Mizeria televiziunilor

Poate ca unora li se pare ca sunt cinic, dar accept acest calificativ. Vreau sa spun ca mi se pare grotesc spectacolul care se desfasoara pe toate televiziunile atunci cand moare cate un actor. De fiecare data intra in direct alti actori, cum ar fi Albulescu, Rodica Popescu etc. si incep sa spuna aceleasi lucruri: "nu-mi vine sa cred", "nu pot sa-mi revin", "este o tragedie" si tot asa. In primul rand, in felul asta intreaga drama se banalizeaza, iti vine sa dai pe alt canal: ce sa auzi, cum spune Stela Popescu aceleasi texte pe care le-a spus si la ultimii cinci decedati? Apoi nu te poti impiedica sa te gandesti cam asa: "Nicolaescule, cine o sa spuna chestiile astea cand o sa fii tu cel regretat?" Nu sunt o bruta insensibila, insa cred ca moartea unui om de valoare nu ar trebui sa se transforme in show televizat. Se indoieste cineva ca Albulescu, Popescu, Piersic si toti ceilalti actori sunt indurerati de pierderea unui coleg de-al lor? Nu cred. Si atunci? De ce nu se trece cu mai multa discretie peste momentele astea? De ce nu se da o stire simpla si atat? Televiziunile din tara asta sunt niste mizerii, asta e singura mea concluzie.

Unghii 2

Au inceput sa mi se decojeasca unghiile, nu stiu ce ma voi face.

Autostop

Aş putea scrie o carte despre toate întâmplările prin care am trecut pe vremea când făceam autostopul. Cred că am parcurs mii de kilometri cu „ia-mă nene” atât în vremea adevăratului dictator, cât şi după 1989. Când şi când, îmi vin în minte anumite episoade, unele de-a dreptul incredibile. O să le spun eu încet încet pe toate, cu condiţia să nu mă părăsească memoria.

Miscare browniana

Numai pipi, doamnă

În primul meu an de facultate, am stat în gazdă în diverse locuri, toate în apropierea centrului. Totdeauna era vorba de una sau mai multe babe din alea care arătau ca în anii 40, sulemenite şi cu zâmbete largi, de profesoare de pian. Aveau căsoaie cu parter şi etaj, unde, prin camere cu mobile străvechi şi tablouri, locuiau doar păianjeni şi umbre ale unor amintiri. Dar undeva, pe la mansardă, mai era câte-o cămăruţă, care odinioară servise drept refugiu pentru lucrurile nefolositoare şi care acum era numai bună de închiriat către un student din provincie.

Năsturașii

Îmi scrie o prietenă pe Facebook, aseară, că o să renunțe la contul de acolo și că vom putea ține legătura prin mail. Bun, desigur, decât să pierdem legătura, mai bine o ținem pe mail. Și totuși de ce ar renunta un om în zilele noastre la contul de Facebook? I-am pus întrebarea asta prietenei mele. Răspunsul a sosit ca o tresărire a crengilor bătrânului meu prieten - uriașul fag din marginea poienii Opler din Sinaia, a cărui ospitalitate aproape că am uitat-o și care, gândindu-se că o să apar din nou, cândva, s-a făcut tot mai mic, și-a strâns culorile și a încremenit așteptându-mă, până când a fost doborât de constructorii de case:

O poezie a lui Emil Isac

Ochii tai albastri

Ochii tai albastri
Anii cum i-au înnegrit.
Clipele dulci au murit.

Faceti-va bine (42)

Castravetele

Denumire știinţifică: Cucumis sativus.

Prezentare. Castravetele aparţine familiei cucurbitaceelor. Este o erbacee anuală ce se dezvoltă sub forma unei tulpini  târâtoare-agăţătoare,  acoperită  cu  peri  aspri. Frunzele sunt mari, ușor cordiforme, dar cu vârful ascuţit. Florile sunt galbene și se aseamănă, întrucâtva, cu o stea. Fructul acestei plante, castravetele, util în bucătărie, are și o serie de proprietăţi medicinale. Forma cea mai indicată pentru aplicaţii medicinale este sucul de castravete. Seminţele, vrejurile și cârceii de castravete au, de asemenea, proprietăţi medicinale, pentru terapii preparându-se un decoct.

Arta si artistii ei (6)

După perdea

Când vin seara cu mașina acasă, văd mai întotdeauna la geamul blocului alăturat silueta unei tipe - femeie în vârstă - care stă și privește de după perdele. Cunosc tipul acesta de oameni: neavând absolut nimic de făcut, sătui să se uite la televizor, își descoperă plăcerea de a supraveghea tot ce mișcă prin fața blocului. Oamenii de tipul asta sunt nefericiți dacă locuiesc la casă, acolo nu pot spiona decât vrăbiile și motanii.

Patriotismul

Exista forme de patriotism care mie unuia mi se par total absurde. Vad fel de fel de oameni care se auto-declara patrioti pentru motive care n-au absolut nimic de-a face cu notiunea invocata. Am intalnit chiar pe cineva care spunea ca nu ar accepta sa munceasca in alta tara indiferent de cati bani i s-ar oferi, pentru ca el isi iubeste tara bla bla. Iertat sa-mi fie, dar asta mi se pare tembelism. Si nu orice fel de tembelism, ci unul care ascunde mecanismul din fabula cu vulpea si strugurii. 

Abuzuri în serie legate de ridicarea mașinilor parcate aiurea

Să presupunem că pe o stradă sunt două locuri de parcare pentru handicapați, marcate frumos, vizibil, așa încât să nu existe riscul ca vreun șofer grăbit să tragă mașină acolo fără să realizeze că nu e voie. Cu toate astea, pe cele două locuri sunt parcate mașini ale unor indivizi care nu sunt handicapați. Vine agentul sau spionul, nu știu cum e mai bine să fie numit, vede care e treaba și imediat sună la cei care se ocupă cu ridicările. Sosește imediat o macara însoțită de un polițist și ridică una dintre cele două mașini. La scurt timp, apare proprietarul care, dacă nu face infarct, se duce să plătească bani grei că să-și recupereze mașina. Imediat după ce el a plecat, apare și proprietarul celei de-a doua mașini, care se suie liniștit la volan și pleacă, fără să aibă habar pe lângă ce a trecut.

Faceti-va bine (41)

Castanul

Denumire știinţifică: Aesculus hippocastanum.

Denumire populară: castan porcesc, castan sălbatic.

Prezentare. Castanul este un arbore puternic și maiestuos. Își  are  originea  în peninsula Balcanică. Înalt până la 30 de metri, castanul se remarcă și prin valoarea sa ornamentală. Frunzele castanului au un peţiol lung de 10 – 20 cm, fiecare grupare de frunze având mai multe foliole. Aceste foliole sunt dispuse după mărime, cea mai mare fiind foliola mijlocie.

Haosul meu drag

Pot să recunosc fără să-mi tremure vocea că trăiesc într-un haos desăvârşit. În calculator e haos: sute de giga de fişiere din care, sunt sigur, nu-mi sunt necesare nici 10%. Haos în hârtii, în sertare, în acte, în cărţi, în orice. Şi nu, nu-mi place haosul, nici nu-l controlez. Nu fac decât să-l sporesc. Sunt un exemplu perfect pentru legea entropiei.

Lenuța în exercițiul funcțiunii

Forfoteala

Exista oameni - si sunt foarte multi - care sunt ocupati pana peste cap cu problemele vietii cotidiene. Pentru ei, viata este un sir neintrerupt de amanari, pentru ca in fiecare seara sunt nevoiti sa mearga la culcare, franti, inainte de a termina tot ce si-au propus. Exista insa destui si dintre cei care nu considera ca ar trebui sa faca prea multe lucruri, intrucat cu ele sau fara ele, viata e tot aia si merge inainte cum vrea ea. Cred ca nici ei nu sunt putini deloc. Diferenta e ca cei din urma sunt mult mai predispusi la o meditatie de tip fatalist. Cei dintai n-au vreme sa se gandeasca la nimic de ordin, sa zicem, filosofic. Intr-un anume sens, ei sunt ca detectivii despre care vorbea Karel Capek, spunand ca pe ei nu-i intereseaza ce e omul, cine l-a creat, care e sensul existentei sale; nu, pe detectivi ii intereseaza unde se afla omul ala ca sa poate pune mana pe el si sa-l duca unde trebuie.

Eu unul vad aceasta impotmolire in treburi multe si marunte pe care o practica unii, expresia fricii de a ramane descoperiti in fata intrebarilor fundamentale. Si, din acest punct de vedere, nu vad nicio deosebire intre dependenta lor de forfoteala neintrerupta si oricare alt tip de adictie. Ei depind de forfoteala lor exact cum betivul depinde de vinul lui. Daca ii iei unui astfel de om forfoteala si betivului vinul, ambii vor intra intr-o stare de confuzie, vor descoperi cat sunt de expusi, cat e viata de absurda.

Desigur, e mai bine sa fii work addicted decat betiv. Cel putin nu te distrugi.  Dar asta nu te ajuta sa rezolvi problemele, ci doar sa nu le mai vezi.

Ocolirea

În orașele astea mari și europene, conduse de oameni iscusiți și gospodari dar deloc mafioți, cum e Timișoara, atunci când plouă apa băltește pe marginea fiecărei străzi. Pietonii, cei care merg pe trotuare, când ajung în dreptul bălților mari se opresc, se uită în spate să vadă dacă e vreo mașină, calculează în cât timp va ajunge ea să între în baltă și în funcție de asta trec sau nu. Cei imprudenți riscă să fie stropiți din cap până-n picioare. Dacă o pățesc, înjură și arată pumnul, însă bineînțeles că nu spre primarul incapabil, ci spre șoferul nesimțit.
Trebuie să recunosc, însă, că marea majoritate a mașinilor care circulă pe ploaie nu te stropesc. Șoferii ocolesc bălțile, asta este realitatea. Important este să răspunzi la o întrebare simplă: de ce fac ei asta? Timișorenii - aia care se cred fruncea etc - vor spune: noi suntem civilizați, măi, nu ca miticii de la București. Aiurea! Nu sunt deloc mai civilizați: ocolesc bălțile instinctiv, pentru că li s-a format reflexul că o baltă ascunde o groapă. Deci de ce să dai într-o groapă de tip Ciuhandu, când traversezi o baltă de tip Ciuhandu? Nu mai bine ocolești?

Sex la poștă, în timpul programului

Ieri m-am dus la poștă să plătesc amenda aplicată de polițistul înzestrat cu simț artistic. În sectorul unde se pot plăti amenzile, lucrează trei persoane pe care le știu de o grămadă de vreme. Două erau acolo, de față, a treia lipsea. Calculatorul era pornit, așa încât m-am gândit imediat că tipa a ieșit numai puțin, pentru ceva foarte urgent - mai ales că în fața ghișeului ei era un individ cu un teanc de hârtii în mână, care în mod vădit stătea acolo pentru că i se spusese ceva de genul „vin imediat”. Eu m-am așezat la una dintre cele două cozi și am așteptat. Până să ajung la ghișeu, cred că au trecut vreo douăzeci de minute. Am ajuns in față și i-am dat functionarei hârtiile. În timp ce opera pe compul ei, tipa a avut un mic schimb de replici cu vecina de la ghișeul din mijloc, care a decurs cam așa:

Incremenirea

Treceam ieri pe lângă piaţa din cartier şi, dintr-odată, am realizat cât de mult mă uimeşte să văd aceiaşi oameni făcând aceleaşi lucruri zi de zi. Iată, în faţa covrigăriei, individul fără picioare stând în scaunul lui cu rotile şi psalmodiind aceleaşi texte înduplecătoare. Mai încolo, florarii, mereu la fel îmbrăcaţi, lângă tarabele pe care stau mereu aceleaşi flori, de parcă nimeni n-ar cumpăra vreodată nici măcar o petală. Cerşetorii, nebunii, iată-i şi pe ei cam în aceleaşi locuri, mergând strâmb şi schimonosindu-şi fețele. Oh, lumea nu se mai schimbă, gata, a încremenit. De-acum şi până nu voi mai fi o să văd mereu aceeaşi poză, aceeaşi lovitură de bardă aplicată secundei în care pentru mine cineva a spus stop. Când eram copil, încremenirea asta era tot ce-mi doream, mă bucuram să mă trezesc dimineaţa şi să constat că nimic nu s-a schimbat. Căpătam siguranţă, universul nu putea să fie decât prietenos, ne-luându-mi oamenii, lucrurile şi peisajele cunoscute. Acum însă... parcă mă cuprinde disperarea. Aş vrea ca totul în jur să se schimbe, să nu mă simt prizonier al acestor imagini. Aş vrea ca pe sub fereastra mea să nu mai treacă maşinile, ci să curgă Nilul, la semafor, după roşu să vină albastrul cerului de vară, motorul să toarcă piesele lui Cat Stevens...

Eroii

Am citit si-am recitit povestea pe care am scris-o eu cand eram foarte mic. Am ras de m-a durut burta. Cred ca oricine o citeste rade pana-l doare burta. Numai ca rasul inceteaza, cel putin in cazul meu, cand citesc sfarsitul. Ce se intampla acolo? Un lucru destul de putin obisnuit: cei doi eroi ai povestii mor! Va dati seama? Cine mai moare azi dintre eroii principali? Moare Harry Potter, cumva? Moare Bruce Willis prin vreun film din alea cu die hard? Dar ce sens are sa insir eroii cartilor sau filmelor care trec prin toate pericolele posibile si la sfarsit isi imbratiseaza acasa nevestele pline de lacrimi de fericire? Eroii, in zilele noastre, de aia sunt eroi: ca sa nu moara, sa triumfe intotdeauna asupra raului si toate celelalte imbecilitati.

Ei bine, cand scriam eu povestea cu Vali si Marin, nu aveam cum sa fiu satul de porcariile americane in care eroii ies mereu la suprafata precum uleiul. Cu toate astea, am apreciat ca asa trebuie scrisa o poveste: eroii fac eroisme, salveaza ce au de salvat si pentru asta platesc un pret - pretul maxim. Mi se pare foarte interesant pentru un copil de nici zece ani.

O poveste a lui Raul Baz de când avea intre 7 și 9 ani

MAȘINA MORȚII

              1) Ce se poate întâmpla în noapte

     Se însera. Lângă miliție se auziră focuri de revolver. Maiorul se repezi spre ușă cu pistolul în mână. Ieșind, un glonte îi șuieră pe la urechi, iar altul îi găuri capul.

   Dar în același timp, sergentul nu pierduse vremea. Se luase pe urmele criminalului, Il cunoștea după pufăitul regulat, care se auzea dinspre pădure. Intrând în aceasta, pufăitul pieri din față, în schimb se auzi din spate. Sergentul întoarse capul și văzu un robot în formă de brontozaur (1). O luă la fugă, dar peste cinci minute îl ajunse iar din urmă, îngrozitorul șuierat. Scoase o bărdiță și o azvârli în robot. Atins de ea, acesta răcni și ridică o labă. Sergentul se zvârcoli puțin, cu ochii scoși din orbite și căzu mort la pământ.

    -       Asta-i toată povestea?

          -       Da, da-i adevărată.

          -       Bineee... Știi ce zic eu, măi Văleancă? Ce-ar fi să plecăm să găsim baza dușmanului?

          -     Bine, bine, dar ți-am mai spus să nu-mi mai spui Văleancă, ci Vali! Dacă nu vrei, îți spun și eu Morun și gata!

            -       Hai că nu-ți mai spun! De ce zici, e bună ideea?

            -       Da da! Plecăm mâine. Dar dacă ne-mpușcă?

            -       Nu-i nimic, dar mie-mi plac  aventurile

            -       Și mie, dar asta-i periculoasă!

       1.)  Brontozaur: reptilă preistorică, lungă de peste 20 m. și cântărind peste 50 t

            -       Treaba ta! Dacă nu vii, mă duc numai eu!

            -       Eee... Nici așa nu-i bine! Mai bine vin și eu!

Și cei doi porniră să înfăptuiască mărețul plan de a descoperi baza secretă a dușmanului.

            2)    Robotul

    Ajunseră în pădurea unde murise sergentul, auziră șuieratul și văzură robotul. Fugiră. Ajunseră la marginea pădurii. Acolo, chiar la picioarele lor, se căsca o prăpastie. Vali fu gata să cadă. Noroc că sosi la timp ajutorul prietenului, care-l prinse de picior.

             -       Era să cazi! 

             -       Era, dar n-am căzut!

Dar acum nu mai aveau timp de vorba. Din spate venea robotul. Se uitară în vale. Văzură o funie prinsă de perete. Coborâră în mare grabă. Observară un platou, pe care era o mică pădurice. Intrară în ea. Zăriră un tunel.

            3)    Baza

    Intrară. Inaintau cu grijă. Deodată, auziră în spate:

            -       Mâinile sus!

Vali se răsuci brusc și-i trase un pumn individului cu un ochi bandajat, ce stătea țeapăn, cu pistolul în mână.

Il percheziționară și găsiră o pereche de chei. Apoi plecară mai departe.

Deodata, amuțiră. Simțeau apropiindu-se cu pași greoi, un animal uriaș. Observară că este același robot.

Vrură să fugă. Dar din spate venea un asemănător animal. Deodată, Vali se repezi la robot și-l lovi cu bocancul. O gaură lăsă să se vadă că animalul e de carton.

            -         E de carton, e de carton!

Atunci, din spatele animalelor, ieșiră doi oameni înarmați. Marin aruncă cu un bolovan. Unul dintre bandiți se prăbuși la pământ. Dar ceilalți trei traseră. Vali căzu. Dar Marin, care era ascuns după o stâncă, aruncă cu un băț peste capetele bandiților, care nici nu-l observară. Bățul căzu, făcând zgomot. Cei doi se întoarseră iar Marin mai aruncă o piatră. Incă un bandit se prăbuși. Ceilalți, văzând cât de tari sunt cei doi, fugiră repede.

    Marin îl ajută pe Vali să se vindece, apoi porniră amândoi spre a căuta în continuare baza.

   Cotiră după o stâncă. Văzură prima ușă. Pe ea era o hârtie cu cap de mort. Sub ea scria: „Nu intrați! Pericol de moarte!”

     Dar Vali își dădu seama că e vorba de o cursă. Așa că, deschise ușa umpic, cât să se poată strecura amândoi. Inăuntru văzură un birou, iar pe peretele stâng, o ușă. Intrară și acolo și iar văzură o ușă. Si așa de vreo zece ori. In ultima încăpere observară un safe (1). Cu multă migală îl deschiseră și înăuntru zăriră o cheie. O luară și cu ea deschiseră ușa pe care scria „Baza secretă”

     Apoi încuiară pe dinăuntru. Inăuntru era o mașină, un aparat cu multe rotițe și butoane. Apăsară pe un buton. Auziră un glas:

         -     Veniți la ordine! Veniți la ordine. Ușa se deschise și intrară cinci roboți, de astă dată nu de carton.

            1)    Safe: casă de bani

    Cei doi se ascunseră. Roboții ascultară ordinele, apoi plecară. Marin și Vali ieșiră. Deschiseră geamul. Văzură că sînt pe platoul pe care coborâseră fiind urmăriți de robot. Marin ieși. Vali luă un par și lovi mașina. Ii smulse câteva rotițe, rupse niște fire, apăsă pe toate butoanele. Apoi fugi după Marin. Se cățărară pe sfoară. Când să ajungă sus, zăriră pe unul dintre oamenii care fugiseră. Acesta tăia sfoara. Cei doi însă se urcau. Deodată sfoara se rupse. Marin și cu Vali căzură.

..................................................................................................................................

Acesta fu sfârșitul celor doi temerari care scăpaseră orașul de niște răufăcători periculoși.