Pariul

Îmi amintesc din când în când de diverși colegi de armată. Cu unii am fost coleg și în facultate, pe alții nu i-am mai văzut niciodată, cu alții m-am întâlnit după zeci de ani, complet întâmplător. Azi îmi vine minte un tip pe nume L, poreclit Lambez. Un individ cu mustăcioară de birtaș, durduliu, mic de statură și cu un zâmbet permanent lățit pe figură. Nu-mi aduc aminte absolut nimic despre el, cu excepția unui episod în care a fost protagonist și pe care l-am comentat luni de zile după ce a avut loc.

Mici intamplari cu animale (7)

Fără sfială (3) 

Am nimerit vreme rea la vînătoarea de capre negre. Prin viscol abia am putut străbate pînă la stîna, părăsită de mult de oameni şi de turme, în care am hotărît să sălăşluim acele cîteva zile. Cînd am intrat pe uşa stînei am tresărit de fîlfîit de aripi: o pasăre se învîrtea în zbor pe sub acoperişul fără plafon, apoi a ieşit pe deschizătura prin care scapă fumul din vatra din mijloc. Am recunoscut-o: era o cucuvaie (Athene noctua). „Asta ne mai trebuia!" — a bombănit paznicul, superstiţios. Mie mi s-a făcut milă de biata pasăre, care s-a aciuat aici de frica urgiei de afară şi noi am alungat-o. Unde îşi va găsi ea un adăpost atît de bun ?

Arta si artistii ei (11)

Evrika! Vin banii!

Tocmai am găsit piatra filosofală sub masa din bucătărie. Acum o să transform diverse chestii în aur.

Faceti-va bine (58)

Cireșul și Vișinul

Denumiri știinţifice: Cerasus avium (Cireșul); Prunus cerasus (Vișinul).

Prezentare. Atât cireșul, cât și vișinul – pomi fructiferi binecunoscuţi – fac parte din aceeași familie de plante – rozaceele. Cireșul poate ajunge până la 12 metri înălţime, în timp ce vișinul rar trece de 10 metri. Pentru  uz  medicinal  se  recoltează  codiţele  de  vișine  și  de  cireșe,  din  care  se prepară un decoct.

Nostalgia

Maria stă în camera ei, nu știu exact cu ce se ocupă, dar s-a dus acolo cu intenția declarată de a face ordine. Eu, pe la bucătărie, trebăluiesc: mai spăl vase, mai fierb orezul Basmati, mai pun la marinat pulpele de pui, mai strig la câine, care stă numai printre picioarele mele, mai scap pe jos câte o furculiță care chițăie cum numai furculițele știu și, dintr-odată, mă văd cum stăteam eu în camera mea de la Sinaia, întins pe pat ori așezat la birou, cum citeam, cum scriam, cum priveam pe fereastră către munte și o auzeam pe mama alături, în bucătărie, trebăluind, spălând vase, strigând la câte una din cele trei pisici, scăpând câte o farfurie în chiuvetă și, cine știe, văzându-se pe ea mică, în camera ei și ascultând-o pe Busea, care trebăluia în bucătărie...
Doamne, mi-am spus, chiar acum, în secundele astea, ceea ce fac eu se transformă în istoria personală a Mariei, care peste ani și ani își va aminti de toate astea și poate o va cuprinde nostalgia, așa cum m-a cuprins pe mine, fără niciun preaviz, fără nicio explicație...

O poezie a lui George Alboiu

MIGRATIE
Inundau copiii ulitele satului,
în câte o casa intrau si mamele
îi mângâiau pe crestet ca si cum
dintotdeauna ar fi fost ai lor.
Se mirau femeile, se mirau barbatii:
azi vin copii mai mult ca oricând,
e prea vârtos pamântul, la fiecare pas
din carnea lui tâsneste un copil.
Si-ntr-adevar, în serile cu umblet
un suflet se rupea spre sat.
Curgea în zdrente linistea câmpiei
iar satul se apleca spre ei
si-i ridica în brate pe rând.
Însa noaptea, din paturile lor, copiii
se dadeau jos si alergau pe câmp tacuti,
se prindeau la loc în vrejuri, în tufe, în pomi
si dupa ce visau destul
se întorceau nedumeriti si somnorosi.

Mici intamplari cu animale (6)

Fără sfială (2)
În parcurile multor oraşe, în care oamenii se bucură nu numai de copaci, flori şi aer proaspăt, ci şi de micile vietăţi care trăiesc acolo, este un lucru obişnuit să vezi veveriţele ve­nind fără frică în faţa băncii pe care te odihneşti şi să aştepte de la tine o firimitură bună. Acele veveriţe au devenit semi-domestice, şi-au pierdut sfiala şi frica de om, îl ştiu fără primej­die, iar pe unii îi recunosc a le fi prieteni statornici.

Grade de libertate

Mereu m-am gândit, în anii din urmă, la faptul că mie mi-ar fi prins bine să trăiesc sub un anume grad de asuprire. Am constatat că singurul mod în care pot să fac ceva este prin împotrivire. De îndată ce mi se dă libertatea completă, nu mai fac nimic în afară de a mă căina.
Numărul gradelor de libertate cu care este capabil să reziste un om poate fi foarte mic. Au existat tipi care au supravieţuit unor condiţii absolut incredibile - închişi ani de zile în cuşti, hrăniţi numai cu pâine şi apă, bătuţi zilnic etc. E celebru cazul lui Corneliu Coposu care a stat mai bine de şapte ani la recluziune şi nu a avut voie să vorbească, în toată această perioada, cu nimeni. Pentru mine, suprimarea unui grad oarecare de libertate ar fi putut însemna potenţarea unei atitudini creative şi sunt convins că mi-ar fi oferit un sens în viaţă, o raţiune de a merge mai departe. Aşa însă... mi se pare că a avea absolut orice libertate este echivalent cu a pluti în spaţiul intergalactic, cu posibilitatea de a o lua, în mod egal, în absolut orice direcţie.
O comparaţie mai vulgară ar fi cea cu restaurantul în care intră cineva şi vede toate mesele libere. Ei, cât de dificil e să aleagă una din ele! Dar dacă una singură ar fi liberă, ce s-ar mai năpusti el să se aşeze acolo...

Intalnire-surpriza la Real

Acum cativa ani, am mers cu Maria si Richi1 undeva pe soseaua catre aeroport. Pe stanga, la un moment dat, se vedea o constructie foarte mare, despre care nu aveam idee in acel moment ca urmeaza a fi un nou Real. Ce ne-a interesat pe noi a fost existenta unui drum asfaltat pe care nu avea cum sa circule nicio masina si pe care Maria putea sa se dea cu rolele si cu bicicleta. I-am dat drumul lui Richi si Maria s-a apucat de ture. Se ducea cu rolele pana aproape de constructie, se intorcea, apoi lua bicicleta, ce mai, o fericire. La un moment dat, Richi a disparut. Am strigat, am fluierat - degeaba. Ne-am dus pana in spatele cladirii, unde am dat de niste paznici. I-am intrebat de un catel mic alb si ne-au zis ca da, l-au vazut alergand dupa o catea mica neagra. OK, ne-am avantat pe campuri, printre buruieni inalte si musuroaie de cartita, pana am dat de un fel de transeu care imprejumuia un teren dreptunghiular destul de intins. Ei bine, Richi1 si cateaua lui se bagasera acolo si inconjurau terenul in cea mai mare viteza, de parca ar fi participat la vreo cursa olimpica.

Faceti-va bine (57)

Cimișirul

Denumire știinţifică: Buxus sempervirens.

Prezentare. Este una dintre cele mai longevive plante. Poate trăi până la 600 de ani. Nu prea înalt (maximum șapte metri), cimișirul este un arbust întâlnit în păduri, mai ales în cele aflate în zone calcaroase. Chiar și frunzele acestui venerabil sunt deosebite, adică nu sunt întotdeauna verzi, culoarea lor fiind, uneori, roșie sau portocalie. Cimișirul face parte din familia celastraceelor. Valenţe  terapeutice  au  rădăcinile,  coaja  și  frunzele.   Din  acestea  se  prepară infuzie, decoct sau tinctură.

Avortul

Pe blogul ei, numita Claudia Boghicevici (numită ministru al muncii, asta am vrut să zic), postează următoarele:

Trăim într-o societate care s-a deschis mult după anii comunismului, dar care din păcate încă își refuză perpetuarea. O spun cu un mare regret în suflet, dat fiind faptul că ultimele date statistice ne indică  România ca ocupând al treilea loc în Uniunea Europeană în privința numărului de avorturi săvârșite anual. Ba mai mult decât atât statistica ultimilor 50 de ani, ne arată un cutremurător adevăr- și anume, faptul că peste 22 de milioane de avorturi au fost săvârșite în acest interval de timp. Adică am refuzat dreptul la viață pentru încă o Românie!

Orbirea

De cand s-a depus zapada prin Timisoara, m-a tot obsedat un vers pe care l-am comis pe vremuri, ca elev. El suna asa: "Am sa orbesc privind zapezile". M-am tot intrebat cum ar fi putut sa mearga mai departe poezia asta si nu mi-a venit nicio idee. Astazi, fie ca ma credeti fie ca nu, am gasit poezia. Ea a zacut intr-o agenda de culoare verde, scoasa in 1976 - ma gandesc ca de Editura Litera, din motive care se pot deduce din poza:

Mici intamplari cu animale (5)

Fără sfială (1)

Într-o vară, vînătorul care ne scrie stătea lungit pe păceiul din colibă. Venise, aşa, la o hoinăreală fără gînd rău, ca să mai dea faţă cu mulţimea vietăţilor pădurii. Îi plăcea să le vadă ca pe nişte prietene. Acum, în ceasul de arşiţă, se odihnea în răcoarea colibei, cu uşa larg deschisă.

Iată că se iveşte pe prag un piţiguş, galben pe pîntece. Pri­veşte în dreapta, în stînga, observă pe jos fărîme de pîine... O clipă s-a mai sfiit de om, apoi s-a apropiat şi a ciugulit isteţ miezurile, pînă le-a cules pe toate. Apoi, venindu-i în minte altceva, s-a avîntat pe bocancii vînătorului şi a început să smulgă cu multă rîvnă fire din lîna ciorapilor. Probabil avea nevoie să mai înnoiască patul din cuibul lui. Material mai bun pentru asemenea lucru decît lîna nu-i, si iată aici, la îndemînă, bogăţie mare. Iar omul rabdă, fără să-i alunge. A smuls cîteva fire şi, tare mulţumit, a zburat pe uşă afară.

Altădată, acelaşi vînător, iubitor de animale, stătea reze­mat de un copac şi îşi răsucea o ţigară. Deodată simte pe picior un fel de gîdilătură: un ţoi (Sitta europaea) care făcea exerciţii de gimnastică, se căţăra exact ca pe coaja copacului.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor

Ţoi

Treceri

A doua adnotare, una sinistra, din carnetelul proaspat regasit.

Plangeam, cand eram mic, pentru Winnetou si apasi, iar azi toti imi apar ca niste simpli salbatici, convietuind cu animalele. Oare in ce fel s-a petrecut trecerea asta?
Dar figurile frumoase ale femeilor, cum de au ajuns sa imi apara doar ca simple etape in sirul transformarilor care conduc la starea de cadavru, trecand prin cea de batrana buhaita?

Padurea la Sinaia

Am dat peste un caietel cu adnotari. Prostul meu obicei de a nu trece si data cand scriu ceva... Oricum, nu poate fi vorba de lucruri mai vechi de 2005, pentru ca in 2005, din cate imi amintesc, am fost prima data cu Maria la Sinaia. Ia uite ce scriam:

Spun ca am pierdut copilaria, ca au disparut toate petele de soare, toti paianjenii etc. Dar nu e adevarat, ele sunt aici si le vad chiar acum, dar (ca) eu-copilul meu, pentru ca Maria e Raul, sau mai bine zis noi doi suntem una si mai suntem una cu toti cei dinaintea noastra si de dupa noi.

Padurea de la Sinaia e aici, o vede Maria cu ochii mei de atunci.

Ispravile lui Pacala (4)

Fuga

Noaptea coperea-ntreg satul cu mantaua-i înstelată

Şi se odihnea, prin case, lumea-n visuri cufundată.

Numai fraţii n-aveau tihnă... se găteau de lungă cale.

— Sec noroc avurăm, Doamne! Sec! ziceau cei doi, cu jale.

Cum să părăsim, măi frate, cum? atâta bogăţie.

În bănet ei îşi vârâră mâinile cu lăcomie,

Îndesară prin şerpare cât putut-au îndesa.

Iar Păcală? El plecat-a făr’ să ia... nici o para!

Faceti-va bine (56)

Cimbrul de cultură

Denumirea știinţifică: Satureja hortensis.

Denumiri populare: lămâioară, lămâiţă, iarba cucului.

Prezentare. Cimbrul de cultură este o erbacee anuală, înaltă de 10 – 15 cm. Crește în tufe. Florile sale sunt foarte mici, în nuanţe roz sau violet, inflorescenţa fiind oarecum asemănătoare cu un spic. Asemenea cimbrișorului, crește bine în locurile cu lumină puternică. Pentru terapii obișnuite se recoltează toată planta. În scopul obţinerii de preparate foarte puternice se culege, însă, doar partea superioară a plantei, mai fragedă și cu flori.

Priviri

În fiecare zi, mergând pe unde am treabă, mi se întâlnesc privirile cu cele ale altor oameni, necunoscuţi. Femei, bărbaţi, tineri, bătrâni - diverşi oameni se uită la mine şi eu le surprind privirile. Mi se întâmplă pe stradă, în magazine, oriunde aş merge. La semafor, când stau la rând până se face verde şi pe banda de alături aşteaptă altcineva, mi se întâmplă să mă uit la el şi el să se uite la mine. Încrucişarea privirilor - un eveniment care se petrece de miliarde de ori în fiecare zi. Mă gândeam, odată, că printre miile de necunoscuţi pe care i-am privit în ochi, preţ de o secundă, poate vor fi fost unii deosebiţi, speciali, oameni foarte buni sau foarte răi, foarte inteligenţi sau foarte proşti. Cine ştie, poate că de-a lungul vieţii mi-am intersectat privirile cu viitori criminali ori cu eroi anonimi, din cei care salvează vieţile altora şi pleacă, fără a avea nevoie de nimic. Oare să conteze cumva, pe căi neştiute, în ceea ce face omul, felul privirilor pe care le-a întâlnit? Oare este posibil ca de fiecare dată când mă uit în ochii cuiva să preiau ceva din el, o cuantă sufletească subtilă, care să se aşeze undeva, într-un ungher al sufletului meu şi să-i modifice, infinitezimal, arhitectura?

Iarna adevarata

Alaltaieri dimineata, se plangeau vecinii de bloc ca afara sunt -18 grade. Li se parea ceva fantastic, care trebuie povestit, discutat etc. Eu, care faceam de garda la Focsani, in vremea armatei, la -35 de grade, nu gaseam nimic spectaculos in toata povestea. Crescut la Sinaia si invatat cu gerurile, -18 mi se pare o joaca. 

Dar iata ca azi sunt -21. I-am zis Mariei: "e momentul sa vezi si tu ce inseamna un gerulet". In rest, toate sunt la fel: ciorile in copaci, Bega inghetata, Richi se precipita...