S-a şi sfîrşit!
De-acum,
de o sută de ori se ridicase soarele, strălucitor sau mîhnit, din nemărginitul
hîrdău al mării ale cărei ţărmuri nu îngăduiau să fie zărite decît cu
anevoinţă; de o sută de ori se scufundase, scînteietor sau posomorît, în neţărmurita
baie a serii. De atîtea zile, puteam să contemplăm cealaltă parte a
firmamentului şi să descifrăm alfabetul ceresc al antipozilor. Şi fiecare
călător gemea şi grohăia. S-ar fi zis că apropietea pămîntului le înrăutăţea şi
mai mult suferinţa. „Cînd, ziceau ei, vom termina cu somnul zbuciumat de
talazuri, vînzolit de-un vînt ce sforăie mai tare ca noi? Cînd ne vom putea
îndestula cu carne care să nu fie sărată ca stihia ticăloasă ce ne ţine? Cînd o
să ne facem siesta într-un fotoliu nezgîlţîit?"