şi patrupedului”. 

Discursul regelui in parlament

Doamnelor si domnilor senatori si deputati,

Sunt mai bine de saizeci de ani de cand m-am adresat ultima oara natiunii romane de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie si cu speranta invitatia reprezentantilor legitimi ai poporului.

Prima noastra datorie astazi este sa ne amintim de toti cei care au murit pentru independenta si libertatile noastre, in toate razboaiele pe care a trebuit sa le ducem si in evenimentele din Decembrie 1989, care au daramat dictatura comunista. Nu putem avea viitor fara a respecta trecutul nostru.

Ultimii douazeci de ani au adus democratie, libertati si un inceput de prosperitate. Oamenii calatoresc, isi implinesc visele si incearca sa-si consolideze familia si viata, spre binele generatiilor viitoare. Romania a evoluat mult in ultimele doua decenii.

Omul-zeu

Am o cunoştinţă care s-a lăsat de fumat acum mai bine de zece ani. Carevasăzică, are mai mult decât mine, care m-am lăsat acum nouă ani şi ceva. Oamenii care s-au lăsat de fumat, povestesc din când în când felul în care au făcut-o. Momentele astea apar de obicei atunci când o a treia persoană încearcă să se lase şi relatează chinurile prin care trece. Lăsatul de fumat presupune două etape: luarea deciziei şi trecerea la fapte. Ei bine, cunoştinţa asta a mea relata felul în care s-a hotărât să se lase de fumat. Şi spunea că într-o zi, a avut următoarea revelaţie: "cum adică, eu, care am hotărât că niciodată în viaţa mea nu o să mă las dominat de vreo altă persoană, să mă las dominat de tutun?!?!?!?!?" Şi în acel moment a luat decizia, după care a trecut la etapa a doua, care e altă mâncare de pește.

O poveste fara morala

Basescu, Ponta si Antonescu se afla pe un vapor. Basescu e capitanul, Ponta e secundul, Antonescu e marinar simplu. Cei trei au de impartit un milion de euro si ideea e ca fiecare dintre ei doreste sa se aleaga cu cat mai multi bani. Impartirea se face dupa urmatoarea regula: Basescu propune, ceilalti doi voteaza si, daca propunerea este respinsa, Basescu este aruncat peste bord. In acest caz, banii se duc la Ponta si el trebuie sa-i imparta cu Antonescu, dar dupa aceeasi regula. 

O isprava a lui Don Quijote

Despre ceea ce i s-a întîmplat cavalerului nostru după plecarea de la han

Se crăpa de ziuă cînd Don Quijote plecă de la han, voios nevoie mare, mulţumit cum nu se mai poate şi pînă într-atît de tulburat că se vedea armat cavaler, încît fericirea îi da ghes să gonească în galop, cît o ţineau pe mîrţoagă chingile. Dar amintindu-şi sfaturile gazdei în privinţa lucrurilor atît de trebuincioase pe care era nevoie să le aibă cu el, mai cu seamă banii şi rufăria, hotărî să se întoarcă acasă şi să-şi ia de toate, ba şi un scutier pe deasupra, făcîndu-şi socoteala să-l tocmească pe unul din plugarii cu care se învecina, om sărman şi împovărat de copii, dar cît se poate de nimerit pentru slujba de scutier al unui cavaler. Cu acest gînd îl îndrumă către satul lui pe Rocinante, care, simţind că se apropie de iesle, începu să depene din picioare cu atîta foc, încît părea că nici nu mai atinge pămîntul cu copita. Nu bătuse mult drum, cînd deodată i se păru că aude, venind din dreapta, din desişul unei păduri, nişte ţipete ascuţite ca de făptură ce se văicăreşte şi nici n-apucă să le-audă bine că şi rosti:

Impingătorul de mașinării

Azi, în supermarket, împingeam coşul ca de obicei, când aproape să mă ciocnesc cu unul care împingea o mașinărie din alea care curăță podelele. În aşa fel s-a produs întâlnirea, încât nu era altă posibilitate decât ca unul dintre noi să se dea vreun metru într-o parte. Iată cum apar dilemele. El, ca om al muncii care îşi făcea treaba, era convins că eu trebuie să mă dau la o parte. Eu, client care urma să-şi lase banii acolo (parte din ei urmând să între în buzunarul împingătorului de mașinării), aveam convingerea că el trebuie să se dea la o parte. Mi-am adus aminte, în frântura aia de secundă cât am stat şi ne-am înfruntat din priviri, de povestea cu puntea şi cu "cel mai deştept cedează", dar mi-am dat seama că nu se potriveşte în cazul împingătorilor din supermarketuri, pentru că oricine intră acolo cu cardul plin de bani se presupune, în fucking zilele noastre, că e mai deştept decât împingătorul de mașinării. Chiar nu ştiam ce să fac, când mi-am dat seama că încep să judec şi eu strâmb, înghiţind pe nemestecate lozincile alea de doi lei, de tipul "clientul nostru - stăpânul nostru". Nu mai vreau să accept să trăiesc după regulile mizerabile care spun că dacă eu am mai mulţi bani decât tine, trebuie să trec în faţa ta peste tot. Simplu. Aşa că m-am dat frumos la o parte, împingătorul şi-a împins mașinăria ducându-se în lumea lui, eu mi-am împins coşul către lumea vinurilor seci şi demiseci şi asta a fost tot.

O parodie a lui Mircea Micu

Iubito, ieri m-am impuscat
cu un pistol din lemn de soc,
dar n-am murit, e minunat,
nu doare absolut deloc!

Cazand pe spate ca un leu
m-am cam lovit langa bazin
c-a ras de mine Dumnezeu
rostind de patru ori: Amin!

Privindu-l cum radea nauc
stand pe un nor cu mult comfort,
am vrut de barba sa-l apuc,
sa vada dansul ca nu-s mort.

Dar l-am lasat si cam soldiu
am apucat-o spre Feleac
la un bufet cu mult rachiu
gestionat de domnul drac.

Iubito, ieri m-am impuscat
vroind sa crap distins si lent,
dar asta nu s-a intamplat
fiind din firea mea: atent.

Poezia parodiata se numeste "Sfidare" si ii apartine poetului Petre Bucsa. Cine vrea, s-o caute si s-o citeasca. Eu n-am niciun chef.

Iftode

Chiar dacă unora le poate părea neverosimil, există oameni care se numesc Iftode. Sigur, cei care cunosc vreun (vreo) Iftode, vor sări ca arşi: "neverosimil e să existe tipi pe care-i cheamă Baz". De acord cu ei. Însă problema nu e asta. Problema e că acum două zile, mergând eu singur cu maşina, am simţit necesitatea imperioasă de a striga acest nume. I-am povestit cuiva treaba asta şi mi-a zis că nu sunt sănătos la cap. De acord şi cu acela. Numai că lucrurile nu sunt chiar simple. Necesitatea de a striga un nume (mai puţin contează că e vorba de Iftode), mi-a amintit un moment foarte interesant al vieţii mele de tânăr profesor la Sinaia.

O invatatura a lui Osho: ultima parte

Cum ar putea sa creasca dragostea?

Dragostea are nevoie de un climat de dragoste, dragostea are nevoie de un climat de gratitudine, de multumire. Dragostea are nevoie de o atmosfera neconstrangatoare, de o atmosfera lipsita de asteptari. Acesta este al doilea lucru pe care trebuie sa ti-l amintesti. Iar al treilea lucru este urmatorul. In loc sa te gandesti cum sa faci sa primesti dragoste, incepe sa o dai. Nu exista niciun alt mijloc. Oamenii sunt mai preocupati cum sa apuce si sa ia. Pe toti ii intereseaza sa primeasca si se pare ca nimanui nu-i face vreo placere sa dea. Atunci cand dau, oamenii o fac cu o mare reticenta: chiar daca dau, dau numai ca sa primeasca la randul lor si au o atitudine comerciala. Este un targ. Totdeauna au foarte mare grija sa primeasca mai mult decat dau: in felul acesta au facut un targ bun, o afacere buna. Iar celalalt face acelasi lucru.

Muntele. Partea a doua.

Schiul... Căderea, zborul, şocul. E ameţitor. Nimic în lume, nici vinul, nici muzica, nici iubirea, nu, nici iubirea, nimic, nimic nu aduce atîta lumină.

MIHAIL SEBASTIAN

Drumeţia cere răbdare, convingere, hotărîre, pasiune... Noi nu batem recorduri. Căutăm sănătate şi frumuseţe, aer şi privelişti, lumină şi libertate.

DUMITRU ALMAŞ

Nicio împrejurare nu e mai prielnică convorbirilor prietenoase sau împrietenirii prin vorbe nemeşteşugite şi sincere, ca un drum lung de munte.

BUCURA DUMBRAVA

Exagerarile Bisericii: Porunca II

Cred ca foarte multi oameni au de suferit din cauza credintei oarbe si a fricii de pedeapsa de dupa moarte. Cine crede "la buche" in tot ce scrie prin cartile de invatatura crestina, este pierdut: practic, nu mai poate face nimic, este paralizat, pentru ca nu mai are niciun fel de control asupra vietii lui. Daca omul s-ar elibera de toate maruntisurile scripturistice, pastrand doar credinta in existenta lui Dumnezeu si aplicand, in masura posibilitatilor, Decalogul, i-ar fi mult mai usor sa traiasca. O sa iau, pe rand, Poruncile din Decalog si o sa explic cum cred eu ca ar trebui respectate, in comparatie cu exagerarile pe care ti le solicita Biserica. 

A DouaPorunca: Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a celor ce sunt sus în cer, sau jos pe pământ, sau în apă şi sub pământ. Să nu te închini lor, nici să le slujeşti...

Inconstienti incalcand A Doua Porunca

Fantome la Brebu

O cina

Ce poti face la Brebu intr-o dupa-amiaza cu ceata si cu momente de ploaie marunta? Poti, de exemplu, sa citesti despre Steve Jobs. Eu am incercat si mi s-a parut ca am facut o alegere buna. Am deschis la intamplare cartea si am dat peste urmatorul pasaj:

"Cina organizata de Sony s-a desfasurat la un restaurant atat de exclusivist, incat nu exista decat o singura masa, servirea mesei aici fiind un privilegiu care se transmite din generatie in generatie...insa cu un amendament: nu exista nicio garantie ca fiul va fi acceptat dupa moartea tatalui.

In seara respectiva am fost serviti, printre altele, cu peste-arici. Dupa cum probabil stiti, daca nu este preparat cu mare grija de catre cineva cu adevarat priceput, pestele-arici este otravitor, fiind considerat cea mai otravitoare a doua vertebrata din lume".

Nu stiu ce as mai putea comenta. Marturisesc ca am ramas oarecum cu gura cascata, chiar daca imi inchipuiam ca nu prea mai are ce sa ma mire.

Insist: ce este dragostea?

Am auzit de un barbat care a ramas holtei toata viata pentru ca o cauta pe femeia perfecta. La varsta de saptezeci de ani, cineva l-a intrebat: Ai calatorit foarte mult, ai cautat de la New York in Katmandu, din Katmandu la Roma, de la Roma la Londra. Chiar nu ai putut sa gasesti femeia perfecta? Nici macar una? Batranul s-a intristat profund. A spus: Ba da, o data am gasit-o. Intr-o zi, candva, demult, am dat peste o femeie perfecta. Curiosul l-a intrebat mai departe: Si ce s-a intamplat? De ce nu te-ai casatorit? Trist, batranul i-a spus: Pentru ce? Ea il cauta pe barbatul perfect.

Maruntisuri si delicii de la Brebu

Ceata si focul

Cu Maria la Brebu Nou. Am ajuns aseara dupa un drum de patru ore. Am prins o ceata atat de deasa, incat la un moment dat nu am mai vazut drumul. Am scapat cu bine, dupa cum se vede. Maria a stat cumva ca pe ace, am simtit-o. Imi punea mereu intrebari despre fiintele padurii, am tot discutat despre ce ar face ea daca ar trebui sa ramana peste noapte acolo. Mi-a cerut chiar sa sting luminile complet, ceea ce am si facut (dupa ce am oprit masina, evident) si dupa numai cateva secunde a strigat "aprinde luminile, tata!".

Soba lui Pol

La sat cu iPadul

Plec cu Maria la Brebu Nou, unde am mai fost cand cu festivalul de la Garana. Chiar daca ploua, chiar daca e ceva mai frig, ma bucur ca in sfarsit Maria merge in natura. Sigur ca isi ia acolo iPadul si iPhone-ul, ca sa arda o iJoaca maxima, dar o sa am eu grija sa o scot din casa.

Bineinteles ca si eu o sa-mi iau laptopul, ca sa pot citi mails si sa pot scrie pe blog. Nu mai pot sa nu scriu pe blog, mi se pare cea mai buna inventie din ultimele 800 de milioane de ani. Nu trebuie sa car cu mine creioane, topuri de hartie, sa scriu seara la opait apoi sa trimit cu posta, in plic, ceea ce am scris, sa ajunga la destinatari dupa saptamani intregi, apoi sa primesc raspuns dupa alte saptamani si tot asa. Pai cat am scris eu pe acest blog, daca era sa pun pe hartie si sa trimit cu posta, as fi murit de batranete si nu as fi trimis nici macar un sfert.

Asa ca ma gandesc ca asta ar fi solutia optima pentru cei ca mine, nostalgici ai traiului bucolic si totodata consumatori de tehnologie moderna: la sat, cu iPadul.

Un ras prostesc

Mi-a ajuns si mie in mail un articol al Capcaunului Cumsecade Plesu, intitulat de catre autor "Românul pravoslavnic". Cei care i-au dat drumul sa circule i-au spus altfel: "Cine a scris Biblia?" De ce? Simplu, titlul original face pe oricine sa trimita mailul direct in bulk. Cand vine vorba, insa, de misterele Bibliei, mai toata lumea deschide mesajul. OK, am citit si eu articolul si ma grabesc sa il reproduc, apoi sa-l desfiintez:

Dictatorii

In sfarsit a fost prins si executat Muammar al Gaddafi. Tavalugul nu se opreste. Acum, dupa ce respectivul a murit, pot spune cu mana pe inima ca eu, unul, il respect pentru felul in care si-a terminat cariera de dictator. Si pe el si pe Saddam si pe Mubarak si pe Ceausescu. Si pe oricare altul care a tinut-o pe-a lui pana la capat.

Gaddafi mort de tot