Faceti-va bine (136)

Iarba de şoaldină

Denumire ştiinţifică: Sedum acre.

Denumiri populare: iarba ciutei, verzişoară, iarba tutunului.

Prezentare. Micuţa plantă numită iarbă de şoaldină este, de fapt, o tufănică întâlnită prin fâneţe, prin locuri uscate şi mai puţin frecventate de animale sau de oameni. Este o plantă iubitoare de soare, de lumină. Tulpinile îi sunt lipsite de perişori şi se ramifică spre vârf. Frunzele sunt aproape ovale, consistente şi au gust acru. Iarba de şoaldină înfloreşte în prima jumătate a verii. Face parte din familia crasulaceelor. Pentru uz medicinal se recoltează partea aeriană a plantei, din care se prepară cataplasme, infuzii, decoct. Planta sau bucăţi de plantă se aplică în terapii externe şi sub formă proaspătă, direct pe zona afectată.

Substanţe active importante: flavone, zaharuri, rezine, alcaloizi. Specifice acestei plante sunt sematina (care este un alcaloid) şi rutina (o glicozidă). În cantitate mare, preparatele de iarbă de şoaldină pot fi toxice.

Întrebuinţări. Preparatele din iarbă de şoaldină au importante virtuţi medicinale, fiind antiepileptice, antiscorbutice, antisudorifice, antiulceroase şi chiar anticanceroase. Această plantă poate contribui, prin efectele sale medicinale, la combaterea scorbutului, a stărilor febrile, a unor boli de piele (de exemplu, ulcerele cutanate, dar şi micozele, pistruii, abcesele), a rănilor greu vindecabile, a ulceraţiilor gurii, şi chiar a bătăturilor. Potrivit unor cercetări ceva mai noi, infuzia de iarbă de şoaldină este indicată în tratamentul sclerozei şi al hipertensiunii. Poate fi utilă în cancerul de piele şi în remisiunea unei boli grave – epilepsia.

 

Aventurile lui Cepelică (10)

Călătorie cu cîrtiţa de la o închisoare la alta

Cepelică se trezi din somn în to­iul nopţii. I se părea că ciocănise cineva în uşă. Dîndu-şi însă seama unde se afla, ideea aceasta i se păru atît de caraghioasă, încît îl pufni rîsul.

– Şi totuşi am auzit ceva – îşi zise mirat.

In timp ce-şi bătea capul să înţeleagă ce anume l-ar fi putut trezi la ora aceea, desluşi undeva în apropiere un zgo­mot înăbuşit, continuu, asemănător unor lovituri de tîrnăcop.

– Sapă cineva o galerie, – se dumiri Cepelică după ce-şi lipi urechea de peretele în care se auzeau izbiturile. Nu-şi is­prăvi bine gîndul că din perete se desprinseră mai întîi cîţiva bulgări de pămînt, apoi, din acelaşi loc, o piatră se rostogoli la picioarele sale. Din golul făcut ţîşni ceva sau cineva, nedes­luşit ca formă, care prinse a vorbi fornăit:

Părintele Galeriu

Să fi fost 1992 sau 1993. Într-o duminică însorită, coboram cu Luminiţa către Mânăstire, pentru liturghie. Conduceam fără motor, cum îmi era obiceiul moştenit din anii lui Ceauşescu. Luam curbele Furnicii în viteză, cu o anumită doză de inconştienţă, pentru că nu aveam chef să tocesc plăcuţele de frână. În plus, îmi plăcea să conduc neortodox, nu ştiu de ce mă satisfăcea să întru în situaţii periculoase, producând un anume disconfort persoanei de lângă mine. Luminiţa se obişnuise demult, dar alţii se încordau, împingeau podeaua cu picioarele, se crispau şi asta îmi plăcea, pentru că după ce ieşeam din situaţia periculoasă, aveam prilejul să simulez aşa, un fel de degajare, cumva punându-mă deasupra tuturor celorlalţi şoferi, care conduceau cuminte etc. Mă dădeam, cu alte cuvinte, mare.

O poveste a lui Marquez

Moarte constantă dincolo de dragoste

Senatorul Onesimo Sánchez mai avea şase luni şi unsprezece zile până să moară când a întâlnit-o pe femeia vieţii lui. A cunoscut-o la Rosal del Virrey, un sătuc iluzoriu care, în timpul nopţii, era port clandestin pentru corăbiile contrabandiştilor, dar care în bătaia soarelui părea locul cel mai nenorocit al deşertului, în faţa unei mări sălbatice şi pierdute, şi atât de departe de orice aşezare, că nimeni n-ar fi bănuit că acolo sălăşluia cineva în stare să schimbe soarta unei fiinţe. Până şi numele părea o glumă, căci singurul trandafir care s-a văzut în satul acela a fost adus de senatorul Onesimo Sánchez în persoană, chiar în seara când a cunoscut-o pe Laura Farina. A fost o escală inevitabilă în campania electorală care avea loc o dată la patru ani. Dimineaţa sosiră furgoanele trupei de actori. 

Imbatranirea

Se spune ca Germania are o populatie destul de imbatranita si ca asta ii da batai de cap cancelarului Merkel. Eu unul sunt convins ca asa stau lucrurile. Oriunde ma duc, cu exceptia scolii unde invata Maria, vad in jurul meu 80% adulti si 20% adolescenti si copii. Iar dintre aia 80% adulti, 90% sunt batrani. 

Despărțirea de Biserică

Să fi fost prin '91-'92. Locuiam pe-atunci la Sinaia, pe Calea Codrului, împreună cu mama și cu Luminița. Duminică de duminică mergeam la Mănăstire pentru Sfânta Liturghie. Eu și Luminița, vreau să zic, mama nu venea niciodată. Aveam o Dacie 1300 gri-metalizat, a cărei odisee poate că o s-o povestesc cândva, cu care coboram ca să ne fie mai lesne la întoarcere, când aveam de urcat toată Furnica. În primii ani de mers la biserică, stăteam la slujbă până la sfârșit. Stăteam acolo două ore și mai bine, fără niciun fel de excepție, după care ne întorceam acasă și ne așezam la masă. Nu pot să spun că mă umpleam de cine știe ce emoții duhovnicești. Ba chiar mă întrebăm uneori de ce mă tot duc, dacă aproape știu liturghia pe dinafară și viata

Aventurile Baronului Munchhausen (8)

A patra aventură pe mare

Pe vremea când mă găseam în slujba turcilor, mă desfătam adeseori plimbându-mă cu barca pe Mare di Marmora. De acolo se deschide în faţa ochilor o minunată privelişte asupra întregului Constantinopol, cu seraiul sultanului cu tot. Într-o dimineaţă, pe când admiram frumuseţea şi limpezimea cerului, văzui plutind prin aer un obiect rotund, cam de mărimea unei bile de biliard, de care atârna ceva. Pusei atunci mâna pe cea mai bună puşcă a mea de vânătoare, cu ţeava cea mai lungă - puşcă fără de care nu ies niciodată şi nici nu plec în călătorii, o încărcai cu un glonte şi trăsei în obiectul rotund ce plutea prin văzduh. Zadarnic însă. Mai trăsei o dată, cu două gloanţe, dar nici de data asta nu făcui nici o ispravă. Abia la a treia împuşcătură, cu patru sau cinci gloanţe, izbutii să găuresc într-o parte obiectul acela, doborându-l.

Din patimirile lui GOG (16)

NIMIC NU-I AL MEU

Arosa, 18 septembrie

Cea mai mare problemă pentru om, ca şi pentru naţiuni, este independenţa. Dar cum poate fi rezolvată această problemă?

Ceea ce posed pare că-mi aparţine, dar sunt totdeauna stăpânit de această proprietate. Singura proprietate incontestabilă ar trebui să fie Eul — totuşi, dacă cercetezi cu de-amănuntul, unde găseşti un element absolut, izolat, care să nu depindă de nimic?

O fabulă indiană

ULIII, CIORILE ŞI VULPEA

Uliii şi ciorile au căzut la învoială să împartă pe din două tot ce găsesc prin pădure. Într-o zi, au văzut o vulpe rănită de vânători, care zăcea neputincioasă sub un copac şi s-au adunat roată în jurul ei. Ciorile au zis: „Noi o să luăm jumătatea din faţă”. „Atunci, noi o să luăm jumătatea din spate”, au spus uliii. Vulpea a început să râdă şi a grăit aşa: „Întotdeauna am crezut că pe scara vieţuitoarelor uliii sunt mai sus decât ciorile. Prin urmare, ei ar trebui să se aleagă cu jumătatea din faţă a trupului meu, din care face parte capul, cu creierul şi celelalte lucruri delicate ascunse înlăuntrul lui”. „A, da, aici ai dreptate”, au glăsuit uliii, „asta e bucata care ni se cuvine nouă”. „Ba deloc”, au sărit ciorile. „Bucata asta e a noastră, aşa cum ne-am înţeles de la început”. Între cele două tabere rivale a izbucnit mare luptă şi au murit o mulţime de ulii şi ciori. Zburătoarele scăpate cu viaţă, puţine la număr, au luat-o care încotro, înspăimântate de măcel.

Vulpea a mai rămas să zacă vreo câteva zile, hrănindu-se pe săturate cu uliii şi ciorile ucise, apoi, înzdrăvenită, şi-a văzut de drum, cugetând în sinea ei: „Uite, aşa profită cei slabi de încăierările dintre cei puternici”.

                                                                                   Fabulă indiană

Mici intamplari cu animale (67)

Pescuiam adeseori în rîul Sebeşului şi îmi plăcea mai ales apa largă, adîncă şi liniştită care se strîngea deasupra unui opust. Din acest loc am scos mulţi peşti frumoşi. Păstrăvii de aici aveau un tabiet. În orele calde de după-amiază parcă ieşeau la plimbare, în societate: circulau în jurul malurilor şi pe lîngă opust, îngrămădiţi, leneşi, abia mişcînd. Alţii stă­teau ca morţi pe fundul apei. În zadar le ofeream atunci orice momeală: erau în altă toană. Lăsam undiţa şi treceam oare­cum în revistă populaţia. De pe înălţimea opustului sau de pe malul ridicat, vedeam bine în apa clară convoiul şi pe cei ce leneveau, culcaţi cu burta pe patul albiei.

Un fragment din Arghezi - de sezon

Blesteme
..............................................................
Pe tine, cadavru spoit cu unsoare,
Te blestem să te-mpuţi pe picioare.
Să-ţi crească măduva, bogată şi largă,
Umflată-n sofale, mutată pe targă.
Să nu se cunoască de frunte piciorul,
Rotund ca dovleacul, gingaş ca urciorul.
Oriunde cu zgârciuri ghiceşti mădulare,
Să simţi că te arde puţin fiecare.
Un ochi să se strângă şi să se sugrume
Clipind de-amăruntul, întors către lume,
Cel’alt să-ţi rămâie holbat şi deschis
Şi rece-mpietrit ca-ntr-un vis.
Când ura te-neacă şi-ţi scânteie-n oase
Să vrei peste mie, să poţi pân’la şase.
Necazul tău mare să dea voce mică,
Să urli, să n-auzi, să vezi că ţi-e frică.
Iar ţie, jivină gingaş gânditoare,
Să-ţi fie şezutul cuprins de zăvoare.
Ficatul un cui să-ţi frământe,
Urechea să ţipe şi nasul să-ţi cânte.
Să-ţi crape maselele-n gură
Şi dinţii cu detunătură.
Să-ţi pută sărutul, oftatul să-ţi pută,
Mormântul cu mocirla stătută.
O unghie pe săptămână
Să-ţi coacă la câte o mână,
Şi-n zilele de sărbătoare
Un deget şi de la picioare.
De pofte să-ţi sece obrazul,
De bube să nu-ţi mişti grumazul,
Să-ţi iasă cocoaşă
Şi gâlci şi cucuie-n cămaşă.
Buricul bubat din născare
Să-ţi sângere sub cingătoare.
De glezne târâş să-ţi atârne
Ghiulele de capete cârne,
Rânjite, scrâşnite şi nerăzbunate:
Măceluri, osândă, păcate…
Tudor Arghezi

Bio-banii

Dacă intri în orice supermarket, găseşti produse bio. La legume, cel puţin, e nebunie: usturoi bio, gulii bio, mere bio şi tot aşa. Dar sigur că e şi brânză bio, carne tocată bio, vinuri bio, până şi cafea bio. Toate astea sunt, desigur, mai scumpe. Prin urmare, poţi să cumperi cartofi obişnuiţi, ordinari, cu un preţ sau poţi să optezi pentru cartofi bio, care te costă cel puţin un euro în plus la kilogram.

O poveste a lui Ion Cranguleanu

Fă-mi şi mie loc sub stejar

Mitică Surpatu se crede istoric...

— Ce-i aia istoric? îl întreabă frate-su Costea, mai mic decît el cu trei ani.

Mitică devine meditativ :

—    Ceva de nu-ţi dai seama...

—    Fă-mă să-mi dau.

—    Nu pot... e prea greu.

—  Da’ cine poate să-mi explice, binişor, ce eşti tu?

—    Tot eu! Vezi stejarul din faţa noastră?

—    II văd. Cum să nu-l văd? Ce, n-am ochi?

—    Am să-ţi vorbesc despre el şi vei înţelege cît sunt de istoric!...

Faceti-va bine (135)

Iarba şarpelui

Denumire ştiinţifică: Echium vulgare.

Prezentare. Iarba şarpelui este o erbacee deosebită, în primul rând prin culoarea ei care este gri-deschis. Are tulpină simplă sau ramificată. Dimensiunile acestei plante sunt demne de luat în seamă – poate atinge 1,20 metri înălţime. Frunzele sunt lanceolate, iar florile au culoare albastră, roşie sau albă. Iarba şarpelui înfloreşte timp de aproape patru luni pe an, din iunie şi până în septembrie, fiind o iarbă meliferă. Creşte pretutindeni unde e loc pentru vegetaţie sălbatică, de la terenurile părăsite din sate şi până în pârloage sau pe marginea drumurilor. Face parte din familia boraginaceelor. Pentru uz medicinal se recoltează vârfurile tinere, cu tot cu flori şi frunze. Se prepară o infuzie.

Substanţe active importante: săruri minerale (mai ales săruri de potasiu şi calciu), taninuri, mucilagii.

Întrebuinţări. Preparatele pe bază de iarba şarpelui sunt depurative, antidiareice, stomahice. În medicina tradiţională se foloseau împotriva epilepsiei şi a muşcăturilor de şarpe. Au efecte şi sunt uneori utilizate în reglarea activităţii de la nivelul stomacului şi al intestinului subţire.

Maseaua lui Vian

O poveste a lui James Joyce (5)

După cursă

Automobilele veneau către Dublin cu toată viteza, rulînd lin, ca nişte mingi lansate din praştie pe făgaşul Şoselei Naas. Pe creasta colinei Inchicore se adunaseră spectatori în grupuri compacte, ca să urmărească automobilele gonind înapoi spre oraş, şi prin această matcă de sărăcie şi inactivitate, continentul îşi revărsa bunăstarea şi sîrguinţa. În răstimpuri, grămezile de spectatori chiuiau, cu voioşia oprimaţilor recunoscători. Simpatia lor înclina însă către maşinile albastre — maşinile prietenilor lor, francezii.

Pupincurism cu ştaif

O răspundere lucidă faţă de fenomenul artistic l-a însoţit mereu pe Adrian Năstase, în peregrinări ale demnitarului, de-a lungul meridianelor, ca şi în nemijlocirea îndatoririlor sale între graniţe româneşti. Îşi impunea să fie prezent, la sărbători ale vieţii expoziţionale, nu-şi ascundea solidaritatea afectuoasă în roata de imagini izbutind a forma o surpriză notabilă, un ansamblu luxuriant, precum Variaţiunile lui Alin Gheorghiu, pornite de la Arcimboldo. Fără impulsul său tenace, n-ar fi luat fiinţă Muzeul Naţional de Artă Contemporană, sabotat de indigenţa unor minţi lamentabile. „Să plătească domnul prim-ministru, eu n-am bani!” – se proptea cu neruşinare cîte un contabil obtuz.

Azi încă, în tristul shabbat, aprig dezlănţuit în jurul lui A. Năstase, nu se pot absolvi pulsiuni vindicative, complexul lor adună, colcăind, orbire şi invidie feroce. 

Victimele adevărului

A spune adevărul - întotdeauna, fără excepție, a spune întregul adevăr, poate fi, se zice, o cale de progres spiritual. Numai că de multe ori, adevărul poate produce consecințe grave. Exemplele sunt nenumărate și stau la îndemâna oricui. Să ne imaginăm că ne aflăm în război. Țara noastră e cotropită de străini. Împotriva lor luptă diverse trupe de partizani. Unii dintre aceștia, urmăriți de dușmani, se ascund la noi sub casă, într-o încăpere secretă. Vin atacatorii și ne întreabă: „Sunt ascunși aici niște partizani?” La care noi, conform teoriei, ar trebui să spunem „Da, îi găsiți sub casă”. Asta ar însemna să spunem adevărul. Dar ce om normal face lucrul asta? Eu zic că 99% dintre oameni, într-o atare situație, ar spune o minciună și anume „Nu sunt partizani pe-aici, puteți căuta”.

Aventurile lui Cepelică (9)

Comandantul  suprem  al  şobolanilor silit  să  bată  în  retragere

Sunteţi desigur nerăbdători să aflaţi ce s-a mai întîmplat între timp cu moş Dovleac şi cu profesorul Pară-Mălăiaţă, cu meşterul Strugure, cu mătuşa Lubeniţa şi cu toţi ceilalţi arestaţi din ordinul lui Pătlăgică şi zvîrliţi în închisoarea subterană a castelului.

Capătul de lumînare pe care profesorul îl luase cu sine se dovedise a fi de folos căci, în străfundurile temniţei era întu­neric beznă. Cu şobolanii ce mişunau prin toate părţile era mai greu de luptat, dar profesorul le veni şi lor de hac cu ar­cuşul lui minunat. Şobolanii nu puteau să sufere muzica şi o luau la goană afurisind instrumentul drăcesc din pricina că­ruia nu se puteau apropia. Din nefericire, nici meşterul Strugure nu putea suporta mult timp muzica. Pară-Mălăiaţă, melancolic din fire, executa melodii atît de sfîşietor de triste, încît meşterul se topea de jale. Îl rugă cu lacrimi în ochi să înceteze.

Atît aşteptară şi şobolanii. Se rînduiră pe trei coloane şi se pregătiră de atac. Comandantul suprem lămuri căpitanilor planul de desfăşurare al bătăliei.

Barbati si femei

Un adevar pe care il percepeam si eu, il percepeati si voi. Ceva despre care nu se vorbeste, pentru ca nu ar fi "corect politic". Dar el ramane un adevar. Uite ca s-au ocupat unii de el si l-au pus frumos in pagina. Recomand aceasta carte: Allan Pease - De ce barbatii se uita la meci si femeile in oglinda

Uite cum incepe:

Bărbaţii şi femeile sînt diferiţi. Nu sînt mai buni sau mai răi — ci diferiţi. Singurul lucru pe care îl au în comun este faptul că aparţin aceleiaşi specii. Ei trăiesc în lumi diferite, cu valori diferite şi conform unor reguli diferite. Toată lumea ştie asta, dar foarte puţini oameni, şi mai ales foarte puţini bărbaţi, sînt dispuşi s-o recunoască. Acesta e totuşi adevărul.