Faceti-va bine (101)

Fasolea
Denumire știinţifică: Phaseolus vulgaris.
Prezentare. Fasolea este o plantă anuală din familia leguminoaselor. Florile sunt albe, verzui, roșii sau roz. Fructul de fasole se prezintă sub forma unei păstăi care conţine seminţele – atât de familiarele boabe de fasole. Foarte cunoscută și foarte răspândită, fasolea se dovedește a fi nu numai un aliment important, ci și un adevărat medicament. Bobul de fasole conţine substanţe proteice (până la 25%), zaharoză (circa 4%), glucoză (5 – 7%). Pentru tratamente se folosesc tecile de la păstăi, în special tecile de la soiurile care au păstaia albă. Din aceste teci se prepară un decoct nu prea plăcut la gust.

Reportofonul

Înainte de a pleca din România, mi-am cumpărat un reportofon. M-am gândit că atunci când te duci într-o lume nouă, nu strică să ai aşa ceva, pe lângă camera foto. Uneori nu-ţi ajung pozele - chiar mi s-a întâmplat de câteva ori să asist la nişte evenimente sonore demne de înregistrat. În plus, atunci când îmi vin idei în cascadă, cum mi se întâmplă de când eram copil, uit cea mai mare parte a lor, aşa că e important să mă pot înregistra expunându-le. Nu se ştie, îmi tot spun, dacă nu va veni şi ziua când voi începe să le aştern pe hârtie.

Lumi (2)

Asa cum scriam aici, prin Hannover si  prin imprejurimi intalnesti tot felul de lumi. Azi, lumea maimutelor.

Beckett (3)

Intră Pozzo şi Lucky. Primul îl mînă pe al doilea cu ajutorul unei funii trecute pe după gît, în aşa fel încît apare întîi Lucky urmat de funia destul de lungă ca el să poată ajunge în mijlocul platoului înainte ca Pozzo să iasă din culise. Lucky poartă o valiză grea, un scaun pliant, un coş cu provizii şi un pardesiu pe braţ. Pozzo are un bici în mînă.

POZZO (în culise): Mai repede! (Pocnet de bici. Pozzo apare. Ei traversează scena. Lucky trece prin faţa lui Vladimir şi Estragon şi iese. Pozzo, văzîndu-i pe Estragon şi pe Vladimir, se opreşte. Funia se întinde. Pozzo trage cu putere de ea.) Înapoi!

Un regim de viață din secolul XVII

Regime de vivre

Mă trezesc pe la unşpe, iar la două mănânc.

Pe la şapte sunt beat şi, gândind eu adânc,

Cer o femeie şi, ca să nu iau vreo boală,

Mă las mângâiat pân' ce-i termin în poală.

Ne sfădim apoi straşnic şi-adorm iar buştean

Dar târfa prin pungă îmi umblă viclean.

Furiş pleac-apoi ticăloasa muiere

Şi văduv mă lasă de bani şi plăcere.

Când iar mă trezesc, nervos şi beat criţă,

Stârnesc tărăboi c-am scăpat cea mândriţă.

Răcnesc, fac urât şi m-apucă pârţag

Şi-n lipsa femeii sar pe paj să i-o trag.

Mahmur, dimineaţa, la toţi mă răstesc

Şi-n pat, pân' la unşpe, tot casc şi bolesc.

                                 John Wilmot – Conte de Rochester 

Nota mea: John Wilmot, aplicând acest regim de viață, a reușit să trăiască până la vârsta de 33 de ani (cât Iisus Cristos, care a avut, după cum este știut, cu totul alt regim).     

O povestire a lui Marquez

ÎNECATUL CEL MAI FRUMOS DE PE LUME

        Cei dintâi copii care au văzut promontoriul întunecat şi tainic înaintând în mare şi‑au închipuit că era un vas duşman. Apoi au văzut că n‑avea steaguri şi nici catarge şi au crezut că ar putea fi o balenă. Dar când a ajuns la ţărm, împotmolindu‑se, i‑au dat la o parte puzderia de alge, braţele de meduze şi rămăşiţele de peşti şi naufragii ce‑l acopereau, desco­perind abia atunci că era un înecat.

Se jucaseră cu el toată după‑amiaza, îngropându‑l în nisip şi dezgropându‑l, până când cineva a dat cu ochii de ei din întâmplare şi a dus vestea, sculând întregul sat în pi­cioare. Bărbaţii care l‑au purtat pe umeri până la casa cea mai apropiată au băgat de seamă că era mai greu decât sunt morţii de obicei, aproape ca un cal şi şi‑au zis că stătuse poate prea mult în voia valurilor iar apa îi pătrunsese în oase. Când l‑au întins însă pe jos au văzut că era mult mai mare decât oricare om, căci abia încăpea în casă, dar au crezut că însuşirea de a creşte şi după moarte era poate în firea anumitor înecaţi. Mirosea a mare şi numai conturul mai dădea de bănuit că era leşul unei fiinţe omeneşti, căci pielea‑i era acoperită de o platoşă de peştişori şi de mâl.

Meschinaria

Oriunde ma duc, orice fac, sunt foarte atent la diversele imperfectiuni care-mi pot iesi in cale. Ici un pahar de plastic lasat pe un gard, colo niste chistoace azvarlite pe trotuar, la semafor unul care trece pe galben spre rosu, in centru altul care traverseaza desi nu e nicio zebra acolo etc. De cate ori reusesc, le fac poze si imi frec mainile cu satisfactie: "Ah, ce v-am mai prins!". 

Cata meschinarie in aceasta ocupatie! In fond, ce vreau sa dovedesc? Ca germanii sunt niste romani care traiesc in alta parte? Dar asta e o prostie imensa. Probabil ca sute de ani ne despart pe noi, urmasii lui Traian, de nemtzi. Si atunci de ce fac eu lucrurile astea? Simplu, din ciuda, alta explicatie nu e. Mi-e ciuda ca ei sunt asa si noi suntem altfel. Mi-e ciuda ca aia 1% dintre nemti care arunca mizerie pe jos in Germania sunt, procentual, tot atatia cati sunt romanii care nu fac astfel de lucruri in Romania. Si cea mai mare ciuda imi e ca pentru germanul de rand, existenta romanilor, ca si a turcilor, e benefica dintr-un singur motiv: atunci cand pe iarba din parc vede niste pungi si niste sticle goale, isi spune in sinea lui: "probabil au trecut pe-aici niste romani sau turci".

Musca si tunul

Constat cu oarece ingrijorare ca nu mai pot suporta niciun fel de invinovatire. M-am invinovatit destul eu insumi, ani si ani si ani. Gata, ajunge  nu mai incape. De cate ori mi se pune ceva in carca, oricat de marunt, am o reactie interioara total disproportionata. Cumva ca si cum m-ar bazai o musca si eu, ca raspuns, as pune pe ea un tun. Incep sa cred ca nu sunt facut pentru a trai printre oameni, ca ar fi mai bine sa stau singur intr-o locuinta modesta si sa-mi vad acolo in liniste de procesul de degradare inceput acum jumatate de veac.

Socrate și elefantul albastru

De câteva zile tot dau peste niște anunțuri care mă îndeamnă să cumpăr cartea „Cum să vinzi un elefant albastru”. In traducere, asta sună cam așa: „Cum să găsești fraierii care să cumpere absolut orice năzbâtie”. Stau și mă întreb: de ce aș cumpăra eu un lucru numai pentru că îmi explică un șmecher marile avantaje pe care le voi avea cumpărându-l? Răspuns: pentru ca să dovedesc că sunt fraier. Dar dacă nu sunt, nici nu cumpăr. Hai să ne inchipuim că eu m-aș lăsa convins să cumpăr un elefant albastru (adică o năzbâtie). Sunt sigur că n-ar trece două zile și m-aș gândi cum să-l vând mai repede, ca să mă scap de el. Și ce aș face în situația aia? Simplu: mi-aș cumpăra cartea „Cum să vinzi un elefant albastru” și aș încerca să aplic metodele de acolo. 

Discursul lui Bismarck

În 1850, la cei treizeci şi cinci de ani ai săi, tânărul Otto von Bismarck, deputat în parlamentul Prusiei, se afla la o răscruce a carierei sale. Tabloul politic al momentului era deosebit de complex — pluteau în aer atât unificarea numeroaselor state germane (între care şi regatul prusian), cât şi războiul cu puternicul imperiu austriac, care avea interes în menţinerea unei Germanii fărâmiţate şi slabe. Unificarea însemna, implicit, un război cu Austria, care nu se sfiise să ameninţe cu intervenţia armată.

Revenirea Hrebenciucului

Acum cateva zile, cand izbucnise marele scandal "Corina Dumitrescu - ministru al educatiei", nu-mi inchipuiam ca este posibila o mizerie mai mare decat sa pui in fruntea Ministerului Educatiei o individa care nu stie sa scrie in limba romana. Ei bine, Victor Ponta mi-a aratat ca se poate, plantandu-l ministru pe un oarecare Ioan Mang. Acest Mang este cu mult mai odios decat Corina Dumitrescu. Pentru ca el nu este altceva decat un plagiator. Plagiator ordinar, adica un individ care a furat munca unor cercetatori israelieni si japonezi. Nu intru in amanunte, e plina presa de ele.

Mici intamplari cu animale (37)

Colaborare

Iată o întîmplare povestită de un bun vînător din munţii de pe la Călimani. 

Au venit acolo doi oaspeţi-vînători din străinătate ca să îm­puşte cîte un cerb carpatin. Vînătorul-ţăran localnic avea însărcinarea să-i conducă, să îi ajute să aibă succes în lumea sălbatică a munţilor noştri, atît de diferită de terenurile de vînă­toare din ţara de baştină a oaspeţilor. Unul dintre vînători a tras într-un cerb foarte puternic în coarne; cerbul a plecat ră­nit. Era seara tîrziu, urmărirea imediată nu mai era cu putinţă. Au constatat doar că cerbul lăsase urmă de sînge bună — nă­dejde că a doua zi îl vor găsi. Dar peste noapte a plouat şi di­mineaţa nu se mai găsea picătură de sînge. S-au căznit oamenii o zi întreagă, dibuind în toate părţile. In zadar!

Faceti-va bine (100)

Fagul
Denumire știinţifică: Fagus sylvatica.
Prezentare. După cum se știe, fagul este un arbore foarte înalt (până la 35 de metri) și foarte puternic, un adevărat monument al naturii. Face parte din familia fagaceelor. Are o scoarţă netedă, cenușiu-albicioasă, lesne de remarcat în pădure. Fagul înflorește în luna mai. Fructul său este o achenă și este cunoscut sub numele de jir. Coaja și gudronul de fag au valoare terapeutică.
Întrebuinţări. Infuzia de coajă de fag este folosită în combaterea febrei, fiind antipiretică și antitermică. Gudronul de fag dă rezultate în tratarea dermatitelor, precum și în boli ale căilor respiratorii, efectul său fiind, adesea, nu numai de ameliorare, ci chiar de vindecare.

O povestire teribila a lui Dino Buzzati

Şapte etaje

După o zi de mers cu trenul, Giuseppe Corte a sosit, într-o dimineaţă de martie, în oraşul unde se afla faimoasa casă de sănătate. Avea puţină febră, dar a vrut să meargă pe jos de la gară până la spital, cărându-şi singur valijoara.

Deşi avea o formă uşoară, incipientă a bolii, Giuseppe Corte fusese sfătuit să se adreseze cunos­cutului sanatoriu în care era tratată doar acea maladie, ceea ce garanta deosebita competenţă a doctorilor şi o raţională repartizare a dotărilor.

Spending my life with IKEA

Ieri s-a incheiat, in sfarsit, aventura patului in care va dormi Maria. Ea a durat aproape o saptamana si a presupus ceva costuri. Iata despre ce e vorba.

Vineri, am mers cu totii la IKEA si ne-am ales diverse lucruri mai mari sau mai mici, printre care patul cu pricina. Frumos pat, nimic de zis, numai ca prea mare: 180/200. Am intrebat daca nu exista si o varianta redusa si ni s-a spus ca da: 140/200. Adica optim, in opinia noastra. Prin urmare, am comandat acest pat. De la IKEA iti cumperi, in general, mobilier pe care ti-l asamblezi singur. Nici nu e mare lucru: piesele se imbina perfect, ai instructiuni pe care le poate intelege si un animal de companie, asa ca tot ce trebuie sa faci este sa invarti niste suruburi. Cu toate astea, uneori, cand te grabesti foarte tare, poti sa chemi firma sa faca montajul. In cazul de fata, daca am fi ales aceasta varianta, ar fi trebuit sa asteptam trei saptamani. Asa ca am zis: "Montez eu paturile" (spun paturile pentru ca mi-am luat si eu unul). 

Tablia de 140, talpa de 160 si talpa mare, de 200

Incet cu biroul pe scări

Azi, pe la 10, m-am dus să mai trebăluiesc pe-acasă. Printre altele, m-am apucat să mut un birou care stătea, conform unei prietene, ca nuca-n perete. Un birou deloc uşor, care trebuia dus la etaj, adică pe o scară îngustă şi cotită. M-am luptat cu biroul ăla cam jumătate de ora, până ce m-am ofilit. Bineînţeles că s-a blocat exact la mijlocul scării, unde e curba cea mai strânsă. Am mai tras, am mai împins, sigur că fără niciun rezultat, apoi mi-am amintit, fireşte, de Marin Sorescu şi de cărţulia lui „Uşor cu pianul pe scări”. După care, exact în clipa în care mi-am zis „îmi bag picioarele”, am auzit soneria. Am deschis şi m-am trezit cu un domn şi o doamnă, care doreau să ştie dacă maşina din faţa intrării e a mea. Le-am spus că e a mea şi atunci au susurat ceva de genul „OK, no problem, kaine problem”. Ei şi atunci ce mi-am zis eu? Ia să încerc marea cu degetul. Aşa că l-am rugat pe domnul respectiv să între numai 30 de secunde şi să-mi dea o mână de ajutor. A ezitat, a mormăit ceva ininteligibil, dar până la urmă a intrat. Când a văzut biroul încoţopenit în perete, s-a luminat la faţă. A apucat de un capăt, eu de celălalt şi în câteva secunde am fost sus. Apoi am schimbat câteva vorbuliţe, pe subiectul România. Jos, în uşa, nevastă-sa (ori ce-o fi fost) râdea de se prăpădea. Cel mai tare a râs când eu, închipuindu-mi că cei doi ar trebui să fie nişte vecini de prin cartier, m-am apucat să-i spun tipului că oricând are nevoie de ceva ajutor sunt la dispoziţia lui. Apoi s-au suit într-o maşină şi s-au tot dus.

Restauratia comunista (4)

Ideile de piaţă (4)

Rămăsesem, data trecută, la confruntarea dintre socialism – care, indiferent de numele sub care este ascuns, înseamnă comunism larvar, fiind, conform doctrinei marxiste, etapa obligatorie spre comunism – şi statul minimal, considerat, pe piaţa ideilor de la noi şi de aiurea, o blasfemie. O oroare. Spre exemplu, ce-aţi zice de un Executiv cu numai cinci ministere: Apărare, Interne, Justiţie,  Externe şi Finanţe? Sau de un program de guvernare în doar cinci puncte: interzicerea prin Constituţie a deficitului bugetar, limitarea fiscalităţii la maximum 15% din PIB, privatizarea pensiilor, privatizarea medicinei, privatizarea învăţămîntului.

Mici intamplari cu animale(36)

În ajutor

Într-o zi de toamnă tînără aşteptam jocul de seară al raţe­lor sălbatice pe malul unui lac nu prea mare, cuprins în be­teală îngustă de stuf. Atunci am văzut cum încerca un şoim călător să prindă un pescăruş de baltă (Stema hirundo). Oricît de tragică era scena, măiestria de zbor neîntrecută a amîn­durora o făcea pasionantă şi o urmăream si cu teamă pentru soarta pescăruşului, dar şi cu plăcerea celui ce admiră perfec­ţiunea. Şoimul se ridica deasupra victimei şi săgeta asupra ei cu aripile aproape adunate lîngă trup; în clipa supremă, pescăruşul cu ceafa neagră şi cu penele deschis-vineţii, aproape albe pe alocuri, făcea o voltă laterală fulgerătoare, şoimul frîna din aripi şi din coadă şi începea alte înşurubări ca să ajungă deasupra celui ce zbura în cotituri dese, rămînînd totdeauna deasupra luciului apei. 

O povestioara a lui Cioran

Imi amintesc deodata pasiunea secreta pe care o facusem in liceu pentru o fata oarecare apartinand burgheziei din Sibiu. Se numea Cella. Doi ani de zile m-am gandit clipa de clipa la ea, fara sa-i fi vorbit nici o singura data. Aceasta timiditate a adolescentei mele a jucat un rol hotarator in evolutia mea ulterioara. Suferinte utile poate, nebunie fara seaman! Imi amintesc o dupa-amiaza de duminica, in padurea de langa Sibiu. Eram cu fratele meu si citeam Shakespeare (ce piesa? nu-mi mai aduc aminte). Deodata, o vad pe Cella trecand impreuna cu unul dintre colegii mei de clasa, cel mai dispretuit si mai demn de dispret dintre toti. La treizeci si cinci de ani de la patanie, inca imi amintesc rusinea si suferinta resimtite atunci.

I se spunea Paduchele.

Faceti-va bine (99)

Eucaliptul

Denumire ştiinţifică: Eucalyptus globulus; Eucalyptus amygdalina.

Prezentare. Eucaliptul este un arbore gigant care creşte în regiunile tropicale şi subtropicale. Ajunge la înălţimi uriaşe, fiind un adevărat copac zgârie-nori. Eucaliptul australian şi cel californian, de pildă, sunt cei mai înalţi arbori din lume, atingând 150 de metri şi peste 150 de metri. Toate speciile de eucalipt cresc foarte repede, în jur de patru metri pe an, oprindu-se din creştere abia pe la 80 de ani. Şi nici atunci nu se opresc definitiv din creştere, continuând să crească în grosime. Eucaliptul face parte din familia mirtaceelor. Frunzele sale sunt consistente, cărnoase, iar florile sunt mici şi au culoare galben-verzuie. Pentru nevoi medicinale se recoltează frunzele eucaliptului, în special cele de pe ramurile care vor purta flori. Tot pentru uz medicinal se recoltează şi se prelucrează şi scoarţa de eucalipt. Din frunzele eucaliptului se extrage ulei. Tot din frunze, dar şi din scoarţă, se prepară infuzie, decoct, tinctură, cataplasme, pudră.