Egoistul Beligan

Sincer sa fiu, prin decembrie, cand am vazut marea de urari si declaratii adresate lui Radu Beligan cu ocazia implinirii varstei de 94 de ani si cand am aflat ca omul inca mai joaca, am fost uimit. Sa te mai sui pe scena la varsta asta matusalemica nu-i putin lucru. Ar vrea oricine sa fie in putere la 94 de ani, ma gandesc.

Recent insa, mi-a spus cineva ca s-a dus sa vada Egoistul lui Jean Anouilh la National, cu Radu Beligan in rolul principal. Si ce mi-a fost dat sa aflu? Maestrul joaca stand in permanenta asezat pe un scaun cu rotile. Atunci cand rolul ii cere sa se deplaseze in cealalta parte a scenei, se sting luminile, iar din culise apar niste baieti care, pe intuneric, imping scaunul in care se afla maestrul pana acolo unde trebuie, apoi se retrag. Se aprind luminile si piesa continua. Imi zicea persoana respectiva ca spre final nici nu s-au mai stins luminile si toata sala a asistat la deplasarea maestrului prin impingere.

Keukenhof(1)

Toata ziua de vineri am petrecut-o in parcul Keukenhof. Se gasesc pe net milioane de poze facute acolo. Dar le urc si eu pe ale mele, n-au cum sa strice. Am facut enorm de multe poze acolo, daca nu se umplea cardul (2GB), nu stiu ce s-ar fi intamplat - poate ramaneam si peste noapte (glumesc, desigur, la 6 seara se inchide). Uite prima serie de poze:

O viziune cu Tagore

Ziua lui Tagore. Rabindranath Tagore. Stiti cum zic, ceva gen: "Bond. James Bond".
La asemenea ocazii se urca texte de-ale maestrului? Adevarat. Eu, insa, o sa urc o poveste traita si scrisa de Oana Covaci, care s-a intalnit cu Tagore intr-un parc, langa o salcie. Uite:

Unul din ei e Tagore. Cin' sa fie? Cin' sa fie?

Cablul

Credeati, poate, ca daca n-am mai scris de ele, coincidentele au disparut din viata mea. Da' de unde! Se tin scai de capul meu. Nu sunt inca pregatit sa scriu despre seria interminabila de coincidente de care am avut parte in timpul excursiei in Olanda - au fost prea multe si prea mari. O sa povestesc, pana una-alta, despre intamplarea de ieri. 

Peisajele lui David Muench (14)

Trei milenii de umor (15)

Într-o seară, era prin 1898, Sully Prudhomme asista la dineul lunar care-i aduna la Marguery pe membrii Societăţii Oamenilor de Litere. Şugubăţul Aurelien Scholl a fost însărcinat să în­chine un toast în onoarea acestuia; dar în toiul cuvîntării, a gesticulat mai mult şi a trîntit pe dusumea un vas de compot care se afla pe masă. Parodiind „La Vase brisee“, Scholl opri gestul chelnerului, acela de a aduna de pe jos cioburile şi, cu o voce sugrumată de emoţie murmură:

N’y touchez pas! (Nu-l atingeţi)

Il est brise. (E spart.)

Un rîs homeric a izbucnit în sală...

Suferintele tanarului Werther (11)

                                                                                              30 noiembrie

Nu pot, nu pot să-mi mai vin în fire! Oriunde mă duc, mă întâmpină o apariţie care mă tulbură. Astăzi! O, soartă! O, natură omenească!

Pe la amiază mă plimbam pe malul apei; nu aveam poftă să mă duc la masă. Totul era pustiu; un vânt umed sufla dinspre munţi şi nori cenuşii treceau pe deasupra văii. De departe, văd deodată un om îmbrăcat cu o jachetă veche şi roasă, care scormonea printre pietre, căutând parcă niscai ierburi. Când m-am apropiat, din pricina zgomotului paşilor mei, el s-a întors, şi atunci am văzut o fizionomie interesantă, a cărei trăsătură principală era o mâhnire liniştită; afară de asta, nu arăta decât o fire bună. Părul lui negru era împle­tit într-o coadă groasă, ce-i atârna pe spate. Fiindcă îmbră­cămintea lui mi se părea a unui om de rând, am crezut că n-are să se supere dacă am să intru în vorbă cu el, aşa că l-am întrebat ce căuta.

Faceti-va bine (245)

Porumbarul

Denumire ştiinţifică: Prunus spinosa.

Denumiri populare: spin, corcodel, scorombar.

Prezentare. Porumbarul este un arbust de doi-trei metri înălţime, uneori mai mult, care înfloreşte primăvara de timpuriu, încă înainte de a înfrunzi. Aparţine familiei rozaceelor. Tulpina este foarte ramificată. Frunzele, în formă de elipsă, au marginea uşor crestată. Florile sunt albe şi seamănă cu cele de prun, fiind ceva mai mici. Fructele, rotunde, mici, în culoare albastru-brumat, sunt bune de cules toamna. Porumbarul creşte la marginea pădurilor, în tufărişuri, prin poiene, pe terenuri accidentate, pe fâneţe. Florile, fructele, frunzele şi coaja de porumbar au valoare medicinală. Atât din flori, cât şi din fructe se prepară infuzie şi decoct. Din coajă şi frunze se obţine un decoct.

Matty

Azi ar trebui sa ne aducem aminte de Matty, caricaturistul care a tinut timp de 17 ani rubrica "Una pe zi" in cotidianul Romania libera. Este o performanta sa poti face zilnic oamenii sa rada ori macar sa zambeasca si asta timp de aproape doua decenii. In memoria lui Matty, urc aici cateva din caricaturile lui:

Patrate magice (4)

Azi o sa va arat cum se construieste patratul magic de 4, care are 16 patratele de umplut, dupa cum se vede in figura:

Efteling - structura coșmarului

Cu greu îmi pot imagina ceva mai terifiant decât schelăria care susține roller-coaster-ul (unul dintre ele, de fapt) de la Efteling. Am fost acolo și, câtă vreme Maria a făcut tură după tură, eu m-am băgat prin tot felul de cotloane și am facut poze. Uite:

Din povestile lui O. Henry (18)

Halebardierul de la „Micuţul Castel de pe Rin"

    Mă mai duc uneori în Bierhalle şi la restaurantul nu­mit Vechiul München. Nu demult, era un loc de adunare al boemilor interesanţi; acum, însă, numai pictorii, mu­zicienii şi oamenii de litere îl mai frecventează. Dar Pilsener-ul e la fel de bun şi eu mă amuz discutînd cu Chelnerul numărul Optsprezece.

   Timp de mulţi ani, clienţii localului Vechiul München l-au privit drept o copie fidelă celui din vechiul oraş ger­man. Sala mare cu grinzile afumate, cu şirurile de halbe de import, portretul lui Goethe şi versurile pictate pe pe­reţi — traduceri în germană din poeziile originale ale poeţilor de la Cincinnati — par să creeze atmosfera adec­vată, atunci cînd e privită prin fundul cănilor de bere.

Mici intamplari cu animale (141)

Scroafele din ciurdele scoase la ghindă şi cele ale pădurarilor care hoinăresc au uneori purcei vărgaţi, cu rîtul lung, care tare seamănă cu purceii de mistreţ. Lupoaice din captivitate, în lipsa altui partener, primesc curtea cîte unui cîine. Dar iată că şi în libertate se întîmplă asemenea mezalianţe.

Un vînător din Oneşti a pus hoit de cal lîngă o vie şi a stat în pîndă după o crămuşoară din apropiere. Întîi a venit la hoit un cîine mare din sat şi a început să mănînce. Nu peste mult s-a apropiat o lupoaică. La început cu sfială. S-a ferit şi cîinele. Apoi s-au apropiat si şi-au făcut semne de prietenie. Au început un fel de joc de dragoste, care s-a terminat aşa cum se termină asemenea preliminarii.

Vînătorul nu era prea aplecat spre romantism şi a sfîşiat idila cu un foc de armă. Lupoaica a rămas pe loc, cîinele a zbughit-o spre sat schelălăind.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor

O poezie a lui Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister

Şi tot ce-i ne-nţeles
se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

Trei milenii de umor (14)

Spre necazul lui, Mark Twain era oprit pe stradă de nenu­măraţi admiratori, care îi ofereau drept omagiu fotografiile lor. Unui asemenea donator scriitorul i-a mulţumit cu următoarele cuvinte:

—    Poza dumneavoastră îmi seamănă atît de mult încît o confund cu a mea însămi. Am dat-o la înrămat şi de acum o voi utiliza ca oglindă cînd mă voi bărbieri!

Faceti-va bine (244)

Portocalul

Denumire ştiinţifică: Citrus aurantium.

Prezentare. Portocalul este o plantă de climă blândă, fiind, alături de lămâi, reprezentativ pentru zona mediteraneană. Este un arbore originar din Orientul îndepărtat. A fost aclimatizat în Europa în primele secole de după anul 1000. Portocalul face parte din familia rutaceelor. Este un arbore cu înălţime redusă, având, în mod obişnuit, în jur de patru-şase metri. Frunzele portocalului sunt mici, cărnoase, uşor cerate. Florile au culoare albă şi miros foarte plăcut, fiind folosite, cu succes, la prepararea unui ceai cu totul deosebit. Pentru uz medicinal se recoltează frunzele, florile, pulpa fructului şi coaja acestuia. Din frunze, flori şi coaja fructului se prepară infuzie, soluţii apoase, poţiuni, iar pulpa fructului se consumă ca atare, se foloseşte pentru extragerea sucului sau chiar se găteşte.

Suferintele tanarului Werther (10)

                                                                                              10 octombrie

E destul să-i văd ochii negri şi simt că mi-e bine! Şi ceea ce mă supără este că Albert nu pare aşa de fericit cum... părea... cum eu... nădăjduiam să fiu... atunci când... Nu-mi place să pun semne de întrerupere, dar aici nu mă pot exprima altfel... şi mi se pare destul de limpede.

 

O singura Inviere

Una din temele la care meditez adesea, dar mai abitir in perioada Pastelui, este cea a momentului in care a inviat Cristos. Anul asta, de exemplu, el a inviat pentru noi, ortodocsii, pe 5 mai. Pentru catolici, a inviat pe 31 martie. Ori asta este imposibil, cred ca macar aici o sa fie de acord toata lumea. Cristos a inviat o singura data. Cu toate astea, aproape in fiecare an, Pastele cade in zile diferite la catolici si la ortodocsi. 

Aha!

Povestiri dupa piesele lui Shakespeare (3)

Poveste de iarnă

Leontes, regele Siciliei, şi regina lui, frumoasa şi virtuoasa Hermiona, trăiau odinioară în cea mai desăvârşită înţelegere. Atât de fericit era Leontes în dragostea sa pentru această doamnă fără sea­măn, încât socotea că nu i-a mai rămas nici o dorinţă neîmplinită, afară doar că uneori ar fi dorit să-l mai vadă odată şi să-l înfăţişeze reginei pe vechiul său tovarăş de joacă şi de învăţătură, Folixenes, regele Boemiei. Leontes şi Polixenes fuseseră crescuţi împreună din fragedă copilărie, însă după moartea părinţilor lor, chemaţi fiind să-şi cârmuiască fiecare regatul său, nu se mai întâlniseră de mulţi ani, cu toate că schimbaseră adesea daruri, scrisori şi solii ducând semne ale dragostei ce-şi purtau.