Aseara, pe la 10, l-am vazut pe Goya. Mai bine zis l-am simtit trecand pe deasupra caselor, fara graba. Sa fi fost zece seara, soarele abia apusese, inca i se mai zareau sprancenele la orizont. Cerul era plin de nori care se duceau la locul risipirii, unii albastri ca tunetul, unii laptosi, unii albastrui spre gri, ce mai, o minunatie. Stateam asezat pe marginea terasei, cu Cindy ghemuita in iarba, la picioarele mele. La un moment dat, a trecut o involburare, un fel de amestec intre presimtirea unei galaxii si un val inspumat, doborator de corabii cu panze; ceva intre un camp de batalie cu mii de coame de cal fluturand eroic si despicarea brusca a unui covor de nuferi pe un lac din adancurile padurii. Si acolo, cumva, era Goya. Nu l-am vazut, nu l-am auzit, dar el era. Nu stiu cum mi-am dat seama, dar am avut certitudinea ca este el, trecand linistit pe deasupra acoperisurilor. Am stiut ca nimeni altcineva nu poate trece in felul acela, nici Van Gogh, nici Mozart, nici Platon, nici chiar Cervantes.
M-am dus repede in casa. Am luat camera foto, cu mainile tremurande - oh, ce ocazie, ce ocazie, sa prinzi trecerea lui Goya intr-o poza! Am iesit din nou, m-am uitat la cer - am vazut involburarea, aproape ca nu se miscase din loc, doar forma si-o modificase si culorile. Goya, in schimb, nu mai era acolo - trecuse. Nu stiu cum mi-am dat seama, dar trecuse.
...frumosss...Goya...
RăspundețiȘtergere