Mici poeme în proză ale lui Baudelaire (37)

Binefacerile lunii

Luna, care este capriciul însuşi, se uită pe fereastră, pe cînd dormeai în leagăn, şi îşi zise: „îmi place copila".

Şi, plină de moliciune, coborî scara de nori şi trecu lin prin geamuri. Apoi, se lăsă pe tine cu mlădioasă duioşie de mamă şi îşi puse culorile pe faţa ta. Ochii ţi-au rămas verzi, şi obrajii din cale-afară de palizi. Contemplînd-o pe această musafiră, ochii ţi s-au mărit ciudat; şi te-a strîns la piept cu atîta duioşie încît ai rămas pentru totdeauna gata să plîngi.

Intamplari neobisnuite (2)

Capitolul II. În care cititorul face cunoştinţă cu delegaţii Olandei, Danemarcei, Suediei, Rusiei şi Angliei.

Nota publicată nu putea rămâne fără răsunet. Într-adevăr, dacă noua societate ar fi cumpărat regiunile boreale, ele ar fi devenit proprietatea deplină a Americii sau, mai bine zis, a Statelor Unite, care în ultima vreme tindeau mereu spre noi cuceriri. Încă de câţiva ani, Rusia le cedase teritoriul de nord-vest, de la Cordilierii nordici până la strâmtoarea Behring, ceea ce adăugase un teritoriu destul de mare la Lumea Nouă. Se putea presupune deci că celelalte state mari n-aveau să privească cu ochi buni anexarea teritoriilor nordice la Statele Unite.

Tarzan of the apes (15)

Zeul pădurii

         Cînd Clayton auzi detunătura armei de foc, fu cuprins de temeri şi îngrijorări chinuitoare. Ştia că era posibil ca unul dintre mateloţi să fi tras; dar faptul că-i lăsase revolverul lui Jane, adăugîndu-se la starea lui de surescitare nervoasă, îi dădea o convingere bolnăvicioasă că fata este ameninţată de o mare primejdie. Poate chiar în această clipă încerca să se apere împotriva cine ştie cărei sălbăticiuni, om sau animal.

Pe Valea Rea

Mă aplecam, dădeam uşor frunzele la o parte şi vedeam bobiţele roşii ale frăguţelor. Le luam numai pe cele bine pârguite, le puneam în căuşul palmei şi, când se strângeau mai multe, cam câte ar fi încăput într-o linguriţă, le băgam în gură. Mă ridicam şi mergeam mai departe, atent la fiecare schimbare a culorilor. Razele soarelui veneau printre crenguțele din vârful fagilor şi ele se mişcau uşor, clătinate de vânt, proiectând umbre înşelătoare, încercând să mă facă să cred că acolo jos, pe marginea potecii, pe sub frunzele de podbal, n-ar mai fi frăguţe. Dar nu mă lăsam păcălit, ştiam toate trucurile, scoteam la iveală cele mai bine ascunse bobiţe. Când mă săturam, începeam să le pun în borcanul de dulceaţă, pe care îl spălasem bine de tot înainte de a pleca de-acasă. De data asta luam şi frăguţele mai puţin coapte - pentru spuma pe care aveam de gând s-o bat, cu ou şi cu zahăr, erau bune şi ele.

Aventurile lui Tom Sawyer (31)

Încredinţăm pe cititori că norocul neaşteptat ce dăduse peste Tom şi Huck a iscat vâlvă mare în modestul târguşor St. Petersburg. O sumă atât de impunătoare în bani peşin părea aproape de necrezut. Atâta fu de comentată, de jinduită, de lăudată, încât mulţi dintre târgoveţi îşi pierdură minţile de-a binelea. Toate "Casele cu stafii" din St. Petersburg şi din târgurile învecinate fură demontate scândură cu scândură şi săpate la temelie, în căutare de comori ascunse. Şi asta n-o făceau băieţandrii, ci bărbaţi în toată firea—dintre care unii oameni foarte aşezaţi şi cu scaun la cap, nu dintre cei porniţi pe aventuri. Oriunde se arătau Tom şi Huck, lumea îi copleşea cu măguliri, îi admira, îi privea cu nespus interes. Băieţii nu-şi aminteau ca vorbele lor să fi avut vreodată atâta greutate, acum tot ce le ieşea din gură era socotit ca sfânt: se punea mare preţ pe spusele lor, care umblau din gură în gură, tot ce făceau părea să fie vrednic de băgat în seamă. Trecea drept de la sine înţeles că ei nici n-ar mai fi putut spune sau face lucruri de rând. Nu numai atât, dar scotocindu-li-se cu băgare de seamă trecutul, se descoperiră nenumărate dovezi ale unei izbitoare originalităţi. Ba chiar gazeta târgului le publică pe scurt biografiile.

De-ale lui Zoscenko (46)

Feerie acvatică

Un cineast din Moscova a sosit la Leningrad în interes de serviciu.

Omul a tras la hotelul „Europa”.

Cameră splendidă. Confort. Două paturi. Baie. Covoare. Tablouri pe pereţi. Toate astea, ca să zic aşa, îl predispuneau pe oaspete, făcîndu-l să dorească societatea oamenilor şi să-şi pe­treacă timpul în chip plăcut.

Pe scurt, au început să-l viziteze prietenii.

Şi aşa cum se întîmplă întotdeauna, unii din amicii lui făceau cu acest prilej baie. Pentru că mulţi n-au baie acasă. Şi nu la toţi le place să meargă la baia publică, după cum unii uită pur şi simplu de această îndeletnicire periodică. Or, ocazia era cum nu se poate mai binevenită: treci pe la un amic, mai stai de vorbă, mai filozofezi un pic, şi faci şi-o baie. Unde mai pui că e şi apă caldă, cearşaf de la stat şi aşa mai departe.

De aceea multora le place să aibă prieteni ve­niţi de aiurea.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(36)

Dorinţa de a picta

Poate fi nefericit omul, fericit însă artistul pe care îl sfîşie dorinţa! Ard de dorinţa s-o pictez pe aceea care mi-a apărut atît de rar şi a pierit aşa de repede, ca un frumos lucru vrednic de regret în urma călătorului adîncit în noapte. Ce mult e de cînd a dispărut!

E frumoasă, şi mai mult decît frumoasă; e uimitoare. E un belşug de negru: şi tot ce inspiră e noptatic şi adînc. Ochii sunt două peşteri unde nede­sluşit scînteiază taina, şi privirile scapără ca fulgerul: o explozie în beznă.

Tarzan of the apes (14)

In puterea junglei          

         După ce Clayton se înfundă în junglă, marinarii răzvrătiţi de pe vasul Arrow — se apucară să discute ce aveau de făcut mai departe; asupra unui singur punct căzură cu toţii de acord, şi anume că trebuiau s-o întindă cît mai repede pe puntea vasului, unde cel puţin se puteau adăposti de suliţele nevăzutului lor inamic. Şi astfel, în timp ce Jane Porter şi Esmeralda se baricadau în cabană, nelegiuiţi o porneau grabnic spre vas, cu cele două bărci care îi aduseseră la ţărm. 

Aventurile lui Tom Sawyer (30)

A doua zi după înmormântare, dimineaţa, Tom îl duse pe Huck într-un loc al lor, ca să stea serios de vorbă cu el. Între timp, Huck aflase de la Gal şi de la văduva Douglas peripeţiile prietenului său, dar Tom spuse că mai era un lucru pe care nu-1 putuse afla de la el, şi tocmai despre asta voia să-i vorbească acum. Huck se întrista:

-  Ştiu ce este. Ai intrat la număru' doi şi n-ai găsit decât whisky. Nu mi-a spus nimeni că tu ai fost ăla care-ai găsit băutura, da' cum am auzit de chestia asta, mi-am închipuit numaidecât şi am ştiut că nu găsiseşi banii, fiin'că altminteri mi-ai fi dat de ştire într-un fel, chiar dacă tăceai chitic faţă de ăilalţi. Tom, eu am presimţit totdeauna că n-o să punem mâna pe comoara aia cât îi lumea.

Intamplari neobisnuite(1)

8 ianuarie e ziua de nastere a lui Jules Verne. Merita sa urc unul din romanele lui mai putin cunoscute, anume "Intamplari neobisnuite".

Choosing not to choose

Azi, incredibila pornire anti-internet. Nu-l mai suport, nici pe el si nici pe mizerabilul de computer. Nu mai vreau sa primesc si sa trimit mailuri, nu vreau sa mai vad scarbosenia de f si nici uratenia de B. Ma intreb brusc ce caut eu pe facebook si pe blogger. 

Si pentru ca nu mai vreau sa am de-a face cu netul, am intrat ca sa consemnez asta pe blog...........

Ati vazut Trainspotting? Nu? Pai ce mai asteptati? Ia uite cum incepe:

Din povestile lui Mircea Eliade (1)

Şanţurile

— N-are să plouă, le-am spus. Dacă ne ajută Dumnezeu şi Maica Domnului, în noaptea asta o găsim.

Dar eram puţini, vreo douăzeci. Lixandru cu nepoţii, Popa, dascălul; restul, multe femei.

— Unde sunt ceilalţi, părinte? l-am întrebat. Popa ridică din umeri.

— Te faci că nu vezi, nu auzi, spuse. Ia ascultă!...

Am întors capul spre vale. Se auzeau acum mai desluşit, dar încă foarte departe.

— Astea nu-s tunuri ruseşti, părinte, l-am liniştit. Astea sunt ale noastre. Dar nu vin într-aici. N-au ce să caute pe-aici. Ţi-am spus, urcă toţi spre Oglindeşti. Acolo s-au concen­trat nemţii. Acolo au să se înfrunte, într-o zi, două...

Faceti-va bine (216)

Orzul

Denumire ştiinţifică: Hordeum sativum.

Denumiri populare: orz de primăvară, orz de toamnă.

Prezentare. În mod obişnuit, orzul este cultivat ca plantă furajeră şi industrială. Anumite calităţi ale sale îl fac să fie, însă, consumat şi de oameni. Astfel, orzul este folosit la fabricarea berii, a surogatului de cafea, a alcoolului. Arpacaşul este un produs obţinut şi din orz. Tot din orz se prepară şi malţul. Orzul este o plantă anuală. Aparţine de familia gramineelor. Ajunge la aceleaşi dimensiuni ca şi grâul, adică maximum 1,5 metri înălţime. Are frunze aspre, fără perişori, numărul de internoduri fiind între cinci şi şapte. Orzul înfloreşte în lunile iunie-iulie. Inflorescenţa care se dezvoltă are formă de spic, ceva mai mic însă decât spicul grâului. Valoare medicinală au boabele de orz. Se prepară decoct, făină, malţ. Malţul conţine enzime şi vitamine.

Din povestile lui Jack London (2)

Comportamentul omului alb

— Vreau să îmi încălzesc mâncarea la focul vostru şi să dorm sub acest acoperiş, i-am zis bătrânului Ebbits când am intrat în cabana lui.

M-a privit cu un uşor dispreţ, în vreme ce Zilla s-a uitat de-a dreptul urât la mine şi a mormăit supărată. Zilla era soţia lui, iar în ţinutul udat de Yukon nu găseai vreo bătrână squaw mai neîndurătoare şi cu limba mai rea ca ea. Nu m-aş fi oprit acolo dacă n-ar fi fost atât de obosiţi câinii mei sau dacă ar mai fi locuit altcineva în acel sat. Dar cabana aceea era singura în care găseai oameni, aşa că am fost obligat să caut adăpost la ei.

Geanta Mariei

Acum două zile, după școală, am mers cu Maria la Edeka. Lucrul asta se întâmplă relativ des, drept pentru care deja avem un fel de procedură de la care nu ne abatem. Eu parchez, Maria își ia haina și iese din mașină, mergem să luăm un coș apoi intrăm în magazin. De data asta, a apărut ceva nou: Maria m-a întrebat dacă să își ia telefonul, ca să nu i-l fure vreun spărgător de mașini. „Ia-l Maria, sigur, cine știe cum apare vreun borfaș român, vede numărul de România și se gândește să dea lovitura.” Mai trec câteva secunde și-mi zice: „Să iau și geanta?” La care eu bineînțeles că i-am zis: „Pe aia las-o, nu ți-o fură nimeni, doar dacă vine vreo spărgătoare, ceea ce e greu de crezut”. Pe urmă numai ce-o aud că insistă. C-o fi, c-o păți, începusem să mă gândesc că are ceva de preț în geanta aia, ceva de care eu nu trebuie să știu. M-am uitat in spate și mi-am dat seama că nu cunosc geanta. „E nouă geanta asta?” „Da, zice, mi-a luat-o mama ieri”. Frumos, ce să zic. „Oricum, Maria, las-o aici, nu te mai cărăbani cu ea”. Și atunci a venit replica nimicitoare: „Dar îmi place!” Așadar, asta era! Geanta îi plăcea și dorea să se afișeze cu ea. Cât de simplu! „Doamne, mi-am spus, am ajuns la 53 de ani și încă nu am înțeles lucrurile astea! Oare o să le mai înțeleg vreodată?” M-am simțit ca un fraier de duzină. I-am spus Mariei: „Ah, atunci ia-o, sigur că da, la cât e de frumoasă ar putea să îi placă și ăluia care vine să fure". Și asta a fost.

Noaptea lui Debbie Caffery

Bricheta divină

M-am tot gândit în ultima vreme la absurdul desăvârșit al teoriilor creștine despre naștere, viață, moarte, viață veșnică, judecată de apoi, rai și iad. Dacă le citești superficial, teoriile astea par a avea un sens, e o succesiune logică, toate se petrec conform cu ideea creatorului, dar dacă le analizezi mai în detaliu, ele încep să se clatine. De fapt ce se întâmplă, conform acestor teorii? Există, undeva în Împărăția lui Dumnezeu, suflete. Jos, pe pământ, doi oameni fac sex, un spermatozoid întâlnește un ovul și, în momentul ăla, un suflet este trimis să aprindă viața la nivel infinitezimal, acolo, în entitatea rezultată din uniunea spermatozoidului cu ovulul. A apărut un om (la fel apar și vulpile, ori maimuțele, nici nu s-ar fi putut altfel). Omul ăla se dezvoltă o vreme în „pântecele” maică-sii, apoi se naște. Crește, face ceea ce crede el că are de făcut, moare. Sufletul lui se întoarce acolo de unde a plecat, dar nu oricum, ci încărcat de păcate și fapte bune în diverse proporții.

Infernul - autor necunoscut, aprox 1515

Aventurile lui Tom Sawyer (29)

Vestea se răspândi ca fulgerul şi vreo douăsprezece bărci încărcate cu oameni porniră îndată spre peştera lui McDougal, iar vaporaşul ticsit de lume îl urmă peste puţin. Tom Sawyer se afla în barca ce-l ducea pe judecătorul Thatcher.

Când fu descuiată uşa, o privelişte înfiorătoare se desprinse din penumbra văgăunii. Joe Indianul zăcea întins pe jos, mort, cu faţa aproape de crăpătura uşii—ca şi cum ochii lui ar fi fost aţintiţi până în ultima clipă asupra luminii şi voioşiei vieţii de afară. Tom era mişcat, căci ştia din proprie experienţă cât trebuie să fi suferit ticălosul acela. Îi era milă şi totodată îl năpădi un simţământ de uşurare şi de siguranţă, care îl făcea să-şi dea seama abia acum cât de mare fusese povara spaimei ce-i apăsa sufletul, din ziua în care îşi ridicase glasul împotriva fiorosului bandit.

Din povestile lui Victor Eftimiu (2)

Un "Millet" original

Prietenul meu Adolphe C, astăzi milionar, proprietar de castel în Fontainbleau, împărţea cu noi, acum cîţiva ani, mizeria, plictiseala şi farmecul Cartierului Latin.

Ca să scăpăm de odaia sărăcăcioasă a hotelului de pe rue Cujas şi de întunericul cafenelei „Vachette”, ne adă­posteam pe vreme de ploaie în muzeul „Luxemburg", iar cînd era senin, rătăceam prin grădina uriaşă de la spatele muzeului. Eram credincioşii statornici ai cartierului. Aveam un nobil dispreţ pentru Parisul modern ce se americaniza în fiecare zi. Nu treceam Sena cu lunile. În cartier vei găsi întotdeauna zece boemi, cari pun mai presus „Odeonul" decît „Comedia franceză", fiindcă e în cartier, „Luxembur­gul” mai presus decît „Luvrul", fiindcă „Luvrul” e dincolo de apă, şi în virtutea acestui obicei... democratic, Academia „Goncourt” mai presus de cea Franceză, pe Jean Moreas mai presus de toţi ceilalţi poeţi francezi, fiindcă venea la ca­feneaua noastră... Prietenul Adolphe C. era dintre aceştia. Ce era al cartierului era şi al lui. Ajunsese să socotească al lui şi al cartierului tot ce n-avea celebritatea întîietăţii. N-ar fi dat toate „vechiturile" „Luvrului” pe o pînză de Claude Monet, iar Venera din Milo îi părea un moft pe lîngă Cariatida din sala impresioniştilor.

Nils Holgersson (32)

Secarea lacului

Casa rămase într-adevăr pustie după plecarea lui Jarro. Câinele şi pisica se plictiseau, nemaiputându-se ciorovăi din cauza lui, iar stăpâna era tristă că nu mai auzea măcăitul vesel al bobocului care o încânta de câte ori venea să-l vadă. Cel mai mult îi era însă dor de el băieţelului Per Ola; Nu avea decât trei ani şi era singurul copil al stăpânilor. În toată viaţa lui nu avusese un tovarăş de joacă la fel ca Jarro, care să-i facă toate voile, şi de aceea îl îndrăgise. Auzind că bobocul plecase de la fermă – ca să-şi ducă iarăşi viaţa pe lac laolaltă cu suratele lui băieţelul nu se putea împăca deloc cu gândul ăsta şi îşi făcea fel de fel de socoteli cum să-l aducă înapoi.