Asirienii
au stăpânit şi condus cu mâna de fier o bună parte din Asia, vreme de sute şi
sute de ani. Totuşi, în secolul al VIII-lea Î. Hr., poporul Mediei (regiune
situată în nord-vestul Iranului de astăzi) s-a răsculat şi şi-a cucerit
libertatea. Acum mezii trebuiau să-şi organizeze conducerea proprie. Hotărâţi
să ocolească orice formă de despotism, au refuzat să acorde puterea supremă
unui singur om şi să instaureze o monarhie. Fără o guvernare stabila, ţara a
ajuns curând în plin haos, divizându-se într-un număr de mici regate, până când
fiecare sat se afla în război cu satul vecin.
Într-unul
din aceste sate trăia un anume Deioces, care a început să-şi câştige reputaţia
de om drept şi priceput în a-i împăca pe ceilalţi şi a le judeca cinstit
pricinile.
Cum
devenea din ce în ce mai cunoscut, ori de câte ori se ivea o neînţelegere prin
părţile tocului, lumea venea la el. Puterea lui a sporit, cu atât mai mult cu
cât în toată ţara, nimeni nu mai ţinea seama de lege, judecătorii erau corupţi,
iar oamenii nu mai aveau încredere în împărţirea dreptăţii, preferând să
recurgă la violenţă. Când s-a răspândit vestea despre neclintita înţelepciune, incoruptibilitatea
şi imparţialitatea lui Deioces, satele din tot cuprinsul Mediei nu s-au mai
supus decât judecăţii lui. Curând, a devenit singurul judecător din ţară.
Aflat
în culmea puterii, Deioces s-a hotărât brusc să pună capăt acestei situaţii. Nu
a mai vrut să şadă pe scaunul de jude, nu a mai vrut să asculte păsurile
împricinaţilor, nu a mai vrut să facă pace între frate şi frate ori cătun şi
cătun. Susţinând că îşi petrecuse prea mult timp ocupându-se de treburile
altora şi le lăsase deoparte pe ale sale, s-a retras. Încă odată ţara s-a
scufundat în haos. După retragerea unei autorităţi atât de puternice în viaţa
comunităţii numărul hoţiilor, disputelor şi crimelor de tot felul a crescut, iar
dispreţul faţă de lege s-a adâncit şi mai mult. Mezii au convocat o adunare ca
să se sfătuiască cum să îndrepte dezastrul. „Nu mai putem trăi aşa”, a spus
unul dintre şefii de trib. „Să alegem pe cineva dintre noi să ne conducă şi să
facă ordine. Este mai bine aşa decât să ne pierdem casa şi avutul în haosul în
care ne aflăm.
Şi
astfel, cu toate că suferiseră de pe urma tiraniei asiriene, mezii s-au decis
să instaureze monarhia şi să-şi desemneze un rege. Desigur, cel pe care doreau
să-l aleagă era Deioces cel drept şi cinstit. Le-a fost foarte greu să-l
convingă. Omul nu voia să mai aibă nimic de-a face cu rivalităţile şl
ciorovăielile satelor, dar l-au implorat şi şi-au pledat cauza cum au putut mai
bine – i-au spus că fără el, ţara căzuse în nelegiuire şi dezordine şi, în cele
din urmă Deioces a acceptat.
Şi-a
impus, însă, condiţiile lui: să i se construiască un palat imens, să i se
asigure o gardă care să-l păzească şi să se ridice un oraş capitală de unde să
guverneze. Au făcut tot ce le-a cerut, iar Deioces, mutat în noua reşedinţă, aşezată
în centrul capitalei – un palat înconjurat de ziduri complet inaccesibil
oamenilor de rând – a stabilit regulile după care avea să domnească. Niciun fel
de audienţe;
regele nu va primi pe nimeni. Comunicarea cu el va fi posibilă numai prin
mesageri. Niciun om de la curte nu îl va vedea mai mult de o dată pe săptămână
şi atunci numai dacă i se va acorda permisiunea să îl vadă.
Deioces
a domnit cincizeci şi trei de ani, a lărgit mult graniţele Mediei şi a pus
bazele a ceea ce, în timpul stră-strănepotului său Cyrus, avea să devină
imperiul persan. De-a lungul acestei lungi domnii, poporul şi-a schimbat
treptat respectul pe care îl purta regelui într-o adevărată adoraţie – Deioces
încetase să mai fie considerat om: îl credeau fiu de zeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu