Mici intamplari cu animale (63)

Un inginer silvic relatează :

Pe cînd eram şeful ocolului silvic Liriza, într-o zi de toamnă tîrzie am ieşit la larg cu gîndul să ademenesc vreo vulpe, imi­tînd vaierul de iepure. La un punct numit Văratici s-a ivit o vulpe pe marginea unei spălături de apă. Probabil că a auzit glasul ademenitor, astfel că a pornit degrabă spre mine. Mi s-a părut ciudat că, deşi avea în gură ceva, totuşi mai rîv­nea şi la iepurele presupus. Credeam că duce o găină. Cînd a ajuns însă la vreo sută de metri s-a răzgîndit şi, în loc să se mai apropie, s-a întors deodată şi s-a îndepărtat. Cam dezamă­git, a trebuit să trag cu glonţ: la aşa distanţă alicele n-ar mai fi avut nici o putere. Schimb drillingul pe ţeava de glonţ. Ochesc cu grijă. Vulpea plesnită a făcut un salt în aer, a căzut, s-a zvîrcolit pe jos, apoi a prins picioare şi a dispărut în spălătura de apă adîncă. Merg să caut. La locul împuşcăturii zăpadă răscolită, urme de sînge şi... un cap de vulpe retezat de la gît. Deci ceea ce ducea în gură vulpea: un cap de vulpe mai vechi - se vedea că a fost de curînd desprins de trup. Vulpea mea, pe care am găsit-o apoi, îl ducea ca să-l roadă în tihnă undeva mai la fereală. Vulpe pe vulpe.

Într-o altă iarnă, pe zăpadă bună, am pus hoitul unui purcel otrăvit cu stricnină, gîndindu-mă la lupi. Am controlat zi de zi, fără să găsesc victimă. Într-o dimineaţă apoi, cînd lîngă restul purcelului am aflat cozile şi ciolanele a patru vulpi si încă una mîncată pe jumătate. În jur, zăpada bătucită şi o mulţime de urme de vulpe, fără să fie o singură urmă de luptă. Alte surori, venite mai tîrziu, au aflat vulpile moarte de stricnină şi s-au ospătat din ele, fără niciun... sentiment de solidaritate de neam.

Într-o altă iarnă am găsit cadavrul unei ciute moartă de vreo boală, fiindcă nu era sfîşiată de lupi sau de rîs. Prilejul era bun: am otrăvit hoitul. După două nopţi am găsit alături doi lupi morţi de stricnină. Eram însoţit de un paznic bătrîn. M-a sfătuit să jupoi lupii acolo şi să le lăsăm stîrvurile lîngă cel al ciutei. Aşa am făcut. În dimineaţa următoare, controlînd, am văzut că au venit alţi lupi, dar nici nu s-au atins de hoitul ciutei, ci şi-au mîncat pînă la oase semenii lor jupuiţi.

Iarna, hămesiţi, lupii îsi mănîncă tovarăşii răniţi de vreo boală sau în bătăile dintre ei. Credeam că o fac numai împinşi fiind de foame. Dar iată că au preferat carnea de lup celei de ciută.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor