Ați auzit de Grigore Cugler?

 

O proză care mi-a fost publicată în Australia

Don Lope

În toamna lui 2013 am locuit o vreme într-un hotel din Benalmadena, la 12 kilometri de Malaga. Aș putea scrie un roman despre acele timpuri și locuri, dar o să mă limitez la o poveste care m-a marcat pentru totdeauna – una din acele întâmplări pe care amintindu-ți-le, te podidesc lacrimile.
Într-o zi, după o masă copioasă, am rămas în restaurant, contrar obiceiului meu, pentru discuţii din cele fără substanţă, pe care spaniolii le numesc, atât de frumos, sobremesa. După o vreme, a apărut una dintre fetele care muncesc acolo, strângând tonele de resturi lăsate de turiştii veniţi la „all inclusive”.

O adunătură de jigodii

Se spune că succesul are o mie de tați, dar eșecul e copil din flori.

Scandalul de dopaj în care e prinsă Simona Halep a reușit o tristă performanță: i-a văzut scandând, la unison, pe diverși comentatori care altădată și-ar fi arătat cu degetul, unul altuia, defectele și lipsa caracterului. Mi-a roșit mie obrazul de câtă sfântă (sfântă?) indignare a răbufnit în presa românească pe marginea subiectului.

Minuni și false minuni (2)

STĂPÎNIRI DEMONICE 

În lupta atît de înverşunată pe care diavolul o duce împotriva Bisericii şi a lumii, fără să ţină seama de nici un fel de mijloace, este firesc că duhul răului nu cruţă pe nici un om pentru a-l cîştiga de partea lui. În căile de nepătruns ale judecăţilor dumnezeieşti, diavolul poate fi lăsat uneori în libertate, cu voia lui Dumnezeu, pentru a pune stăpînire pe unii oameni, în parte sau cu totul, spre o pedepsire a lor, spre o încercare a lor, sau spre adeverirea unor lucrări ascunse cu rosturi mai adînci în ordinea spirituală. Asemenea acte de posesiune pot să provoace două feluri de manifestări: unele cu înfăţişări demonice (îndrăciţii şi obsedaţii), iar altele cu înfăţişări angelice (falşii profeţi şi falşii făcători de minuni).

Florian Pitiș... Să fi scris el această scrisoare?

Vă salut,

Mă numesc Florian Pitiș și vă anunț că am cancer la prostată... Am 63 de ani, sunt director la un radio și de curând cea mai mare bucurie pe care am avut-o în viața mea a fost concertul Rolling Stones. Doctorii m-au avertizat că sunt prea slăbit, că poate o să agravez ce a mai rămas din boala mea participând la concert. Viața mea a fost extraordinar de frumoasă. Am fost rebelul cu plete în vânt... mi-am trăit viața intens, ca pe o minune și nu îmi pare rău de nimic din ceea ce am făcut. Aș vrea să vă aduceți aminte de mine și tind să cred că pentru voi am însemnat ceva... Să fredonăm împreună: Hei, tramvai, cu etaj și tras de cai, hei, joben ce umblai la Mon Jarden. Ce tânăr eram atunci și plin de viață... Cum am primit vestea? Ei bine dragilor, rău.

Despe Cartea lui Iov

În zilele de post evreiesc, pe care le respectă cu sfinţenie (supunându-se chinului foamei, dar mai ales celui al setei, căci în sete el identifică forma corporală a rugăciunii), Zacharias Lichter citeşte din Vechiul Testament. Partea la care revine cel mai des este Cartea lui Iov, din care cunoaşte întinse fragmente pe dinafară şi pe care o comentează cu accente de aspră fervoare. Iov este primul erou tragic al umanităţii – spune Zacharias Lichter; şi singurul care a putut să ducă tragicul până la capăt: căci a descoperit miezul absurd, şi necesar în acelaşi timp, al suferinţei. Dialogul rigorii şi al inocenţei cu flacăra distrugătoare a purităţii e, de altfel, unica situaţie fundamental tragică: tot restul – tristă bâjbâială. 

Sufletul omului în socialism - Un eseu al lui Oscar Wilde din 1891 (Partea IV)

Probabil că am nedreptăţit publicul limitându-i voca­bularul la cuvinte ca „imoral”, „neinteligibil”, „exotic” şi „nesănătos”. Mai există un alt cuvânt pe care-l folosesc. Cuvântul este „morbid”. Nu-l utilizează des. Sensul lui este atât de simplu, încât îi este teamă să-l utilizeze. Totuşi, îl foloseşte şi, când şi când, îl întâlnim în ziarele populare. Desigur, este un cuvânt prea ridicol pentru a fi folosit în cazul unei opere de artă. Căci, la urma urmelor, ce este morbiditatea dacă nu o manifestare a emoţiei, o modalitate de gândire pe care nu o poţi exprima? Publicul este în totalitatea lui morbid pentru că nu poate găsi niciodată modalitatea de a exprima ceva. Artistul nu este niciodată morbid. El exprimă tot. El se plasează în afara subiectului şi, prin mijloacele sale specifice, creează efecte artistice fără seamăn. A-l numi pe artist morbid pentru că tratează tema mor­bidităţii este ca şi cum ai spune că Shakespeare este nebun pentru că a scris Regele Lear.

Minuni și false minuni (1)

DESPRE CELE SUPRAFIREŞTI SI DESPRE ÎNGERI 

Pentru cine crede în Dumnezeu şi în darurile mîntuitoare ale Bisericii este firească şi credinţa în atotputerea Făcătorului: căci Cine a rînduit legile firii le poate şi birui, fiindcă El le stăpîneşte. El poate săvîrşi orice minune între care cea mai mare - de la Creaţie, de la Întrupare şi de la Înviere - este Prefacerea Sfintelor daruri la fiecare Sfîntă Liturghie. Pentru cine crede în Dumnezeu, toate minunile Sfintelor Scripturi sînt cele mai neclintite adevăruri ale Istoriei umane, după cum neîndoielnică este împlinirea profeţiilor, după cum sigură va fi şi Parusia, a doua venire a Domnului nostru lisus Hristos, pe norii văzduhului, în toată slava Lui cerească, atunci cînd vor învia morţii şi se va arde cu foc tot pămîntul, întru pregătirea şi pornirea înfricoşatei judecăţi a lumii.

Mitul androginului

Aristofan: Trebuie însă mai întîi să lămuresc care este natura omenească şi la ce prefaceri a fost ea su­pusă. Iată, cîndva, demult, noi nu eram alcătuiţi cum sîntem acum, eram cu totul altfel. În primul rînd, oamenii erau de trei feluri, nu de două ca acum, de fel bărbătesc și de fel femeiesc, ci și de un al treilea fel, care era părtaş la firea fiecăruia dintre cele două. Însă din acesta a rămas doar numele, fiinţa lui a pie­rit din lume. Făptura aceasta omenească din vremu­rile acelea era un bărbat-femeie, un androgin, iar alcătuirea lui, ca și numele, ţinea și de bărbat și de femeie. 

Războiul leacurilor - poveste din Călugăreni

 În opera lui de căpătâi, intitulată „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, apărută postum între 1861 și 1863 în „Revista română” a lui Alexandru Odobescu, Nicolae Bălcescu scria: "Mihai avea multă îngrijire pentru os­taşii săi. Adesea, la mese, el dăruia cazacilor, ca şi celor­lalte oşti, bani, cai, haine cusute cu fir, ce luau vederile prin feliurimea cotoarelor şi a florilor. Astfel toată armia sa era frumos împodobită şi mîndră de strălucitoarele ei costumuri, cît şi de vitejia ei. Adesea Mihai, cînd le da da­ruri sau leafa, îi îndemna să stea credincioşi pe lîngă prie­tenia şi norocirea lui şi le zicea: „Mai adăstaţi puţin, os­taşi şi vă voi duce într-o ţară unde se găseşte cu îmbelşugare mătase, aur, diamante şi tot feliul de avuţii”."

Despre flacără

 „Nu demult – le povestea odată Zacharias Lichter câtorva prieteni într-o după-amiază cu lumină dulce, mă îndreptam cu o bucată de pâine în buzunar şi cu un borcan de iaurt în mână spre o grădină publică; eram obosit, mi se făcuse foame şi abia aşteptam să mă aşez pe-o bancă şi să mănânc. Neatent cum mergeam, n-am observat că la un moment dat asfaltul trotuarului era spart: m-am împiedicat, am căzut, iar borcanul de iaurt s-a făcut ţăndări şi mi-a împroşcat hainele. Parcă spre a spori ridicolul situaţiei, am început să strig şi să mă zbat, cuprins de-o inexplicabilă spaimă, ca şi cum m-aş fi prăbuşit nu pe-o stradă oarecare, ci într-o prăpastie fără fund.

Sufletul omului în socialism - un eseu al lui Oscar Wilde din 1891 (Partea III)

 Individualismul este deci acel lucru pe care-l vom atinge prin socialism. Drept rezultat firesc, statul tre­buie să renunţe la ideea guvernării. Trebuie să renunţe pentru că, aşa cum a spus un înţelept cu multe secole înaintea lui Christos, omenirea poate fi lăsată în voia ei – acest lucru e posibil pentru că există. Dar faptul de a guverna omenirea nu există. Toate modalităţile de guvernare sunt eşecuri. Despotismul este nedrept faţă de oricine, inclusiv faţă de despotul care, probabil, este făcut pentru lucruri mai bune. Oligarhiile sunt nedrepte faţă de mulţi, iar olocraţiile sunt nedrepte faţă de puţini. Democraţia a trezit mari speranţe odată, dar demo­craţia înseamnă pur şi simplu terorizarea poporului de către popor pentru popor. S-a descoperit că aşa este. Aş zice că era şi timpul, pentru că orice formă de autoritate este destul de degradantă, îi degradează pe cei care o exercită şi îi degradează pe acei asupra cărora se exer­cită. Atunci când este folosită într-un mod violent, brutal şi crud, are un efect bun: creează sau, în orice caz, aduce la suprafaţă spiritul de revoltă şi indivi­dualismul care o va ucide. Atunci când este aplicată cu un anume grad de blândeţe şi însoţită de premii şi răsplăţi, este teribil de demoralizantă. În acest caz, oamenii sunt mai puţin conştienţi de presiunea teribilă la care sunt supuşi, petrecându-şi viaţa într-un fel de confort grosolan, asemeni animalelor preferate, fără să-şi dea seama că, de fapt, gândesc cu gândurile altora, trăiesc după standardele altora, poartă, practic, ceea ce s-ar putea numi haine de mâna a doua, nefiind o clipă ei înşişi. „Cel care doreşte într-adevăr să fie liber”, spune un gânditor subtil, „nu trebuie să se conformeze”. Iar autoritatea, ademenindu-i, mituindu-i pe oameni să se conformeze, creează un tip brutal de barbarism suprasaturat.

Cinci întâlniri cu diavolul - poveste din Valea Călugărească

   În anul 1859, în comuna Valea Ialomiței, aflată la granița dintre județele Ialomița și Brăila, se năștea, într-o familie bogată de aromâni, Nicolae Pișculescu. În vremea aia, zona era împânzită de lacuri, multe dintre ele fiind azi secate din cauza irigațiilor masive. Afacerile locale se învârteau mai toate în jurul pescuitului și o parte însemnată din ele aparțineau familiei Pișculescu, mai precis tatălui lui Nicolae, care controla producția de pește din lacurile Râzea și Porcul.

   Așa se face că Nicolae, începând de pe la 17 ani, călca pe urmele tatălui și era implicat în multe combinații cu pește, câteva dintre ele destul de periculoase. În 1878, una dintre aceste combinații l-a obligat să plece din Valea Ialomiței. El s-a stabilit în Dideștii Teleormanului, la 300 de kilometri distanță de locurile unde copilărise și la numai 13 kilometri de Roșiorii de Vede.

Pasărea cu aripile scrise - Poveste din Secăria

 În vara anului 1944, la Secăria a avut loc o serie de evenimente din cele care te pot marca pentru tot restul vieții dacă asiști la desfășurarea lor. Zilnic, începând de marți 01.08 și până sâmbătă 05.08,  la ora 12:00, o pasăre imensă, albă, s-a rotit deasupra satului în cercuri largi, timp de zece minute, după care s-a odihnit alte patru minute pe acoperișul casei lui Gheorghe Stoica, pentru a zbura apoi, cu o viteză incredibilă, în direcția Comarnicului.  Cel care a văzut-o primul a fost copilul Stelian Tăbăraș, care i-a spus bunicii sale că avea pe aripi niște cuvinte scrise cu negru, ceea ce a făcut-o pe bătrână să exclame: „aoleu, n-or fi fost în rusește?”. Stelian, în vârstă de numai cinci anișori, a întrebat: „ce înseamnă rusește?”. Iar bătrâna i-a explicat: „limba pe care o vorbesc rușii, cei mai îngrozitori oameni care trăiesc pe pământ.”

Remember Zacharias Lichter

Mulţi dintre cei care au avut prilejul să-l vadă, chiar întâmplător şi în treacăt, l-ar putea recunoaşte dintr-o descripţie cât de sumară: făptura lui ciudată, de o urâţenie neverosimilă, se întipăreşte până şi în memoria oamenilor cu un simţ al observaţiei slab dezvoltat, ca una dintre acele amintiri marginale, dar tenace care, multă vreme acoperite de umbră, pot oricând reveni cu prospeţimi şi precizii uimitoare.

Onoruri postume - o poveste a lui Danilo Kiš

Faptele s-au petrecut cam pe la o mie nouă sute douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru. Şi cred că a fost vorba de Hamburg. Era în perioada crahului financiar şi a inflaţiei galopante, cînd cîştigul zilnic al unui docher se ridica la şaptesprezece miliarde de mărci, iar oficiile unei prostituate de lux se plăteau de trei ori pe-atît. (Marinarii hamburghezi îşi ţineau „mărunţişul" în cutii de carton, la subsuoară.) Intr-una din cămăruţele rozalii din preajma portului se stingea fulgerător din viaţă, de aprindere de plămîni, o prostituată pe nume Marieta. Ucraineanul Bandura, marinar şi revoluţionar, susţinea că „se mistuise din dragoste". Trupu-i divin nu se putea căptuşi cu o chestie ordinară, apoi oftica era o „boală burgheză".

Sufletul omului în socialism - Un eseu al lui Oscar Wilde din 1891 (Partea II)

S-ar putea pune întrebarea în ce mod individua­lismul, care este mai mult sau mai puţin dependent de existenţa proprietăţii private pentru a putea să se dezvolte, va beneficia de abolirea proprietăţii private. Răspunsul este foarte simplu. Este adevărat că, în con­diţiile existente, extrem de puţini oameni, cum ar fi Byron, Shelley, Browning, Victor Hugo, Baudelaire şi alţii, care au avut mijloace proprii de întreţinere, şi-au putut desăvârşi personalitatea în mai mică sau mai mare măsură. Nici unul dintre aceştia nu a lucrat o zi ca angajat. Toţi au fost scutiţi de sărăcie. Cu toţii au fost extrem de avantajaţi, întrebarea este dacă înlătu­rarea unui asemenea avantaj ar servi individualismul. Să presupunem că este înlăturat. Ce se va întâmpla atunci cu individualismul ? Ce foloase ar trage acesta?

Cancerul învățământului(1)

În postarea de față va fi vorba despre meditații. Un subiect de mare actualitate, care poate fi abordat din perspectiva elevilor, a profesorilor, a părinților sau a ANAF-ului. Cel mai simplu e pentru fisc: meditațiile contra cost generează venituri care ar trebui impozitate. Așadar, profesorii ar trebui să dețină case de marcat, să le dea elevilor bonuri fiscale și să țină contabilitatea. Altminteri, devin evazioniști.

Cicluri de sentiment

Martin Armstrong, cel mai bun analist de cicluri de sentiment, susține că războiul din Ucraina va escalada și va deveni mondial la începutul anului viitor. Guvernele statelor vestice ar dori să mascheze deficitele bugetare cronice, impasul datoriilor și falimentul sistemului de pensii din Europa antrenând o conflagrație planetară, este opinia acestuia. Băncile centrale au pierdut controlul asupra economiei.

Îmblânzirea hienelor

 Am găsit pe undeva, în oceanul Internetului, un text care se vrea cu morală, dar care suferă, în opinia mea, o fractură logică. Iată-l:  
„Indiferent cât de mult trăiește, Leul cel Mare va muri în cele din urmă, într-un mod deplorabil. Așa e întocmită lumea. La apogeul lor, leii conduc, urmăresc alte animale, le prind, le devorează și lasă resturile pentru hiene. Dar bătrânețea vine repede.