Cel mai ticalos om din lume

M-a pus naiba sa intru pe site la ProTV si am dat de o "stire" total aiuristica, intitulata "S-a crezut Fiara din Cartea Apocalipsei". Iata cum incepe "stirea"

Membru influent in organizatiile oculte Aleister Crowley este renumit pentru scrierile sale oculte, in special pentru Cartea Legii, textul pe care se bazeaza intreaga filosofie Thelema, ce pune liberul arbitru in prim-planul existentei.

Ticalos, nu gluma

Si-a castigat notorietatea in timpul vietii si a fost supranumit „Cel mai ticalos om din lume”, iar istoricii l-au numit "Raul". Printre pasiunile lui s-au mai numarat si sahul, pictura, astrologia.

Pai sa nu ma treaca fiorii? Ca sa vezi ce inseamna sa nu folosesti diacritice...

P.S Cum fac stirile astia de la ProTV? Simplu, cu copy-paste. Cel putin in cazul asta, au luat cam totul de pe Wikipedia. Uite si dovada:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Aleister_Crowley
http://stirileprotv.ro/exclusiv-online/bizar/s-a-crezut-fiara-din-cartea-apocalipsei-istorici-a-fost-raul-in-persoana.html

17 minute si 28 de secunde

Nu știu cum am ajuns de la King Crimson la Samuel Beckett, cert este că fenomenul a avut loc. Am găsit și filmul lui Beckett numit „Film”, în care poate fi văzut Buster Keaton, într-un rol excepțional. N-am idee câtă lume gustă acest film. Alb-negru, mut, din 1965, fără niciun pumn în figură, fără nicio scenă de sex, practic fără acțiune...
L-am splituit în patru cioburi, altfel nu am reușit să-l urc. Durează 17 minute și 28 de secunde. Merită să le rupeți din timpul vostru care, știu, nu se mai întoarce.

Idei de la BBC

Am gasit pe YouTube niste clipuri excelente. S-au apucat si au construit pe muzica lui King Crimson, ceea ce este o idee grozava. Poate ca asa se vor mai dezlipi unii de Gaga, Shakira si celelalte chestii trecatoare.

 

Cel mai înalt ideal

Erau, pe atunci, vremuri pline de entuziasm, fiecare se precipita ba să scrie în ziare, ba să înfiinţeze asociaţii, personalităţile publice erau încă în formare şi, ca atare, încă accesibile. Puteai să te duci liniştit să vorbeşti cu oricine, intrai oriunde fără probleme. Ce nu am înţeles eu decât când era târziu, a fost că rezultatul era întotdeauna nul. Pur şi simplu, nu se schimba nimic. Te duceai şi vorbeai, să zicem, cu Liiceanu. Îi prezentai proiectul tău, el zicea „da, desigur”, după care plecai acasă şi nu se mai întâmpla nimic. Cluburile de fițe nu primeau noi membri, asta era ideea. Trebuia să fii din Bucureşti, să te fi învârtit într-un anume cerc înainte de Revoluţie, să ai bani, ori spaţiu, în niciun caz nu te primea nimeni dacă erai un simplu idealist. Înaltele idealuri erau apanajul exclusiv al unor materialişti. Ei ştiau să prezinte idealurile, să facă eseuri despre ele, să îi ironizeze pe cei care umblau după bani. Trebuia să ştii să faci bani dispreţuind public banii. Asta era toată şmecheria. Nu puteai să vii tu, un oarecare din provincie şi să spui „eu am idealul cutare şi vreau să fac cutare chestie în numele lui”. Nu, nu, nu, chestia pe care doreai s-o faci trebuia să fie bănoasă. Nu avea niciun rost să construieşti ceva în numele moralei, să zicem, dacă din asta nu ieşea nimic. Într-un fel, banul era un scop mai înalt decât orice ideal. Până la urmă, idealul era însuşi banul.
Am cunoscut o sumedenie de oameni de calitate în zilele acelea. Puţini dintre ei aveau să rămână aşa cum i-am cunoscut. Idealul cel mai înalt - banul - i-a acaparat pe cei mai mulţi.

Liiceanu și primele cluburi de fiţe

Am auzit de Liiceanu, ca tot omul, odată cu apariția „Jurnalului de la Păltiniș”, unde domnia-sa descrie tot felul de peripeții de nivel superior ale unor tineri gânditori care gravitau în jurul lui Constantin Noica. E vorba de întâmplări din lumea ideilor, prin care Gabriel Liiceanu se mișca încă de pe-atunci cu multă ușurință și grație.

Privirea filosofului

Si uite-asa, ma intorc la Gaudeamus, pe cai sinuoase. Mi-am adus aminte de o noua povestioara cu Lenin, (sau, poate era cu Stalin, ce mai conteaza). E vorba de un student care-l intreaba pe profesorul de sociologie ce este generozitatea. Acela ii raspunde printr-un exemplu:

Liiceanu la Gaudeamus

Painea si ochii

La acelasi congres la care a venit Ivan Ivanovici, a participat, dupa cum mi-a povestit Gogol, un cetatean care a relatat urmatoarea intamplare:

"L-am cunoscut pe Lenin pe vremea cand eram copil. Mergeam intr-o zi pe un camp si eram rupt de foame. La un moment dat, am dat peste Vladimir Ilici, care statea asezat pe o piatra si rupea dintr-o paine. I-am zis:

- Vladimir Ilici, nu-mi dai si mie o bucatica de paine?

La care el a zis:

- Pleaca de aici, copil nenorocit, ca te iau la bataie! si a inceput sa ia pietre de pe jos ca sa arunce dupa mine.

Dar avea niste ochi atat de luminosi..."

Richi2 si V.I. Lenin

Iesind la plimbare cu Richi2, mi-am adus aminte de un vechi banc cu Lenin.

La un congres al PCUS, oamenii vin si isi amintesc (cei care l-au cunoscut) de Lenin. Vine si Ivan Ivanovici, care povesteste:

Intr-o zi, eram la baia comunala. Deoadata, vine Vladimir Ilici si-mi zice:

- Ivan Ivanovici, nu vrei sa-mi imprumuti lighenusul tau de baie?

Sa i-l dau? Apa era murdara! Sa nu i-l dau? Sa nu i-l dau eu marelui Vladimir Ilici Lenin?!? Si atunci ce i-am zis:

Lenin amusinand prin iarba, ca Richi

Exploatarea peștelui de către om

Azi am fost la supermarket. N-o să spun la care, dar nu pentru că „nomina odiosa”, ci pentru că e absolut irelevant: toate fac la fel.
La supermarket, se aude muzică non-stop. De când am călcat prima dată în supermarket, acum vreo 15-20 de ani, am auzit ani și ani aceeaşi muzică. Bănuiesc că se schimbă odată la 5-6 ani. Poate e vorba de economii, poate nu vor să plătească drepturi de autor, chiar nu am idee. Cert e că ani la rând, în supermarket auzi aceleaşi câteva piese, până la exasperare. Abba, spre exemplu, am învăţat pe dinafară abia acum, la supermarket, nu pe vremea când erau în glorie şi eu aveam vârsta receptivităţii. În fine.
Din când în când, în supermarket se întrerupe muzica şi o voce melodioasă (sau doar feminină) face un anunţ. Mai mereu, este invitat în parcare „posesorul autovehicolului cu numărul...”, sau un angajat dintr-un anumit sector este chemat la direcţiune ori la o cassă.
Azi, lucrurile au luat o întorsătură suprarealistă. Terminasem, aproape, cumpărăturile, când din difuzoare s-a auzit vocea melodioasă:
„Un angajat pește este rugat să se prezinte la cassa doi. Un angajat pește la cassa doi, vă rog”
Dacă aş fi fost cu Maria, i-aş fi zis: „hai repede la cassa doi, să-l vedem şi noi pe angajatul-pește.” Aşa însă, am rămas liniştit unde eram şi mi-am continuat cumpărăturile.

Familii cu trei copii

Familia Fisher, la care am stat in Viena, are trei copii: doua fete si un baiat mic de tot - Liam.

Familia chirurgului are si ea trei copii (pe ei nu i-am vazut, nici nu mi-au spus cum ii cheama).

Ma gandeam ca eu, care am doar o fetita, sunt in inferioritate. A doua zi, pe la 10, au aparut celelalte doua fetite pe care trebuia sa le duc acasa. Asa ca, iata, am avut si eu trei copii, cel putin in ziua aia.

Maria si colegele ei, in curtea familiei Fisher

Un biker

Asta iarna, prin Austria, Liliana a cazut pe partie cu piciorul sub ea si a avut probleme serioase. Atat de serioase, incat a trebuit sa fie operata. Operatia a vut loc, cum ziceam, la Szeged. Liliana s-a internat in perioada in care Maria era la Viena, in acel "schimb de parinti" pe care-l faceam si noi cand eram copii. Ordinea evenimentelor a fost urmatoarea:

- sambata, 2 aprilie, am dus-o pe Maria, impreuna cu doua colege, la Viena

- marti, 5 aprilie, am dus-o pe Lili la Szeged

- joi, 6 aprilie, a avut loc operatia 

- vineri, 8 aprilie, m-am dus la Viena si am ramas peste noapte la familia Fisher, care o gazduia pe Maria

- sambata, 9 aprilie, am plecat din Viena cu cele trei fetite si ne-am oprit la Szeged, la spital

- joi, 14 aprilie, am luat-o pe Lili de la Szeged.

Coincidenta de la Urlati

Vad, pe YouTube, un filmulet din care rezulta ca reporterul unui post de televiziune a aranjat cu o femeie sa simuleze un lesin in timpul unui miting la Urlati. Iata-l:

Ceea ce mi s-a parut senzational, pe langa intamplarea in sine, este comentariul unui user:

"Redactorul sef de la Realitatea a declarat ca nu e o facatura, ca femeia a lesinat de la o cadere de calciu :) Pe (cenzurat de mine) aia blonda o cheama Laura Calciu, ce supercoincidenta . Viata bate opera lui Caragiale :) Daca mai punem la socoteala ca babele alea urlau la Urlati , avem imaginea completa :)"

Declarație de dragoste

În sfârșit, iată și o poză cu mine și Maria, alături de Simona. Cu Simona am fost coleg din clasa I și pot spune că ea reprezintă una dintre amintirile mele luminoase. Era prietenă nedespărțită cu Cristina și, în gimnaziu, noi trei eram mai tot timpul împreună. Plecam de la școală, mergeam prin cofetării, în parc, le conduceam pe fete acasă, râdeam și glumeam, ce mai, clipe de neuitat. Până la urmă, cum era de așteptat, m-am și îndrăgostit.

Poze cu fete si catei

In timp ce eu ma revedeam cu colegii, Maria si Ali isi faceau de lucru prin imprejurimi. Iata cateva poze facute de Ali sau, uneori, de indivizi binevoitori:

Daolică Dodă

Am promis că voi scrie despre întâlnirea de 30 de ani. Din mai multe puncte de vedere, pentru mine a fost un eșec. Dar poate că pentru ceilalți a fost OK.

Toată treaba a fost organizată de Bebe Cristescu. Pe vremea când eram elevi, ea era una dintre frumusețile școlii. Mulți dintre noi nici nu cutezam să ne imaginăm că am putea ajunge până la ea. Bebe a stabilit locul faptei: un hotel din Predeal.

Efectul unei vorbe bune

Într-o seară, cum stăteam noi pe terasă la Gogol și savuram un pahar de vin de Străoane, îl vedem pe Răbdău că atacă niște tufe aflate lângă gardul care desparte proprietatea lui Gogol de cea a vecinului. E acolo un fel de șanț plin cu pământ, în care cresc diverse plante. De fapt, se vede în poza pe care am pus-o în postul precedent - este exact în spatele fetelor. Și Răbdău, urmat rapid de Max, se tot precipita asupra unor tufe, mârâia, scheuna, le dădea târcoale, încerca să sape la rădăcina lor, ce să spun - un adevărat spectacol.

Lumea e mica

Dupa ce am refacut relatia cu Gogol, am mers pe la el de doua-trei ori pe an. Si el si Dana, sotia lui, sunt niste oameni foarte ospitalieri, care se bucura sa aiba musafiri. Asa ca nu mi-am facut probleme sa ii vizitez inclusiv cand nu eram singur. Asa am ajuns la Breaza, impreuna cu Maria si cu Ali. Veneam de la Predeal, unde participasem la intalnirea de 30 de ani de la terminarea liceului - despre care o sa scriu, ca am ce. Cu mine erau si fetele: Maria si Ali. Dupa chef, ne-am suit in masina si ne-am dus la Breaza, unde am mai ramas vreo doua nopti. Fetele s-au imprietenit rapid cu cei doi caini ai lui Gogol, anume Max si Rabdau.

Ali cu Rabdau si Maria cu Max

Cum apar prietenii, cateodata

In data de 1 februarie 2008, am primit urmatorul mail:

Sa traiesti dragule!

Nu stiu daca mesajul acesta va ajunge la tine dar mi-ar face placere sa ne mai intalnim candva. Am frunzarit cartea '' Multimi ". Putem lua legatura telefonic la 0244xxxxxx sau 0743yyyyyy ori prin aceasta adresa de e-mail. Sanatate familiei.

                                                                               O.G. Delabreaza

O.G, m-am gandit eu, nu poate fi decat Octavian Goga, zis Gogol, vechiul meu coleg de scoala. Stiam ca locuieste in Breaza, il si cautasem candva, dar fara succes. Asa ca m-am grabit sa-i raspund dupa cum urmeaza:

Gogol, pe terasa resedintei din Breaza

Lovitura duhovnicului orb

Mi-am adus aminte azi dimineață, în timpul plimbării cu Richi, de Teofil Pârâian, duhovnicul orb de la Sâmbăta de Sus. Întâmplarea a făcut să ajung la el, acum vreo zece ani. Pe vremea aia, eram „în vorbă” cu Liliana, dar nu ne gândeam încă la căsătorie. Ea venea cât putea de des la Sinaia, eu mergeam cât puteam de des la Timișoara.
Drumul către Timișoara trece prin Sâmbăta de Jos și, de acolo până la Mănăstirea Brâncoveanu unde viețuia Părintele Teofil, nu sunt decât cinci minute. Liliana îl știa, pentru că bătrânul duhovnic venea des la Timișoara să le vorbească studenților. M-am dus și eu odată la o conferință studențească de-a părintelui, însă, ca să fiu sincer, nu am fost prea impresionat. Dar poate că totul ține de starea de moment.

A murit Sidney Lumet

Aflu ca a murit Sidney Lumet. Un mare regizor. Dumnezeu sa-l odihneasca.

Prilej sa-mi amintesc doua dintre filmele lui, care m-au marcat atat de mult, incat si acum, la 50 de ani, le revad macar odata intr-un an si sunt la fel de emotionat ca atunci cand le-am vazut pentru prima oara. Este vorba despre "12 Angry Men" din 1957, cu Henry Fonda si despre "The Hill", din 1965, cu Sean Connery.