Eminescu la Vanghelie

Despre Eminescu, amintirile curgeau la laşi, căci aici şi-a petrecut dânsul o bună parte din viaţa-i amărâtă. 

Intr’o odăiţă mică din rândul de jos al vechiului hotel Vanghelie, pe atunci proprietatea lui Vasile Sion Gherei, tatăl d-lui Petru Sion, se auzi într’o seară un schimb de voci, între nişte cântăreţe şi un om de statură potrivită, cu ochii mari, negri, visători, cu o musteaţă neagră, cu o pălărie înaltă tot neagră și îmbrăcat cu un palton bătând într’o culoare verzie, din buzunarul căruia scotea nişte alune şi le mânca: „Fräulein... fräulein, machen sie auf, geh... zum teufel...“

Himera numită „ajutorul lui Dumnezeu”

Să presupunem că mergi pe un drum și vezi o mașină căzută în râu, cu roțile-n sus. O mână iese din apă, agitându-se și, din când în când, se vede un cap și se aud strigăte de ajutor. Ce faci în situația asta, dacă ești un om normal? Evident, suni la 112 și dai fuga la mașină, unde încerci să-l ajuți pe nefericitul șofer să scape cu viață. Cu alte cuvinte, faci tot ce îți stă în putință ca să-i îndeplinești omului dorința exprimată prin strigătul „ajutor!”. Mulți oameni au fost salvați de semenii lor în împrejurări dramatice. 

Corectitudinea politică văzută de Căpcăunul Cumsecade

Aflu că de curând a apărut în Statele Unite o versiune a Bibliei politically correct: textul e rescris cu grija de a menaja toate susceptibilităţile imaginabile ale cititorului modern: nu se mai spune Our Father, ci Our Father/Mother, ca să se elimine excesul „macho” al unui Dumnezeu (strict) masculin; nu se mai spune „dreapta Tatălui” ca să nu se complexeze stângacii; nu se mai pomenesc numele feluritelor seminţii acolo unde contextul e pejorativ, ca să nu se încurajeze discriminările naţionaliste. 

O lamentare scabroasă

Mă trezesc la 5 și ceva dimineață, după un somn cu vise obsedante. Mă spăl, spun rugăciunea, fac cafeaua, deschid calculatorul, intru pe Facebook, încep să citesc mesajele. N-am multe, vreo 4-5, restul sunt simple likes. Unul din ele îmi atrage atenția în mod deosebit: o prietenă (îi voi spune L), care a citit poezia mea „Întins” a luat foc: „Întâi pusesem emoticonul "sad", dar apoi m-am răzgândit si am pus 'angry'. Cum naiba să nu fiu furioasă când văd că "stai întins".

Un adevărat primar al zilelor noastre

Cum treceam eu prin niște sate din Moldova - undeva în preajma Darabanilor - mi-au sărit în ochi diverse panouri luminoase vizibile din loc în loc pe câte un stâlp de curent. Toate sunt amplasate în satele care constituie comuna Păltiniș și pe fiecare dintre ele tronează numele primarului Costel Romanescu, care ne spune că suntem bineveniți sau, după caz, ne urează drum bun. Iată-l pe acest primar minunat, în toată splendoarea, alături de panourile lui:

Cazul Barbu Lăutarul

După cum s-a aflat în acești ani de spaimă pentru rațiunea oamenilor normali, nu poate fi găsit niciun fel de domeniu de activitate în care să nu fi existat un român mai mare, mai talentat, mai important decât toți cei care activează în același domeniu. Nu mai dau exemple, că mi se-apleacă. Iată însă că, răsfoind eu o carte cu titlul „Iașii de odinioară”, scrisă de un anume Rudolf Suțu și apărută în 1923, am dat peste un caz mai deosebit de recunoaștere a superiorității absolute a unui român - este vorba despre Barbu Lăutarul. Mă grăbesc să împărtășesc cu publicul larg acest extraordinar moment în care geniul românesc s-a impus rapid, făcându-l de ocară pe unul dintre cei mai mari pianiști ai tuturor timpurilor. Să-l ascultăm, așadar, pe Rudolf Suțu.

Cu Cristos la o bere

În Evanghelia lui Matei este relatată o întâmplare destul de ciudată. Cristos, cum a ajuns în Ierusalim, a răsturnat mesele și scaunele celor care făceau comerț în Templu, a săvârșit acolo o seamă de vindecări, după care a plecat în Betania ca să rămână peste noapte. Betania era un orășel aflat la circa 3 km de Ierusalim. Deci Cristos a dormit în Betania, iar a doua zi a luat-o înapoi către cetate și, pe drum, a flămânzit. Aici începe nebunia. S-a uitat Cristos primprejur și a văzut un smochin. S-a dus la el.... dar iată cum descrie Matei această scenă:

Fuck you!

Actorii tineri nu au înțeles nimic. Mă refer la ăia care au făcut roluri de excepție în filme de excepție. Mă gândesc, de pildă, la James Waterston, care l-a jucat pe Gerard Pitts în „Dead Poets Society”. Cum e posibil, după ce ai făcut rolul ăsta, să mai faci unul, în alt film, cu alt subiect, cu alte personaje? Este o blasfemie! Tu trebuie să rămâi pentru totdeauna, în mintea oamenilor, ca Gerard Pitts și asta ar trebui s-o gândești înainte de a juca rolul. Dacă te apuci ulterior de alte filme, înseamnă că n-ai înțeles nimic.

Iisus Nazarineanul...

Vogue

Pe vremea când mama era adolescentă, cei de vârsta ei inventaseră (sau poate preluaseră de la părinții lor, nu am idee) un mod de a vorbi aparte. Anume, după fiecare grup de sunete alcătuit din consoană și vocală, adăugau un al doilea grup, în care consoana era întotdeauna p. Spre exemplu, în loc de „caravelă” rosteau „caparapavepelăpă”. Când aveau de-a face cu diftongi, triftongi etc, se adaptau: în loc de „ciocolată” ziceau „ciopocopolapatăpă”, iar pe „recent” îl transformau din mers în „repecepentîpî”. Ei numeau acțiunea asta „vorbirea păsărească”.

Halep și creștinii

O mulțime de creștini, din cei care citesc cărți sfinte, se duc slujbe cu regularitate, țin posturile de peste an, dau bănuți pentru catedrale și altele de gen, au obiceiul de a se uita la meciurile de tenis în care joacă Halep, Begu etc. Probabil că ei simt, în sufletul lor, o mare bucurie când Halep reușește o lovitură bună, ca să nu mai vorbesc de momentul în care câștigă meciul. Dacă ar avea o rachetă în mână, poate că acești creștini ar arunca-o până la tavan, în semn de solidaritate cu Halep. Așa însă, ei se mulțumesc să sară de pe scaune, să ridice pumnul și să strige ceva de genul „Bravoooo”.

Un atac furibund

Am publicat, cu două săptămâni în urmă, în ziarul local din Sinaia, un articol cu titlul ”Sinaia văzută din Dublin ca un oraș turcesc”. Exprimam acolo opinia că Sinaia merită mai mult și aduceam anumite critici la adresa primarilor care au stat în fruntea orașului după Revoluție.
Astăzi, primesc un atac furibund pe FB, din partea unei domnișoare pe nume Maria Floricică. Fostă angajată (și, poate, reangajată) a primăriei, parteneră de excursii cu city-managerul Panait etc, această domnișoară mă face cu ou și cu oțet pentru că îmi „bălăcăresc” orașul. Prilej cu care urc aici atât articolul meu, cât și atacul domnișoarei. Pentru posteritate.

O poveste a lui Marin Preda

Strigoaica

Era într-o seară din sărbătorile Crăciunului când m-am întors acasă, în satul meu, din orăşelul unde intrasem ucenic să învăţ cizmăria. Eram mândru de acest lucru şi voiam mereu să mă duc să mă vadă foştii mei colegi, altă lume, dar mai ales fetele. De aceea, într-o seară, când mă întâlnesc cu un coleg de bancă, îi spun că vreau să merg cu el la şezătoare, şi după ce el îmi spune că chiar ăsta fusese şi gândul lui înainte de a-i spune eu, plecarăm. Eu nu fusesem niciodată la vreo şezătoare aşa în regulă şi îl tot întrebam:

— Şi cum e, mă, acolo? Ce fac ei?

— Lasă că ai să vezi tu, zicea el, şi botograsul dă Costică mă băgă prin nişte întortochieri dă uliţe timp de aproape un ceas.

O amintire a lui Coșbuc

Limba nemțească

Venise un fierar neamţ în sat la noi. Dumnezeu ştie de pe unde. Închiriase o cocioabă şi potcovea caii creştinilor.

Eu, copil de vreo şapte ani, „absolvent al clasei întâi primare“, mă învârteam toată ziua pe lângă fierărie. Era vara. Şi-mi dase prin cap să învăţ nemţeşte, ca să mă fudulesc înaintea tatei, căci el ştia nemţeşte.

Întreb într-o zi pe neamţ cum se zice pe limba lui apă?

O poveste a lui Hemingway

O așteptare de-o zi

Intrase în cameră ca să închidă fereastra în timp ce mai stăteam în pat şi băgai de seamă că-i e rău. Tremura, faţa-i era palidă, şi mergea anevoie, ca şi cum i-ar fi venit greu să se mişte.

—   Ce-i cu tine, Schatz?

—   Mă doare capul.

—   Atunci, du-te mai bine şi culcă-te la loc.

—   Nu mă culc. N-am nimic.

—   Du-te şi culcă-te. După ce mă-mbrac, vin să văd ce ai.

Când am coborât însă, era îmbrăcat şi şedea lângă cămin, avînd aerul unui foarte bolnav şi nefericit băiat de nouă ani. I-am pus mâna pe frunte şi mi-am dat seama că are febră.

Cortina

În cele din urmă, am înțeles un adevăr fundamental. Anume că între oameni există o cortină străvezie, pe care toată lumea detestă să o dea la o parte. Dacă s-ar putea ca nimeni să nu interacționeze în mod nemijlocit cu semenii săi ar fi ideal. Și pentru asta avem, astăzi, internetul. Fiecare se descarcă pe Facebook, pe blog, pe mail, pe chaturi și pe unde mai apucă. După care consideră că nu mai e nimic de făcut în plus. 

Grupul de la Ploiești

N-am venit bine din Dublin, că m-a sunat un prieten să mă invite la o întâlnire cu membrii cenaclului „Grupul de la Ploiești”. Ce să fac acolo? Evident, să citesc poezii din cele trei volume ale mele. Sigur că primul meu gând a fost că nu voi fi în stare să citesc în fața unei asistențe. Totuși, m-am dus. În fond, la trei volume dintre care două premiate, nu prea mai ai dreptul să faci mofturi.

O poveste siriană

Regele orb

A fost odată, în vremurile de demult, un rege care avea trei feciori. Doi dintre ei erau de la aceeaşi mamă, iar al treilea, de la o alta.

Împăratul, om milostiv, era respectat de toţi supuşii săi ca un tată. Orice drumeţ poposit la palatul lui era cinstit, primind mâncare şi bună găzduire. Şi, de aceea, nu era om care să nu-l iubească. Într-o zi, împăratul orbi şi niciun vraci nu-i putu găsi leacul, până trecu pe acolo un derviş pribeag. Cînd îl văzu pe regele cel orb, îl întrebă cu mare milă ce i se întâmplase.

Numere prime pe tabla de șah

Considerăm o tablă de șah. Se pune întrebarea dacă există posibilitatea ca un cal să plece de pe un câmp oarecare și să parcurgă toate câmpurile tablei, trecând o singură dată prin fiecare. Răspunsul este afirmativ. Indiferent unde am plasa calul, există cel puțin un drum cu proprietatea cerută. Iată un exemplu:

Femeia care l-a înfrânt pe Cioran

Dacă întrebi în ziua de azi pe cineva ce îi spune numele Turcan, aproape sigur îți va spune că e vorba de fostul om de încredere al lui Traian Băsescu sau de deputatul Raluca Turcan. Ei bine, nu despre aceștia e vorba aici ci despre scriitorul, teologul și filosoful Nicolae Turcan. Cărțile lui se pot cumpăra inclusiv online, unele se pot descărca gratuit. Credeți-mă că merită efortul. 

Pun aici un fragment din „Credința ca filosofie”, unde pot spune că m-am regăsit într-o manieră surprinzătoare. Lectură plăcută!

Brexit și limitele democrației

Citesc un titlu imens apărut în Washington Post: The British are frantically Googling what the E.U. is, hours after voting to leave it. Dacă nu e o manipulare a americanilor, care sunt negri pentru că nu mai au un aliat în interiorul UE și dau copite poporului englez, atunci este de-a dreptul înfiorător. Pentru că știrea asta ne spune că poporul englez este cel puțin la fel de needucat ca poporul român.