Poveste de iubire (15)

Nu-i chiar aşa uşor să faci un plod.

Vreau să spun că în momentul când - după o fază anticoncepţională juvenila - omul începe să-şi pună problema invers, se petrece un fel de revers ironic: ajungi să fii obsedat de sarcină - nu de contrariul ei.

Da, acest fapt poate deveni într-adevăr o obsesie. Mai mult decât atât, din punct de vedere al naturaleţei şi spontaneităţii, el poate aduce vătămare celui mai frumos aspect al unei căsătorii normale. Mă refer la faptul că a-ţi "programa" (nefericit cuvânt, a programa - parcă ar sugera un ordinator), a-ţi programa, zic, totuşi, dragostea în funcţie de norme, calendare şi alte strategii ("N-ar fi mai bine mâine dimineaţă, Ol?") - devine o pricină de neplăcere la început, apoi de dezgust, şi până la urmă, chiar de teroare.

Tarzan of the apes (6)

Lupte in junglă

             Hoinărelile tribului îi purtau adesea în vecinătatea cabanei închise şi tăcute de lîngă golful împrejmuit pe trei laturi de uscat. Pentru Tarzan, cabana era o sursă infinită de mister şi de plăcere. Se zgîia la ferestrele acoperite de perdele sau, căţărîndu-se pe acoperiş, privea în adîncurile smolite ale coşului, încercînd zadarnic să desluşească minunile aflate dincolo de pereţii masivi.

Închipuirea lui de copil făurea nişte fiinţe miraculoase care s-ar fi găsit acolo înăuntru şi imposibilitatea de a afla o cale spre a pătrunde pînă la ele îi sporea înmiit dorinţa de a intra. Îşi pierdea ceasuri întregi urcîndu-se pe acoperiş sau cocoţîndu-se pe ferestre pentru a descoperi un mijloc de acces, dar nu dădea nicio atenţie uşii, deoarece aceasta părea la fel de masivă ca şi pereţii.

Lili

In școala primară și în gimnaziu, parte din colegii mei de clasă proveneau de la Căminul de Copii. Stăteau acolo nu pentru că așa le plăcea, ci pentru că fuseseră abandonați de părinți. Pe spinarea lor trăiau o sumedenie de indivizi - pedagogi, bucătari, paznici, directori, care nu doar că erau plătiți de statul comunist, dar își făceau parte din rațiile de alimente, din banii de încălzire și din toate cele care li s-ar fi cuvenit copiilor. Nu toți, desigur, trebuie specificat de fiecare dată. Unii nu băgau mâna, erau oameni cu frica lui Dumnezeu. 

Mici intamplari cu animale (130)

Beţia gîştelor

Un inginer silvic, distins ornitolog al nostru, ne istoriseşte: „În jurul Aradului şi al Timişoarei sînt plantaţi foarte mulţi duzi; se găsesc peste tot în lungul şoselelor, pe străzile satelor, în curţile oamenilor. Vara, cînd se coc dudele, lumea nu mai dovedeşte să le culeagă pe toate; o mulţime cad jos şi cîteodată acoperă pămîntul de sub pomi cu un strat negru, continuu. Atunci ies şi gîştele oamenilor să le mănînce. Mai ales cine a umblat cu automobilul pe şosea în acel timp n-a putut să nu remarce cîrdurile de gîşte pe sub duzi, mîncînd la fructe. Trebuie bietul şofer să fie foarte atent să nu calce vreuna, căci de la un timp gîştele cam ameţesc şi nu mai ştiu să se ferească din drum. Pe căldură mare, în dudele răscoapte se produce repede o fer­mentaţie alcoolică, iar alcoolul produs se urcă în capul gîştelor. 

Faceti-va bine (209)

Nu-mă-uita

Denumirea ştiinţifică: Myosotis scorpioides.

Denumire populară: miozotis, ochii păsăruicii.

Prezentare. Planta de nu-mă-uita este o erbacee perenă care face parte din familia boraginaceelor. Înălţimea obişnuită a acestei plante este în jur de 30 cm. Are frunze păroase, în forme eliptice sau lanceolate. 

Destinul unui compozitor (10)

MĂRTURIA SOŢIEI AUTORULUI

   MAI ERAU CÎŢIVA MARTORI care trebuiau sa completeze detaliile şi, prin depoziţiile lor, să con­tribuie la elucidarea sfîrşitului compozitorului Foltyn. Din păcate autorul nu a mai putut sa îi audieze pe toţi şi nici sa le solicite materiale.

   Au rămas numai cîteva însemnări uitate pe o bucată de hîrtie, liniştite şi mute ca moartea. Cî­teva rînduri notate de un scris foarte familiar, care e mai mult decît chipul sau vocea omului dis­părut. Un neiniţiat ar fi putut cu greu să desci­freze sfîrşitul povestirii în acele rînduri, dacă nu ar fi fost şansa tragică a acelor seri nu prea îndepărtate, cînd două fiinţe sub acelaşi acoperămînt, discutau încă despre munca lor.

O arta speciala

Am stas mult pe ganduri daca sa urc sau nu infama anexa cu numarul 1 la cartea lui Dali - "Jurnalul unui geniu", intitulata "Arta pîrţului". Eram tanar profesor in Sinaia cand a aparut mizeria asta. Eu, iubitor al tablourilor lui Dali, am cumparat-o rapid si, cand am ajuns acasa si am descoperit aceasta anexa, mi s-a facut, nu stiu de ce, sila. Vreau sa spun ca asta mi s-a parut a fi prea de tot. Asa ca am dus cartea inapoi - e singura carte pe care am dus-o vreodata inapoi in viata mea. Nu mai stiu ce am luat in locul ei, dar nici nu are prea mare importanta.

Autobuze si tramvaie

Marti, miercuri si joi, cum spuneam, am fost nevoit sa rezolv transportul scolar al fiica-mii cu autobuze si tramvaie. Pentru asta, m-am pregatit temeinic. Am rugat-o pe Christine sa sune la firma de transport (USTRA) si aia ne-au dat legaturile, la minut. Am scris toate pe o hartie si am bagat-o in portofel. Am invatat pe de rost niste intrebari in germana, de tipul "wo ich muss aussteigen". Problema a aparut la intoarcerea catre casa. Anume: ultimul autobuz cu care mersesem - pe numele lui 200, are statia la vreo 200 de metri de scoala, pe o strada cu nume complex. In mod normal, asa cum este pretutindeni, peste drum se gaseste statia pentru autobuzul care merge in sens contrar. Mi-am luat eu fetita de la scoala in prima zi si ne-am dus glont in acea statie. Cand, ce sa vezi? Autobuzul care vine acolo nu e 200. E altul, despre care nu-mi spusese nimeni, cu numarul 100.

Lucrari ale lui Ernst Fuchs

Pictor, sculptor, grafician.... multe talente la un singur om.

Recuperarea

La finalul experientei mele cu ridicarea permisului de conducere, pot spune doua lucruri: legea nemteasca e la fel de abuziva ca si cea romana, iar regulamentele politiei rutiere germane sunt imbecile. Despre lege am mai scris pe-aici, asa ca n-o sa revin. Despre politie insa, o sa scriu cu naduf.

Asadar, dupa ce am condus cu viteza foarte mare si am fost prins de radar, am platit o amenda si mi s-a ridicat permisul pentru o luna. In adresa pe care mi-a trimis-o politistul Schultz, mi s-a cerut sa ma duc frumos la posta si sa pun pe adresa politiei din Bielefeld un plic continand permisul meu de conducere. 

Poveste de iubire (14)

Schimbări de adresă

Începând cu 1 iulie 1967 Domnul şi Doamna Oliver Barrett IV

263, East 63-rd Street New York, N.Y. 10021

- Dă cam "parvenit", se plângea Jenny de anunţul din ziar.

- Dar nu-i adevărat c-am "parvenit", Jen? ţineam eu s-o dreg.

Ceea ce încununa sentimentul meu de triumf euforic era faptul că rata mea lunară la maşină făcea aproape cât tot ce plătisem cândva pentru garsoniera de la Cambridge! Serviciul era la 10 minute de mers pe jos (sau trap - ritmul meu preferat), şi cam în aceeaşi rază se aflau şi marile magazine ca "Bonwit" şi celelalte: pe odioasa mea nevastă o pisam să deschidă urgent liste de cumpărături şi să înceapă să cheltuie.

Destinul unui compozitor (9)

JAN TROJAN

IX. Orchestraţia JUDITEI

RELAŢIILE MELE cu răposatul domn Folten au fost de scurtă durată şi, la drept vorbind, de ordin pur profesional. A venit într-o zi să mă caute la operă, unde pe atunci eram corepetitor, cu o rugăminte ciudată: să-l ajut la orchestraţia ope­rei sale Judita pe care zicea că o terminase. Mi-a spus ca în muzică este de fapt un autodidact; că din copilărie cînta la pian şi iubea cu pasiune mu­zica, dar împrejurările nu i-au permis să-şi facă studiile la conservator.

Aventurile lui Tom Sawyer (23)

Iată-l pe Tom iarăşi eroul zilei, răsfăţat de oamenii în vârstă, pizmuit de tineri. Numele lui cunoscu până şi tiparul ce dă nemurire, căci gazeta târgului vorbi despre el, ridicându-l în slăvi. Unii credeau că va ajunge preşedinte al Statelor Unite, bineînţeles dacă între timp n-avea să fie spânzurat.

După cum se întâmplă de obicei, oamenii, schimbători şi nesăbuiţi cum sunt, acum îl luau în braţe pe Muff Potter, răsfăţându-l cu aceeaşi lipsă de măsură cu care mai înainte îl oropsiseră. Dar această purtare face cinste lumii, aşa că nu se cuvine să o criticăm.

Ultima poveste a lui Buzzati

Uciderea balaurului

În mai l902, un ţăran de pe moşia contelui Gerol, un oarecare Giosue Longo, care mergea des la vânătoare prin munţi, povesti că a văzut în valea Secca o fiară imensă, ce părea un balaur. La Palissano, ultimul sat din vale, circula de secole legenda că prin strungile sterpe mai trăia un astfel de monstru, dar nimeni n-o luase vreodată în serios. Acum însă seriozitatea lui Longo, pre­cizia povestirii, amănuntele aventurii, repetate de mai multe ori fără cea mai mică variaţie, con­vinseră că ceva adevărat trebuia să fie, şi contele Martino Gerol hotărî să meargă şi să vadă. Desigur, el nu se gândea la un balaur; putea fi un şarpe mai mare, o specie rară care trăia prin pustietăţile acelea.

Falimentul

A fost o vreme în care îmi închipuiam că oamenii care ajung sus în politică sunt un fel de supra-oameni. Pot spune că pe unii dintre ei i-aş fi putut da oricând ca exemple de modele demn de urmat în viaţă. Recunosc că în acea perioada a vieţii mele mă gândeam serios să lupt pentru a intra şi eu în parlament - chiar am fost plasat pe listă, dar poziţia mea nu a fost eligibilă. Apoi totul s-a stricat, ţărăniştii au dat chix, au ieşit de pe scenă şi eu m-am lăsat păgubaş. Nu am fost capabil să mă duc la alt partid.

Tarzan of the apes (5)

Maimuţa albă         

             Kala îşi îngrijea cu duioşie puiul de pripas, mirîndu-se în sinea ei de ce acesta nu se dezvolta în forţă şi în agilitate deopotrivă cu puii altor mame. Trecuse aproape un an de cînd intrase în posesia ei şi puiul abia de începuse a umbla singur, cît despre căţărat, vai de mine ce neputincios era!

Kala stătea uneori de vorbă cu femelele mai bătrîne despre tînăra ei odraslă, dar niciuna dintre ele nu înţelegea cum poate un pui să fie atît de încet şi de înapoiat în a învăţa să aibă grijă de sine. Cum aşa? Dar nici hrana nu şi-o putea procura singur şi doar trecuseră mai bine de douăsprezece luni de cînd îl găsise Kala.

De-ar fi ştiut maimuţele că pruncul, înainte de a fi intrat în posesia Kalei, împlinise treisprezece luni, l-ar fi socotit un caz lipsit de orice speranţă, căci micile gorile din tribul lor erau la două-trei luni tot atît de avansate cît şi puiul ăsta de douăzeci şi cinci de luni.

Tublat, soţul Kalei, era nedumerit şi supărat şi dacă femela n-ar fi fost mereu cu ochii în patru, el demult i-ar fi făcut de petrecanie copilului.

Lagrange

La 25 ianuarie 1736 s-a nascut Lagrange. Joseph-Louis Lagrange. Omul cu teorema, cred ca mai stie lumea de el si de teorema lui. Contributia lui Lagrange la progresul stiintei a fost imensa. Iata cam ce a mai ramas din ea (bine ca a ramas si asa):

Din articolele mele sinaiene (5)

Picnic la marginea drumului

Pentru cine are ocazia să iasă din graniţele României, călătorind spre vest, este un mare şoc, încă din momentul intrării în Ungaria, să vadă curăţenia care domneşte peste tot. Stai şi îţi pui întrebarea dacă cei de acolo nu sunt tot oameni, ca şi noi, dacă nu au aceeaşi organizare administrativă, cu primari şi consilii locale, dacă nu au acelaşi gen de interese cum au şi românii, privind, să zicem, turismul. Marea şi singura diferenţă între ei şi noi este că ei trec la fapte, în vreme ce noi ne rezumăm la vorbe.

Dedesubturile unei "debarcari"

Sub semnatura lui Luca Niculescu, a aparut in revista 22 un articol despre Mali. Cred ca multa lume a auzit ca francezii au "debarcat" acolo, dar putini stiu de ce s-a intamplat asta. Din articolul despre care vorbesc, cei interesati pot afla toate dedesubturile afacerii. Uite:

Mali, un război european

Nicio ţară europeană nu doreşte ca în vestul Africii, în coasta Europei practic, să apară un stat terorist, care să organizeze acţiuni criminale şi pe continentul nostru.

Zilele trecute, la o cină, o prietenă nu ezi­ta să îşi dezvăluie ignoranţa: „Sincer, nu înţeleg de ce vorbim atât despre Mali. Pâ­nă acum câteva zile, nici nu auzisem de ei, acum afli că de-acolo ar putea veni valuri de terorişti în Eu­ro­pa, că trebuie să tri­mi­tem trupe, că altfel se trans­for­mă în­tr-un nou Afga­nis­tan. Noi de ce nu ştim ni­mic?“. 

Soldat francez in Mali - fotografie care a starnit multa valva

Din povestile lui Victor Eftimiu (1)

PORTRETUL

Se întorcea, aproape îmbătrînit, după multă vreme. Re­vederea locurilor copilăriei îl înseninase. Vuietul Parisului mai stăruia încă în fundul urechilor sale, dar încetul cu în­cetul, balaurul uriaş, în măruntaiele căruia se zbătuse amar de ani, sforăia tot mai departe şi tot mai departe îşi duhnea fumul sutelor de guri.

Dinu Bogdan lipsea de zece ani din ţară. Cabareturile din Montmartre, tavernele din Cartierul Latin, femeile frumoase, caii de la curse şi toate mărunţişurile care alcătuiesc viaţa unui străin tînăr, îl furaseră şi pe dînsul, ca pe atîţia alţii, şi-l ţineau strîns acolo.