10 octombrie
E destul să-i văd ochii negri şi simt că mi-e bine! Şi
ceea ce mă supără este că Albert nu pare aşa de fericit cum... părea... cum
eu... nădăjduiam să fiu... atunci când... Nu-mi place să pun semne de
întrerupere, dar aici nu mă pot exprima altfel... şi mi se pare destul de
limpede.
12 octombrie
Ossian a luat locul lui Homer în inima mea.
În ce lume mă poartă acest om minunat! Rătăcesc pe câmpie, bătut de vântul
năprasnic, care mână prin ceaţă duhurile strămoşilor, în slaba lumină a lunii.
Ascult dinspre munte, în vuietul şuvoiului pădurii, geamătul aproape stins al
duhurilor în peşterile lor şi vaietul fetei care se tânguie de moarte lângă
cele patru pietre, acoperite de muşchi şi năpădite de iarbă, mormântul iubitului
ei, căzut cu cinste. Şi îl găsesc pe căruntul bard rătăcitor, care caută pe
câmpie urma paşilor strămoşilor lui şi află, vai!, doar piatra mormintelor
lor; atunci el se uită cu jale la steaua blândă a serii ce se scufundă în marea
zbuciumată. Şi vremurile de odinioară învie în sufletul eroului, vremurile când
prietenoasa rază încă mai lumina primejdiile vitejilor şi luna lucea peste
corabia lor împodobită ce se-ntorcea acasă cu izbândă. Citesc pe fruntea lui
durerea adâncă, văd cum se-apleacă, ostenit, spre mormânt cel din urmă viteaz
părăsit, cum, în prezentul fără vlagă, soarbe, din umbrele morţilor lui,
dureros de fierbinţi bucurii, mereu înnoite, şi priveşte ţărâna rece şi iarba
înaltă şi strigă: „Va veni, va veni călătorul care m-a cunoscut în toată
strălucirea mea şi mă va întreba: «Unde e cântăreţul, fiul minunat al lui
Fingal(*)?»
Paşii lui trec peste mormântul meu, şi el întreabă zadarnic de mine pe
pământ... ”
O, prietene! aş vrea să trag sabia, asemeni unui nobil
scutier, să-mi scap într-o clipă prinţul de chinul unei vieţi ce se stinge
cu-ncetul şi să-mi trimit sufletul după semizeul dezrobit.
19 octombrie
Ah, golul acesta! Golul acesta îngrozitor pe care îl simt
aici, în piept!... De multe ori mă gândesc: „Dacă măcar o dată, măcar o dată ai
putea s-o strângi la piept, atunci tot acest gol s-ar umple!”
26 octombrie
Da, dragul meu, sunt sigur, din ce în ce mai sigur că o
fiinţă înseamnă puţin, foarte puţin. Deunăzi a venit la Lotte o prietenă, şi eu
m-am dus în odaia de alături să iau o carte să citesc; dar n-am putut citi şi
atunci am luat o pană ca să scriu. Le-auzeam vorbind încet; îşi povesteau una
alteia lucruri neînsemnate, noutăţi de-ale târgului, cum una se mărită, cum
alta e bolnavă, foarte bolnavă; are o tuse uscată, i s-au ascuţit umerii
obrajilor, leşină des.
― Nu mai face doi bani viaţa ei, spuse prietena Lottei.
― Şi N.N. e foarte rău, zise Lotte.
― S-a umflat tot, adăugă cealaltă.
Închipuirea mea vie mă duse lângă patul acestor nenorociţi;
îi văzui cu câtă scârbă întorceau vieţii spatele şi cum... Wilhelm! Şi
femeiuştile mele vorbeau despre asta cum se vorbeşte, de obicei, atunci când
moare un străin... Când mă uit în jurul meu şi văd odaia, hainele Lottei,
hârtiile lui Albert, mobilele cu care sunt atât de obişnuit, când privesc chiar
şi călimara, mă gândesc: „Ce însemni tu pentru casa asta, la urma urmei?
Prietenii tăi te preţuiesc, le faci adesea bucurie şi ţi se pare că fără ei nu
s-ar putea; şi totuşi... Dacă ai pleca, dacă te-ai rupe de cercul acesta, cât
timp ar simţi ei golul pe care pierderea ta l-ar lăsa în viaţa lor, cât
timp?...” O, atât de pieritor e omul, încât chiar acolo unde are certitudinea
că existenţa lui înseamnă ceva, acolo unde lasă cu adevărat urma prezenţei
lui, în amintirea, în sufletul celor care îi sunt dragi, chiar şi acolo urma
aceasta trebuie să se stingă şi să dispară, şi asta atât de curând!
27 octombrie
Îmi vine câteodată să-mi sfâşii pieptul şi să-mi sfărâm
creierii când văd ce puţin putem însemna unii pentru alţii. Ah! Iubirea,
bucuria, căldura şi voluptatea, pe care eu nu le am, celălalt nu mi le va da,
iar eu, cu o inimă plină de fericire, nu voi ferici pe celălalt, care stă în
faţa mea rece şi fără vlagă.
29 octombrie
Am atât de mult, şi sentimentul faţă de ea înghite tot:
atât de mult am, şi fără ea totul mi se pare nimic.
30 octombrie
Am fost de o sută de ori gata s-o iau în braţe. Numai
Dumnezeu ştie ce înseamnă să ai în faţa ta atâta drăgălăşenie şi să nu poţi
întinde mâna s-o apuci; şi totuşi e un imbold firesc al omului să apuce. Nu
întind copiii mâna către tot ce văd?... Şi eu ce fac?
3 noiembrie
De multe ori mă culc cu dorinţa, uneori chiar cu speranţa,
că n-am să mă mai trezesc, şi dimineaţa deschid ochii, văd iarăşi soarele şi
sunt nenorocit. O, dacă aş fi un om cu toane, vina ar putea cădea pe vremea
de-afară, pe altcineva, pe o treabă neizbutită, şi atunci aş avea de îndurat
numai jumătate din povara de nesuferit a acestui necaz. Vai mie! Adevărul este
că simt că vina e numai a mea... Nu vina! Dar în mine e izvorul întregii
nenorociri, aşa cum altădată era izvorul tuturor fericirilor. Nu sunt eu oare
acela care, odinioară, plutea, în plenitudinea sensibilităţii, pe care la
fiecare pas îl întâmpina un paradis şi care avea o inimă în stare să cuprindă o
lume întreagă! Şi inima aceasta e acum moartă, din ea nu se mai revarsă nici o
încântare, ochii mei sunt uscaţi şi gândurile mele, care nu mai sunt înviorate
de lacrimi, îmi încreţesc neliniştite fruntea. Sufăr mult fiindcă am pierdut
singura bucurie a vieţii mele, vlaga sfântă cu care plăsmuiam lumi în jurul
meu. S-a dus!... Când mă uit pe fereastră la dealul din zare şi văd cum soarele
dimineţii străpunge ceaţa deasupra lui şi luminează câmpia liniştită din vale,
şi când văd cum râul domol şerpuieşte către mine printre sălciile lui
desfrunzite... O! Când natura aceasta splendidă stă astfel în faţa mea,
nemişcată ca un tablou lăcuit, fără ca nici o picătură de fericire să ţâşnească
din inimă în creier, şi stau în faţa lui Dumnezeu ca o fântână secată, ca o
căldare spartă, în clipele astea mă arunc adesea la pământ şi mă rog plângând
lui Dumnezeu, aşa cum se roagă un plugar să plouă când cerul stă neclintit
deasupra lui şi împrejurul lui pământul moare de sete.
Simt, însă, vai!, că Dumnezeu nu dă ploaie şi soare la
rugăminţile noastre stăruitoare. Timpurile acelea, a căror amintire mă
chinuieşte, de ce erau ele atât de fericite? Nu pentru că aşteptam răbdător
duhul lui şi pentru că bucuria pe care o revărsa asupra mea o primeam cu inima
întreagă şi adânc recunoscătoare?
8 noiembrie
Lotte m-a dojenit din pricina exceselor mele, dar cu
atâta drăgălăşenie! Excesele mele, fiindcă mă las uneori ademenit de un pahar
de vin şi beau o sticlă...
― Să nu faci asta! mi-a spus ea. Gândeşte-te la
Lotte!...
― Să mă gândesc! i-am răspuns eu. Mai ai nevoie să-mi
spui asta? Mă gândesc... nu, nu mă gândesc! Eşti mereu în faţa sufletului meu.
Astăzi m-am oprit pe locul unde ai coborât cândva din trăsură...
A început să vorbească despre altceva, ca să mă împiedice
să mai adaug vreun cuvânt. Dragul meu, sunt pierdut! Poate să facă din mine ce
vrea.
15 noiembrie
Îţi mulţumesc, Wilhelm, pentru simpatia ta sinceră faţă
de mine şi pentru sfatul tău binevoitor şi te rog să fii liniştit. Lasă-mă să
rabd până la sfârşit; deşi obosit, mai am încă putere să rezist. Ştii că
respect religia; simt că, pentru mulţi osteniţi, ea e un toiag şi pentru mulţi
bolnavi, o înviorare. Dar... poate ea oare, trebuie ea oare să fie asta pentru
oricine? Dacă priveşti lumea asta mare vezi că au fost mii de oameni pentru
care ea n-a fost aşa, mii pentru care ea nu va fi aşa, propovăduită sau
nepropovăduită. Şi pentru mine de ce ar fi? Nu spune oare chiar Fiul lui
Dumnezeu că împrejurul lui vor fi aceia pe care i-a dat Tatăl lui? Dar dacă pe
mine nu m-a dat? Dar dacă Tatăl vrea să mă oprească pentru el, aşa cum îmi
spune mie inima?... Te rog să nu mă înţelegi greşit; să nu socoteşti cumva că
aceste nevinovate cuvinte cuprind vreo ironie; îţi dezvălui acum sufletul meu
întreg; dacă n-ar fi fost aşa, mai bine aş fi tăcut, aşa cum, de pildă, rareori
vorbesc despre ceea ce oricine ştie tot atât de puţin cât şi mine. Ce altceva
poate fi decât destin omenesc să suferi totul până la sfârşit, să-ţi bei
paharul?... Şi dacă lui Dumnezeu din cer paharul i s-a părut amar pe buzele lui
omeneşti, cum pot eu să mă laud şi să spun că mi se pare dulce? Şi de ce să-mi
fie ruşine în clipa înspăimântătoare, când tremur tot între fiinţă şi nefiinţă,
când trecutul sclipeşte ca un fulger peste prăpastia întunecoasă a viitorului,
când totul în jurul meu se prăbuşeşte şi lumea piere o dată cu mine?... Nu-i
asta oare vocea creaturii înăbuşite în ea însăşi, care, părăsită, se
prăbuşeşte fără să se mai poată opri, atunci când din adâncurile puterilor ei,
ce zadarnic se împotrivesc, ea murmură: „Dumnezeul, Dumnezeul meu! pentru ce
m-ai părăsit!”? Şi eu să mă ruşinez de aceste vorbe, să-mi fie frică de clipa
de care n-a scăpat nici acela care pătureşte cerul ca pe o pânză?
21 noiembrie
Nu vede, nu simte că pregăteşte o otravă care ne va omorî,
şi pe mine şi pe ea; iar eu sorb cu voluptate paharul pe care mi-l întinde şi
care face nenorocirea mea. La ce slujeşte privirea binevoitoare cu care
adeseori — adeseori? Nu, nu adeseori, ci câteodată — se uită la mine, la ce
slujeşte bunăvoinţa cu care primeşte o mărturisire involuntară a simţămintelor
mele, la ce slujeşte compătimirea pe care o are faţă de suferinţa mea şi care
se citeşte pe fruntea ei?
Ieri, când am plecat, mi-a întins mina şi mi-a spus:
― Adio, dragă Werther!...
Dragă Werther! Era întâia oară când îmi spunea „dragă”,
şi asta m-a mişcat adânc. De sute de ori mi-am repetat vorbele ei, şi ieri
noapte, când, înainte de culcare, stam de vorbă cu mine însumi, mi-am spus
deodată:
― Noapte bună, dragă Werther!
Şi am râs după aceea de mine însumi.
22 noiembrie
Nu pot să mă rog lui Dumnezeu să mi-o lase mie, şi totuşi
de multe ori îmi pare că ar fi a mea! Nu pot să mă rog să mi-o dea, fiindcă
este a altuia. Râd singur de necazurile mele; dacă aş aşterne pe hârtie toate
astea, ar ieşi o întreagă litanie de antiteze.
24 noiembrie
Ştie cât sufăr. Astăzi privirea ei mi-a pătruns adânc în
inimă. Am găsit-o singură. Nu i-am spus o vorbă; ea m-a privit. Şi atunci n-am
mai văzut în ea frumuseţea încântătoare, n-am mai văzut strălucirea unui spirit
ales. Toate acestea pieriseră din ochii mei. Eram pătruns acum de o privire
mult mai minunată, o privire plină de expresia celei mai adânci prietenii, a
celei mai duioase compătimiri. De ce nu-mi era îngăduit să mă arunc la
picioarele ei? De ce nu-mi era îngăduit s-o strâng în braţe şi să-i răspund cu
mii de sărutări? S-a refugiat la pian şi şi-a însoţit cântecul cu sunetele
armonioase ale unei voci dulci şi domoale. Niciodată buzele ei n-au fost atât
de fermecătoare. Părea că, însetate, se deschideau să soarbă tonurile acelea
dulci ce izvorau din pian, pentru ca din gura ei să răsune apoi doar un tainic
ecou... O, dacă aş putea să-ţi spun!... Nu m-am putut opri, m-am aplecat şi am
jurat: niciodată nu voi îndrăzni să vă sărut, buze!, voi, pe care plutesc
duhurile cerului... Şi totuşi... vreau... O! Vezi tu, parcă un perete stă în
faţa sufletului meu... o fericire ca asta, şi pe urmă prăbuşirea şi ispăşirea
acestui păcat... Păcat?
26 noiembrie
De multe ori îmi spun: „Soarta ta e unică; socoate-i pe ceilalţi
fericiţi, aşa de chinuit n-a fost încă nimeni.” Pe urmă citesc un poet din
vechime şi mi se pare că privesc în propria-mi inimă. Câte am de îndurat! Ah,
fost-au oare înaintea mea şi alţi oameni atât de nenorociţi?
(*) Rege al Scoţiei (sec. al
III-lea), tatăl lui Ossian.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu