Faceti-va bine (132)

Iarba lui Cristofor

Denumire ştiinţifică: Cimicifuga racemosa; Actaea racemosa; Actaea spicata.

Denumire populară: cohoşul negru.

Prezentare. Iarba lui Cristofor este o plantă perenă. Creşte în păduri sau la marginea pădurilor şi aparţine familiei ranunculaceelor. Poate atinge înălţimea de un metru şi, datorită aspectului său general, dar mai ales datorită florilor, iarba lui Cristofor este cultivată şi ca plantă decorativă. Pentru preparate medicinale se recoltează rizomii, primăvara sau toamna, deci când planta nu e în perioada de vegetaţie. Se prepară infuzie sau decoct, folosite cu mare atenţie, însă, deoarece pot crea neplăceri (tulburări în sistemul nervos, probleme cardiace), mai indicate fiind extractele.

Substanţe active importante: cimicifugină, precum şi un principiu asemănător hormonilor estrogeni. Iarba lui Cristofor este o plantă toxică.

Întrebuinţări. Preparatele realizate din iarba lui Cristofor au proprietăţi tranchilizante, laxative, narcotice. Au efecte de echilibrare în ceea ce priveşte funcţionarea sistemelor circulator şi respirator. Iarba lui Cristofor este indicată în nevralgii, hipertensiune, cefalee, astm, spasme musculare, bronşite, tuse cronică, spasme pe tractul gastro-intestinal. Dincolo de aceste întrebuinţări medicinale obişnuite, iarba lui Cristofor este o plantă utilizată de multă vreme de femei, nu numai în perioada fertilă a vieţii lor, ci şi după aceea. Se ştie că preparatele din iarba lui Cristofor contribuie la rezolvarea unor probleme dificile legate de menstruaţie. De pildă, cu această plantă se atenuează durerile ovariene şi spasmele uterului în perioada premergătoare menstruaţiei şi în timpul menstruaţiei. Importantă în tratamentele asupra bolilor femeieşti este în primul rând rădăcina acestei plante – Radix Christiphoriana, despre care se afirmă că ar conţine hormoni estrogeni. Iarba lui Cristofor este şi un agent de fortificare a organelor de reproducere femeieşti. Totodată, contribuie la declanşarea menstrelor întârziate, la uşurarea naşterilor, la restabilirea femeii în perioada lăuziei. Iarba lui Cristofor este folosită şi de femeile aflate la menopauză, fiind administrată ca tonic. În cantităţi mari, preparatele din această plantă pot provoca avortul.

 

Intalnire cu Goya

Aseara, pe la 10, l-am vazut pe Goya. Mai bine zis l-am simtit trecand pe deasupra caselor, fara graba. Sa fi fost zece seara, soarele abia apusese, inca i se mai zareau sprancenele la orizont. Cerul era plin de nori care se duceau la locul risipirii, unii albastri ca tunetul, unii laptosi, unii albastrui spre gri, ce mai, o minunatie. Stateam asezat pe marginea terasei, cu Cindy ghemuita in iarba, la picioarele mele. La un moment dat, a trecut o involburare, un fel de amestec intre presimtirea unei galaxii si un val inspumat, doborator de corabii cu panze; ceva intre un camp de batalie cu mii de coame de cal fluturand eroic si despicarea brusca a unui covor de nuferi pe un lac din adancurile padurii. Si acolo, cumva, era Goya. Nu l-am vazut, nu l-am auzit, dar el era. Nu stiu cum mi-am dat seama, dar am avut certitudinea ca este el, trecand linistit pe deasupra acoperisurilor. Am stiut ca nimeni altcineva nu poate trece in felul acela, nici Van Gogh, nici Mozart, nici Platon, nici chiar Cervantes. 

M-am dus repede in casa. Am luat camera foto, cu mainile tremurande - oh, ce ocazie, ce ocazie, sa prinzi trecerea lui Goya intr-o poza! Am iesit din nou, m-am uitat la cer - am vazut involburarea, aproape ca nu se miscase din loc, doar forma si-o modificase si culorile. Goya, in schimb, nu mai era acolo - trecuse. Nu stiu cum mi-am dat seama, dar trecuse.

Aventurile Baronului Munchhausen (6)

A doua aventură pe mare

În anul 1776 m-am îmbarcat la Portsmouth, pentru a pleca în America de Nord, pe un vas de război englez, de primă clasă, cu o sută de tunuri şi o mie patru sute de oameni.

V-aş putea povesti tot felul de isprăvi pe care le-am săvârşit în Anglia, dar le păstrez pentru un alt prilej. În treacăt, am să vă spun însă o întâmplare, oarecum mai hazlie decât celelalte; am avut plăcerea să-l văd pe rege trecând spre parlament, în trăsura de gală şi însoţit de un alai numeros. Pe capra trăsurii regale şedea, cu multă gravitate, un vizitiu cu o barbă nemaipomenit de mare, în care era tunsă din foarfeci stema englezească.

Povestea insulei Melos

Insula Melos beneficiază de atuul strategic de a fi situată în mijlocul Mării Mediterane. În antichitate, stăpânii mărilor şi coastelor greceşti erau atenienii, dar această insulă fusese colonizată de spartani. Ca urmare, la izbucnirea războaielor peloponeziace, melienii au refuzat să se alieze cu Atena, preferând să rămână loiali mamei Sparta. În anul 416 Î. Hr., atenienii au trimis o parte din flotă să atace Melosul, după ce emisarii lor încercaseră să-i convingă pe insulari să se predea pentru ca, astfel, să evite distrugerile provocate de deschiderea ostilităţilor.

O domnisoara sensibila

Prin anii mei de liceu, aveam obiceiul sa ma duc la concert la Biserica Neagra din Brasov, ori la Filarmonica. Nu era un obicei pe care il deprinsesem de unul singur, daca ar fi fost dupa mine m-as fi dus mai degraba la concerte de genul Phoenix, ori Sfinx. Dar ma invarteam intr-o societate amatoare de muzica serioasa - clasica mai pe scurt. Printre acei oameni se afla si Luminita, o profesoara de matematica din Busteni cu care sunt si azi prieten, chiar daca, intre timp ea a ajuns in Australia si eu in Germania.

Luminita este melomana in adevaratul sens al cuvantului. Asculta muzica - asculta cu adevarat. Nu cum facem noi, ceilalti, care ascultam cand se iveste ocazia. Ea se duce la concerte, cumpara dvd-uri, asculta posturi de radio care emit clasica si tot asa. Nu frunzareste cate ceva pe youtube, nu urca piese pe facebook - ea asculta si se hraneste cu muzica intr-un mod pe care multi nu-l pot intelege.

Moartea unei artiste

Vad pe fluxurile de stiri o veste absolut incredibila: a murit Mihaela Ursuleasa! Doamne! Cum adica a murit Mihaela Ursuleasa? Este posibil sa moara o artista ca ea, o fiinta dedicata intrutotul pianului, muzicii? La numai 33 de ani? Sunt fara cuvinte. O sa fac o pauza, dupa care o sa scriu mai departe...

Imi amintesc de seara in care am vazut-o pentru intaia data pe Mihaela Ursuleasa, la televizor. Interpreta, la serata muzicala a lui Iosif Sava, Concertul 5 al lui Beethoven - Imperialul. Stiu ca mi-a atras Luminita atentia: "fii atent cum interpreteaza fata asta". Si cand m-am uitat, am vazut-o pe Mihaela aplecata peste clape, traind cu atata intensitate ceea ce interpreta, incat lacrimile ii curgeau, la propriu, pe clape. Jur ca i-am vazut lacrimile, nu e o figura de stil.

Si acum aflu ca a murit, la numai 33 de ani. Nu ma pricep sa fac altceva decat sa las si eu sa-mi cada o lacrima, pe taste - singurele clape pe care stiu sa le apas. Dumnezeu s-o ierte si s-o odihneasca!

De-ale lui Zoscenko (21)

CĂSUŢA SCUFUNDATĂ

Odată, pe cînd mă plimbam prin cartierul Vasilievski-ostrov, văd o căsuţă.

Parter, etaj şi acoperiş. Şi un capăt de burlan. Şi asta-i toată căsuţa.

Mititică. Dacă te urci pe umerii administratorului, ajungi cu mîna la etajul de sus.

Nici n-aş fi luat în seamă căsuţa asta, dacă nu ştiu care imbecil de la etaj nu mi-ar fi vărsat nişte zoaie în cap.

Gata să-i trag o înjurătură, am ridicat capul, dar n-am văzut pe nimeni.

„S-a ascuns, nemernicul!” mi-am zis.

Aventurile lui Cepelica (7)

Unde  Cireşel  nu  ţine  seama  de  tăbliţele lui  don'  Pătrunjel

Castelul îşi înălţa meterezele pe un povîrniş de deal, în mijlocul unui parc uriaş, împrejmuit cu ziduri. La poarta cu grilaj străjuia o tăbliţă pe faţa căreia se putea citi din depărtare „Intrarea oprită", iar pe dosul ei „Ieşirea oprită".

Prima oprelişte îi privea pe ştrengarii din sat, doritori să sară zidul ca să se zbenguiască printre copaci, cea de-a doua îi era destinată lui Cireşel în cazul că i-ar fi venit ideea să facă o plimbare în sat.

Din această pricină Cireşel se plimba singur cuc pe aleile uriaşului parc, avînd grijă mereu să nu calce, doamne fereşte, miop cum era, peste vreun strat cu flori. Preceptorul lui Cireşel,  don' Pătrunjel, poruncise să se pună pretutindeni, în parc, tăbliţe care să îi arate elevului său ceea ce îi este, şi mai ales ceea ce nu îi este îngăduit.

Dramele padurii

Am urcat pe blog relatarile unui inginer silvic despre felul in care unele animale ale padurii se mananca, in anumite situatii intre ele. Apare acolo o vulpe care cara in bot capul unei surate etc.

Cineva a postat urmatorul comentariu: "Ce este aceasta atrocitate morbida de poveste? Asta face un inginer silvic? Mi-e sila!" Si atat.

Comentariul asta m-a trimis instantaneu cu aproape 40 de ani in urma cand, copil fiind, cutreieram padurile de la Sinaia si descopeream acolo, pe neasteptate, lucruri care ma inspaimantau. Dadeam peste fel de fel de oase, mai mari sau mai mici, fragmente de schelet, uneori schelete intregi - de caine, de lup, nu am idee.

O poezie a lui Lucian Blaga

Lumina de ieri

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată
e fruntea menită-nălţărilor altădată!

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
aurore ce-au fost, ţâşnitoare, aprinse
fântâni – azi cu ape legate şi-nvinse.

Caut, nu ştiu ce caut. Caut
o oră mare rămasă în mine fără făptură
ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.

Caut, nu ştiu ce caut. Sub stele de ieri,
sub trecutele, caut
lumina stinsă pe care-o tot laud.

Dreptul de a nu respecta legea

Nu sunt jurist, dar trebuie să recunosc că mă gândesc adesea la chestiuni legate de justiție, legi, principii, drepturi etc. Una dintre ele este următoarea: am eu dreptul să încalc o lege? Spre exemplu, să zicem, legea care interzice expunerea de simboluri naziste. Din punct de vedere legal, e clar că nu am acest drept. Și totuși, nu mă poate împiedica nimeni să scot într-o zi pe geam un steag cu o svastică. Oamenii o să-l vadă, cineva o să anunțe poliția, apoi, după o vreme, mascații vor sparge ușa și mă vor umfla cu steag cu tot. După aia, voi fi dus în fața judecătorilor, care vor decide, cel mai probabil, să mă condamne conform prevederilor legii pe care am încălcat-o. 

Mici intamplari cu animale (63)

Un inginer silvic relatează :

Pe cînd eram şeful ocolului silvic Liriza, într-o zi de toamnă tîrzie am ieşit la larg cu gîndul să ademenesc vreo vulpe, imi­tînd vaierul de iepure. La un punct numit Văratici s-a ivit o vulpe pe marginea unei spălături de apă. Probabil că a auzit glasul ademenitor, astfel că a pornit degrabă spre mine. Mi s-a părut ciudat că, deşi avea în gură ceva, totuşi mai rîv­nea şi la iepurele presupus. Credeam că duce o găină. Cînd a ajuns însă la vreo sută de metri s-a răzgîndit şi, în loc să se mai apropie, s-a întors deodată şi s-a îndepărtat. Cam dezamă­git, a trebuit să trag cu glonţ: la aşa distanţă alicele n-ar mai fi avut nici o putere. Schimb drillingul pe ţeava de glonţ. Ochesc cu grijă. Vulpea plesnită a făcut un salt în aer, a căzut, s-a zvîrcolit pe jos, apoi a prins picioare şi a dispărut în spălătura de apă adîncă. Merg să caut. La locul împuşcăturii zăpadă răscolită, urme de sînge şi... un cap de vulpe retezat de la gît. Deci ceea ce ducea în gură vulpea: un cap de vulpe mai vechi - se vedea că a fost de curînd desprins de trup. Vulpea mea, pe care am găsit-o apoi, îl ducea ca să-l roadă în tihnă undeva mai la fereală. Vulpe pe vulpe.

Într-o altă iarnă, pe zăpadă bună, am pus hoitul unui purcel otrăvit cu stricnină, gîndindu-mă la lupi. Am controlat zi de zi, fără să găsesc victimă. Într-o dimineaţă apoi, cînd lîngă restul purcelului am aflat cozile şi ciolanele a patru vulpi si încă una mîncată pe jumătate. În jur, zăpada bătucită şi o mulţime de urme de vulpe, fără să fie o singură urmă de luptă. Alte surori, venite mai tîrziu, au aflat vulpile moarte de stricnină şi s-au ospătat din ele, fără niciun... sentiment de solidaritate de neam.

Într-o altă iarnă am găsit cadavrul unei ciute moartă de vreo boală, fiindcă nu era sfîşiată de lupi sau de rîs. Prilejul era bun: am otrăvit hoitul. După două nopţi am găsit alături doi lupi morţi de stricnină. Eram însoţit de un paznic bătrîn. M-a sfătuit să jupoi lupii acolo şi să le lăsăm stîrvurile lîngă cel al ciutei. Aşa am făcut. În dimineaţa următoare, controlînd, am văzut că au venit alţi lupi, dar nici nu s-au atins de hoitul ciutei, ci şi-au mîncat pînă la oase semenii lor jupuiţi.

Iarna, hămesiţi, lupii îsi mănîncă tovarăşii răniţi de vreo boală sau în bătăile dintre ei. Credeam că o fac numai împinşi fiind de foame. Dar iată că au preferat carnea de lup celei de ciută.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor

Faceti-va bine (131)

Iarba grasă

Denumire ştiinţifică: Portulaca oieracea.

Denumiri populare: troscot gras, floare de piatră.

Prezentare. Această plantă aparţine familiei portulacaceelor şi este, în general, considerată o buruiană oarecare ce creşte prin culturi, pe marginea drumurilor, în locuri părăsite. Frunzele şi tulpina sunt consistente, cărnoase, pline de suc. Tulpina este ramificată încă de la nivelul solului. Frunzele, de mici dimensiuni, sunt plasate mai ales spre vârful ramurilor. De culoare galbenă, florile de iarbă grasă sunt active timp de circa cinci luni pe an, din iunie şi până în octombrie. Pentru uz medicinal se recoltează frunzele, mai ales cele de pe ramurile tinere, precum şi seminţele. Preparatele principale care se obţin sunt infuzia şi decoctul.

Substanţe active importante: săruri minerale, vitamina C şi vitaminele din grupa B, flavone, alcaloizi, tanin, mucilagii.

Întrebuinţări. Iarba grasă are importante proprietăţi medicinale: diuretică, antiinflamatoare, vermifugă, agent relaxant pentru piele şi ţesuturi, cicatrizantă. Acţionează benefic asupra aparatului respirator, dar şi asupra tractului digestiv. Este folosită şi în combaterea inflamaţiilor apărute la nivelul căilor urinare. Cu preparatele de iarbă grasă se obţin rezultate pozitive şi în tratarea gingivitelor. 

O poveste a lui James Joyce (4)

EVELINE

Şedea la fereastră şi privea cum se lăsa seara peste uliţă. Ţinea capul rezemat de perdele şi în nări îi stăruia mirosul creionului prăfuit. Era obosită. Rar trecea cîte cineva. Un bărbat ieşi din ultima clădire şi luă drumul spre casă; îi auzi paşii bocănind de-a lungul trotuarului de asfalt şi apoi scîrţîind pe aleea cu pietriş din faţa caselor celor noi, roşii. Pe vremuri era un maidan acolo, unde se jucau în fiecare seară cu copiii vecinilor. Apoi cumpărase locul un om din Belfast şi zidise case pe el — nu ca ale lor, mici şi negricioase, ci case luminoase, de cărămidă, cu acoperişurile sclipitoare. Toţi copiii uliţei se jucau pe maidanul acela — Davinii,

Povestea tenisilor lui Ray Bradbury

FREAMĂTUL VERII

Târziu în noaptea aceea, întorcându-se acasă de la un spectacol cu părinţii şi cu fratele său Tom, Douglas văzu tenişii în vitrina luminată a magazinului. Îşi feri repede privirea, dar avu senzaţia că picioarele, deşi prinse la început, o iau la fugă singure. Pământul părea că se învârteşte; apărătorile de pânză ale magazinului îşi fluturau aripile în vântul stârnit de fuga lui. Tatăl, mama şi Tom mergeau încet, în dreapta şi în stânga lui. Douglas se întoarse la vitrină, ca să se uite la tenişii aceia.

— A fost un film frumos, zise mama.

— Da, şopti Douglas.

Era iunie şi trecuse de mult sezonul când puteai cumpăra pantofii aceia speciali care nu făceau zgomot, ci doar un fel de freamăt lin, ca o ploaie de vară căzând peste alei. Pământul clocotea de energie şi totul era în mişcare. Iarba se revărsa ca un şuvoi peste trotuare, luând cu asalt casele. Orăşelul părea gata-gata să se răstoarne şi să se scufunde, fără să lase nici o urmă, în marea buruienişului şi a trifoiului. Douglas stătea, prins în capcana de ciment şi de cărămidă roşie a străzii, şi abia se putea mişca.

— Tată! exclamă el deodată. Acolo, în vitrina magazinului ăluia, am văzut nişte tenişi extra, cu talpa de burete…

Taică-său îi răspunse, fără să-şi întoarcă privirea:

O fabula moderna

BUFNIŢA CARE ERA DUMNEZEU

A fost odată ca niciodată, într-un miez de noapte neguros, o bufniţă care stătea pe creanga unui stejar. Două cârtiţe au încercat să se strecoare neobservate. „Hei, voi de colo!” a strigat bufniţa. „Cine?” au îngăimat ele, înfricoşate şi uimite foarte, căci nu le venea a crede că cineva le-ar fi putut vedea în bezna densă a nopţii. „Voi două!”, a zis bufniţa. Cârtiţele au luat-o la goană şi le-au spus celorlalte vieţuitoare ale gliei şi pădurii că bufniţa era cea mai mare şi mai înţeleaptă dintre animale fiindcă pătrundea cu privirea întunericul şi putea răspunde la orice întrebare. „Cât despre asta, mai vedem noi” a zis o pasăre-secretar şi, într-o noapte întunecoasă, s-a dus în vizită la bufniţă.

Renuntarea

Astazi, 2 august 2012, am asteptat sa vad decizia Curtii Constitutionale in ceea ce priveste referendumul pentru demiterea presedintelui. Lucrurile mi se pareau limpezi: a fost un vot, trebuia un procent de prezenta mai mare de 50%, insa a fost obtinut un procent de circa 46%. Conform legii si conform matematicii (46<50), referendumul ar fi trebuit sa fie invalidat. Toata discutia CCR ar fi trebuit sa dureze maximum o ora. Numai ca, iata, CCR a amanat decizia pana pe 12 septembrie. Asta inseamna ca de acum si pana in 12 septembrie, cei interesati de politica vor sta cu ochii tinta in ecrane, ascultand disputele dintre politicieni. Se vor reface listele electorale, va fi un balci inca si mai mare, pentru ca vor iesi la lumina fel de fel de absurditati cu morti care au votat multiplu etc. Aproape cinci saptamani de balci generalizat. Eu, unul, m-am saturat. Decisesem mai demult (am scris si aici) ca imediat dupa ce se termina povestea cu referendumul, renunt sa ma mai ocup in vreun fel de politica. Termenul, in opinia mea, a expirat azi, odata cu incheierea sedintei Curtii Constitutionale, care ar fi trebuit, tot in opinia mea, sa constate ca 46 este mai mic decat 50. Se observa ca totusi Curtea, pentru a verifica daca 46 este mai mic decat 50, are nevoie de inca o luna si o saptamana. Pentru mine este prea mult. Gata, m-am lasat de politica.

Zece intrebari si raspunsurile lor

Atunci cand ii pui o intrebare unui uselist, raspunsul pe care-l primesti este legat neaparat de Basescu, dupa modelul practicat cu succes de cei doi comici vestiti ai ecranului: Ponta si Antonescu. Iata ce raspunsuri am primit eu zilele astea:

Cum e vremea in Zimbabwe in luna august?
Atat de calda incat nici chiar Basescu, daca s-ar afla acolo n-ar putea sa desfasoare activitatea lui predilecta - invrajbirea oamenilor.
In ce an s-a nascut Eminescu?
In 1850, cu exact 101 ani inainte de nasterea lui Traian Basescu, presedintele care a distrus Romania
Care este compozitia chimica a aerului?
Aerul este compus din azot, oxigen si bioxid de carbon, cantitatea acestui din urma gaz crescand in mod constant si ingrijorator de cand dictatorul Basescu a pus stapanire pe tara noastra
Cu ce se curata argintul?
In general cu bicarbonat, atunci cand se mai gaseste, pentru ca de cand Basescu a devenit presedinte, intreaga economie a fost data peste cap.
Care este primul lucru pe care l-ai face daca ai deveni presedintele Romaniei?
As face o slujba de alungare a spiritelor rele din palatul Cotroceni, unde a locuit Traian Basescu
Cat fac 2 plus 3?
In general fac 5. Dar in cazul presedintelui Basescu se poate sa faca 7 sau 11, dupa cum ii cere el lui Roberta Anastase
Exista Dumnezeu?
Da, exista, iar faptul ca inca il mai rabda pe Traian  Basescu la Cotroceni este cu siguranta un semn pe care ni-l da, pentru ca are un plan cu noi
Stii sa folosesti un computer?
Sigur ca stiu, cel care nu stie este Basescu, omul asta nu stie decat sa creeze conflicte.
Daca ai avea un milion de lei, ce ai face cu ei?
As pleca din Romania, undeva unde sa nu mai aud niciodata de Basescu, Udrea si ceilalti pedelisti care au ruinat tara asta
Stii sa numeri pana la zece in limba engleza?
Stiu si pana la 100, dar ce folos, daca mi-a taiat Basescu salariul, pot sa numar eu si-n engleza si-n germana, tot nu-mi ajung banii pentru incalzire la iarna

Povestea lui Deioces - regele mezilor

Asirienii au stăpânit şi condus cu mâna de fier o bună parte din Asia, vreme de sute şi sute de ani. Totuşi, în secolul al VIII-lea Î. Hr., poporul Mediei (regiune situată în nord-vestul Iranului de astăzi) s-a răsculat şi şi-a cucerit libertatea. Acum mezii trebuiau să-şi organizeze conducerea proprie. Hotărâţi să ocolească orice formă de despotism, au refuzat să acorde puterea supremă unui singur om şi să instaureze o monarhie. Fără o guvernare stabila, ţara a ajuns curând în plin haos, divizându-se într-un număr de mici regate, până când fiecare sat se afla în război cu satul vecin.

Într-unul din aceste sate trăia un anume Deioces, care a început să-şi câştige reputaţia de om drept şi priceput în a-i împăca pe ceilalţi şi a le judeca cinstit pricinile.

Butonul lui Buzzati

Fricosul

Într-o cafenea din Milano, doi bărbaţi se certau, la a doua masă din dreapta, dinspre intrare.

— De-aici până aici într-o suflare, pricepi? spunea unul dintre ei, cu tonul unuia care vrea să provoace, trasând cu mâna pe masă o linie dreaptă. Şi-apoi... ţac!

Celălalt, un tip musculos în tricou, fără dinţi, se suia pe toţi pereţii:

— Hai, scuteşte-mă, scuteşte-mă! Erai acolo? se răstea grosolan. Tu, tu erai acolo?

— Îţi repet, spunea primul, de-aici până aici într-o suflare, şi-apoi... ţac!

Vorbeau despre fotbal? Era clar că tocmai acel „ţac" îl supăra pe bărbatul în tricou. Care tot repeta:

— Şi tu, tu erai acolo? Erai tu acolo?

Ceilalţi, împrejur, nu interveneau.