Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(20)

Darurile zînelor

Era un mare sobor al Zînelor, în vederea împărţirii darurilor pentru toţi noii-născuţi, ajunşi în viaţă de douăzeci şi patru de ceasuri.

Toate aceste antice şi capricioase Surori ale Destinului, toate aceste bizare Maici ale bucuriei şi durerii, erau cu totul deosebite: unele aveau înfăţişarea întunecată şi ursuză, altele, un aer nebunatic şi răutăcios; unele tinere, tinere de cînd lumea; altele bătrîne, bătrâne de cînd lumea.

Veniseră toţi taţii care credeau în Zîne, fiecare aducîndu-şi în braţe noul-născut.

De prin China (10)

Nils Holgersson (10)

Glimmingehus

În partea de sud-est a Scaniei, nu departe de ţărmul mării, se află o cetăţuie veche numită Glimmingehus. E o clădire înaltă, mare şi solidă, alcătuită dintr-un singur corp, care se zăreşte pe întinderea câmpiei de la o depărtare de câţiva kilometri. Nu are decât patru caturi, dar înălţimea ei respectabilă face ca orice casă obişnuită de locuit din apropiere să pară o jucărie de copil faţă de ea.

Zidurile dinafară, pereţii lăuntrici şi bolţile tavanelor au o grosime atât de mare, că abia mai e loc pentru altceva în încăperile, puţine la număr, ale acestei clădiri cu scări şi vestibuluri strâmte. Pentru ca zidurile să fie destul de puternice, nu s-au făcut ferestre decât la caturile de sus, cele de jos fiind luminate de nişte deschizături înguste.

Portretul lui Dorian Gray(1)

I. Atelierul era îmbibat de mireasma bogată a rozelor şi în clipa în care briza uşoară de vară flutură printre crengile copacilor, prin uşa deschisă pătrunse mirosul greu al liliacului şi parfumul ceva mai subtil al florilor roz de spin.

Din colţul divanului învelit în covoraşe persane, unde stătea fumînd ţigară după ţigară, după cum îi era obiceiul, lordul Henry Wotton abia zărea strălucirea florilor galbene şi dulci ca mierea din salcîmul ale cărui crengi tremurau sub povara propriei frumuseţi intense, ca de flacără. Cînd şi cînd umbrele fantastice ale păsărilor în zbor treceau repede de-a lungul draperiilor lungi din mătase grea, cafenie, trase peste fereastra imensă, creînd un fel de efect japonez, de instantaneu. Acest lucru îl făcea să se gîndească la acei pictori cu chipul palid, de jad din Tokio, care printr-o artă, în sine imobilă, încearcă să transmită senzaţia de rapiditate şi mişcare. Murmurul albinelor care îşi croiau drumul înghesuindu-se una în alta prin iarba înaltă, netunsă, sau mişcîndu-se în cerc, cu o insistenţă monotonă în jurul ţepilor aurii prăfuiţi ai tufelor de caprifoi răsfirate, crea o senzaţie de nemişcare şi mai apăsătoare. Zgomotul stins al Londrei ajungea acolo asemenea sunetului în surdină al unei orgi depărtate.

O carte crudă

La 30 noiembrie 1900, se stingea, la Paris, scriitorul care mi-a marcat puternic şi ireversibil adolescenţa şi tot ce-a urmat - e vorba despre Oscar Wilde. Corect ar fi să scriu, de fapt, că nu Wilde, ci romanul lui - "Portretul lui Dorian Gray" a fost cel care m-a influenţat într-un mod atât de brutal încât şi azi, la 52 de ani, puterea acestei cărţi se manifestă în mine. Nu ascund că îl consider responsabil pe Wilde pentru faptul că viaţa mea a părăsit, în tinereţe, căile clare, bătătorite, pe care mergeau cei dintr-o generaţie cu mine şi pe care au mers miliarde de oameni de-a lungul veacurilor, pentru a o lua prin ţinuturi sterpe, cu relief nesigur, unde nu te întâlneşti decât cu propria solitudine şi, rareori, cu fiinţe taciturne, ciudate, întoarse către ele însele. Cinismul, duplicitatea personajelor, modul lipsit de scrupule în care îşi folosesc inteligenţa pentru satisfacerea pasiunilor joase, m-au făcut să spun despre "Portretul lui Dorian Gray" că este o carte crudă.

Din povestirile vesele ale lui Hasek (2)

Povestea colacului de salvare pentru sinucigaşi

La Praga, mulţi oameni obişnuiesc să sară de pe podul Vltava. Tot la Praga, în cadrul primăriei, a fost in­stituită o comisie pentru reforma spaţiului locativ. O ase­menea comisie trebuie să circule, drept care, a circulat. Şi, întrucît suntem nişte ghinionişti fără seamăn, incriminata comisie s-a întors, după îndelungatele sale investigaţii pe teren, cu o experienţă contrarie menirii sale. S-ar putea ca membrii ei să fi fost disperaţi de faptul că reforma spaţiului locativ nu avea şansa unei realizări facile la Praga şi s-ar mai putea ca, în temeiul disperării pricinuite de neputinţa lor de a descoperi acele elemente pe care le căutau, să se fi gîndit, probabil, la sinucidere şi, cu acest prilej, au sesizat şi au cercetat cu atenţie instalaţiile pre­gătite în alte oraşe pentru cei ce vor să se arunce în apa unui rîu.

O poveste a lui James Joyce(14)

Graţia divină

Doi domni, care se aflau la toaletă în momentul acela, încercară să-l ridice; în zadar — nu putea face niciun efort. Zăcea ghemuit la piciorul scării de pe care se prăvălise. Reuşiră să-l întoarcă. Pălăria i se rostogolise la o distanţă de cîţiva metri, iar hainele îi erau mînjite de murdăria şi umezeala pardoselii pe care zăcuse cu faţa în jos. Ţinea ochii închişi şi răsufla zgomotos, horcăind. Din colţul gurii i se prelingea o şuviţă de sînge.

Cei doi domni şi unul dintre chelneri îl purtară pe scări pînă sus şi-l culcară pe podeaua barului. În două minute fu înconjurat de un cerc de oameni. Administratorul barului întreba pe fiecare cine e acest om, cu cine venise. Nu ştia nimeni cine era, dar unul dintre chelneri spuse că îl servise pe domnul cu un rom mic.

—  Era singur? întrebă administratorul.

—  Nu, domnule. Mai erau doi domni cu dînsul.

—  Şi unde sunt?

Nu ştia nimeni. Un glas spuse:

—  Faceţi-i loc să respire. A leşinat.

Povestiri din volumul Cuore (3)

Micul copist florentin

Giulio urma în clasa a IV‑a primară. Era un băiat drăguţ, cam de doisprezece ani, alb la faţă şi cu părul negru. Era fiul cel mai mare al unui slujbaş de la căile ferate, care, având copii mulţi şi leafă puţină, trăia în nevoie şi în lipsă.

Tatăl său îl iubea şi era foarte bun cu el, dar era cât se poate de straşnic în privinţa învăţăturii, căci dorea ca fiul său să fie curând în stare să‑i vină în ajutor pentru întreţinerea familiei şi, cu toate că băiatul învăţa bine, tot îl îndemna să înveţe şi mai bine.

Bietul om era cam în vârstă, şi munca silită ce‑şi impu­sese, îl îmbătrânise înainte de vreme. Măcar că se simţea sleit de puteri, totuşi lucra şi în orele ce‑i rămâneau libere de la obositorul lui serviciu, pentru ca familia să nu fie lipsită de nimic. De aceea îşi petrecea o parte din noapte scriind.

Cehov - La frizer

La frizer
E dimineaţă. Nu-s încă nici ceasurile şapte, şi Macar Cuzmici Bleostkin şi-a şi deschis frizeria. Nespălat, soios, dar îmbrăcat ca un fante, Macar Cuzmici, un tânăr de vreo douăzeci şi trei de ani, deretică de zor. La drept vorbind, nu prea are ce dere­tica, dar a asudat trebăluind. Când şterge cu cârpa, când râcâie cu unghia, când ocheşte pe perete o ploş­niţă şi o dă jos. Frizeria e mică, îngustă, prăpădită. Pereţii de scân­dură sunt acoperiţi cu un tapet ce-ţi aminteşte o că­maşă de surugiu decolorată de soare. Între cele două ferestre cu geamuri murdare, lăcrămânde, se află o uşă subţire, firavă, scârţâitoare, deasupra căreia spân­zură un clopoţel înverzit de umezeală, care tresare de la sine din când în când, fără pricină, scoţând un clinchet bolnav. Dacă te uiţi în oglinda agăţată pe unul dintre pereţi, te vezi cu un cap lungit, scâlciat din toate părţile în chipul cel mai nemilos. În faţa acestei oglinzi sunt raşi şi tunşi clienţii. Pe o măsuţă la fel de nespălată şi de soioasă ca şi Macar Cuzmici, se află expus tot dichisul: piepteni, foarfeci, brice, brian­tină de o copeică, pudră de o copeică şi colonie – ge­neros botezată cu apă – tot de o copeică. De altfel, în­treaga frizerie nu face mai mult de cincisprezece co­peici.

De prin China (9)

O noua poveste a lui Dimitar Peev

Un fir din barba lui Mahomed

Nimeni nu poate da înapoi acele ceasornicului, ca sa retrăiască vremea dinaintea naşterii sale. Pentru noi trecutul rămîne ireversibil. Şi totuşi, am vizitat o epocă uitată, am trăit pe Pămînt cu sute de mii de ani în urmă. Eram şi nu eram eu. Am văzut totul „cu propriii mei ochi”, chiar dacă erau ochii altui om, nebănuit, necunoscut. Alt om? Dar îl putem numi oare om? De fapt, nu trebuie să mă grăbesc. Mai bine aş povesti întîmplările în ordinea în care s-au succedat.

Nils Holgersson (9)

În parcul Öved

În tot timpul zilei, când gâştele îl zădărâseră pe vulpoi, Năpârstoc dormise buştean într-un cuib părăsit de veveriţă. Se trezi abia spre seară, cu inima grea. „Parcă văd că mă trimit înapoi acasă şi atunci n-o să am încotro: va trebui să apar înaintea părinţilor mei”, se gândea el.

După ce găsi gâştele, care se scăldau în lacul Vomb, niciuna nu pomeni că Năpârstoc va pleca împreună cu ele mai departe la drum. „Or fi crezând că gâscanul cel alb e prea obosit ca să pornească cu mine acasă în seara asta...” îşi zicea băiatul.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(19)

Jucăria săracului

Vreau să dau ideea unei petreceri - nevinovate. Sunt aşa de puţine distracţii care să nu fie vinovate!

Cînd veţi pleca dimineaţa de acasă cu gîndul anume de a bate drumurile, umpleţi-vă buzunarele cu mici invenţii de un gologan — ca, de pildă, caraghiosul de mucava mişcat cu o singură sfoară, fierarii care bat nicovala, călăreţul şi calul a cărui coadă e un fluier — şi de-a lungul cîrciumilor, la rădăcina copacilor, dăruiţi-le copiilor necunoscuţi şi săraci pe care îi veţi întîlni. Le veţi vedea ochii mărindu-se peste măsură. Mai întîi nu vor îndrăzni să le ia; se vor îndoi de fericirea lor. După aceea mîinile lor vor înşfăca aprig darul şi vor fugi cum fac pisicile care se duc să mănînce departe bucata ce le-aţi dat-o, deprinse să nu se încreadă în om.

O poveste stranie a lui Gogol (Nikolai Vasilievici)(3)

Cap III - sfarsit

Mari prostii se mai întâmplă pe lumea asta. Câteodată, acestea sunt absolut neverosimile. Pe negândite, acel nas care se plimbase într-o trăsură în persoana unui consilier de stat şi care făcuse atâta zarvă în oraş, se pomeni din nou la locul său, adică exact între cei doi obraji ai maiorului Kovalev. Acest eveniment s-a întâmplat în aprilie, în ziua de şapte. Trezindu-se şi privindu-se în oglindă, maiorul îşi zări din nou nasul la locul lui! II apucă temător cu mâna, era chiar nasul lui! „Ehei!“, zise Kovalev şi, de bucurie, era cât pe ce să înceapă să galopeze desculţ prin toată camera, dar chiar în clipa aceasta, intră Ivan şi îi încurcă socotelile. Porunci ca imediat să i se aducă apă ca să se spele, şi în vreme ce se spăla, se mai uită o dată în oglindă, să-şi vadă nasul! Ştergându-se cu prosopul, se mai privi din nou, să-şi mai vadă nasul încă o dată!

Disparitia lui Mr. Bean

O stire care a trecut aproape neobservata: actorul Rowan Atkinson renunta sa mai interpreteze personajul Mr. Bean. Mare paguba, pentru mine, nu e. Niciodata nu mi-au placut scalambaielile acestui tip. Umorul promovat de el mi s-a parut mult prea facil si intotdeauna mi-am spus ca un om matur care se stramba in halul ala nu reuseste decat sa fie penibil. Dar deh, daca englezii gusta asemenea lucruri, sa fie sanatosi.

Rowan Atkinson are si o motivatie pentru decizia pe care a luat-o. Ea suna cam asa: 

De-ale lui Zoscenko (37)

Copilărie fericită

Ieri, măi fraţilor, şedeam pe o bancă în Parcul Tavriceski. Îmi răsucesc o ţigară. Mă uit în dreap-ta, mă uit în stînga. În jur — o frumuseţe! E pri-măvară. Soarele dogorăşte. Copilaşii se joacă în nisip. Lîngă mine, pe bancă, văd un puşti de vreo zece ani. Şade pe bancă şi îşi bălă­băneşte un picior.

M-am uitat la el şi în juru-mi.

De prin China (8)

Mici intamplari cu animale (117)

Dihorul, înrudit de aproape cu nurca, se apropie de aceasta şi în năravuri: îi place să vîneze pe la marginea apelor şi nu se sfieşte să intre în apă după vreo pradă care îl ademeneşte. Dar iată că nici sora lor mai mică, dar nu mai puţin sîngeroasă, hermelina, nu se dă înapoi de la cîte o partidă de vînătoare în apă. 

Hermelina

Pescuiam liniştit într-un rîu din singurătatea muntelui, cu atenţia îndreptată către musculiţele lansate departe, pînă lîngă malul de dincolo. Şuvoiul îşi cînta ciobăitul lui neîntrerupt; obişnuit cu el, nici nu-l mai auzeam. Dar am auzit aici aproape plescăit în apă şi apoi ca un chiţcăit de şoarece. Îndată văd lîngă mal sfîrşitul unei tragedii: în apă, un animal de pradă mic şi-a prins victima. Nu-mi vine să-mi cred ochilor. Fără greş, am re­cunoscut hermelina în haina ei de vară (cafenie). Chiţcanul de apă, numit şi şoarecele cu trompă (Neomys fodiens), îi atîrna din gură moale, mort. Hermelina s-a întors să iasă la uscat şi m-a zărit. Credeam că în spaimă îşi va părăsi prada şi va în­cerca să iasă din rîu pe undeva mai pe alături. De unde ! S-a întors isteţ şi, cu prada relativ mare, a luat-o înot spre ţărmul de dincolo. Singură dacă o vedeam înotînd prin apa rîului re­pede şi încă mă miram, dar aşa cu povara în gură ! Şi a răzbit printre valuri, prin repezişul de la mijloc; uneori o acoperea apa, alteori o răpea vojul, clar nu s-a lăsat. Dincolo, a fost în două salturi pe umărul malului şi a dispărut în tufele de acolo.I-am trimis un gînd de felicitare, şi pentru vitejia şi încăpăţî­narea ei, şi pentru că am văzut că mai răreşte din aceşti chiţcani duşmani ai păstrăvilor, dar şi pentru că m-a învăţat ceva ce nu Ştiam: hermelina vînează şi în apă şi e o înotătoare bună.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor

Faceti-va bine (194)

Moşmonul

Denumire ştiinţifică: Mespilus germanica.

Denumire populară: moşmoană.

Prezentare. Moşmonul este un arbust originar din Persia, ajuns în Europa în mod treptat, dinspre zona mediteraneană. Aparţine familiei rozaceelor. Înălţimea maximă pe care o poate atinge moşmonul este de cinci metri. Frunzele acestui arbust sunt mari şi au formă eliptică. Florile au o frumoasă culoare albă. 

O poveste stranie a lui Gogol (Nikolai Vasilievici)(2)

Nasul - Cap II

    Asesorul de colegiu, Kovalev, se trezi destul de dimineaţă şi făcu un „brrr…“ din buze – aşa făcea el de obicei atunci când se trezea, şi nici el nu putea să-şi explice de ce – se întinse şi îi porunci servitorului să-i dea oglinda de pe masă. Voia să se uite la coşul care-i apăruse, de ieri-seară, pe nas. Spre marea sa uimire, văzu însă că locul în care trebuia să i se afle nasul era complet neted! Speriat, Kovalev ceru puţină apă şi-şi şterse ochii cu prosopul. Nu se înşelase deloc, nasul lipsea de la locul lui! Ca să fie sigur că se trezise de-a binelea, Kovalev începu să se ciupească. Pare-se că nu dormea. Atunci, omul nostru sări din pat, se scutură cu putere şi văzu din nou că-i lipseşte nasul!… Porunci să i se dea imediat haina şi zbură la şeful de poliţie.