Mici intamplari cu animale (133)

Casa ţărănească era de om sărac: la marginea satului, scundă, îmbătrînită. Deasupra streşinii s-au mîncat şindrilele de vechime, într-un loc s-a deschis spărtură ca de o palmă bună. Toamna omul şi-a adunat porumbul, ştiuleţii i-a întins în pod, ca să se mai usuce, strujenii i-a îngrămădit, rezemîndu-i de streaşina casei.

Cîteva nopţi în şir cei ai casei au auzit că ceva umblă prin pod răscolind ştiuleţii. Hoţ nu era: n-avea pe unde să se urce, scara fiind în tindă. Şobolani n-au simţit să fie pe la casă. Va fi vreo mîţa care umblă după şoareci, şi-au zis, şi poate că s-au şi bucurat. Pînă la urmă li s-a părut că zgomotele care con­tinuau nu prea semănau cu vînătoarea mîţei, iar gospodarul, urcîndu-se în pod, a găsit ştiuleţi cu boabele roase. Trebuia să vadă ce-i, şi într-o noapte, cînd din nou se auzeau zgomotele ciudate, s-a urcat binişor, luminînd cu felinarul. I s-a părut că zăreşte un animal mărişor, care sare afară prin gaura din acoperiş. Dimineaţa, fiind zăpadă, a constatat, spre mirarea lui, urme de iepure. Venea, se căţăra pe grămada de stînjeni, intra în pod, se hrănea şi, sătul, se întorcea pe aceeaşi cale. Ca să se încredinţeze şi mai bine, omul a stat la pîndă după colţul casei în altă seară. Iepure era: venea ca la el acasă ca să ron­ţăie din boabele de porumb.

Omul n-avea puşcă; a pus laţ la gaura din acoperiş şi a prins iepurele, mare şi gras. A braconat? Podul casei nu ţine de terenul de vînătoare, iepurele a devenit un fel de... animal do­mestic al lui, care s-a îngrăşat din porumbul lui, şi-a zis omul, şi poate că avea olecuţă de dreptate. Şi, adăugam noi, avea necăjitul vreo şase copii, care s-au bucurat de tocana de iepure.

Dar cum a putut simţi iepurele porumbul din pod? Cum a găsit uşa de intrare, cum s-a învăţat să se suie pînă la ea sărind pe strujeni ca pe scară? Apoi, parcă nu s-a prea auzit ca iepurele să mănînce boabe de porumb. Şi încă dacă ar fi fost iepurele flămînzit, fiindcă foamea la multe te duce. Dar iarna abia începuse, zăpada era doar de un lat de mînă, în apro­piere era holdă, în grădină coceni de varză şi nu era departe nici zăvoiul cu lujeri fragezi.

Iepure bătrîn, inventiv, cutezător. Pînă la urmă însă tot s-a spart ulciorul prea des dus la fîntînă.

*

Nu covru, nu strat, adică adîncitură lunguiaţă rîcîită în pă­mînt, foarte puţin adîncă în care zace peste zi iepurele, ci un adevărat cuib de iepure. Nu va fi singurul caz cel de mai jos, şi totuşi atît de mult se abate de la năravurile iepurilor, încît eşti ispitit să crezi că locul instinctului l-a luat o cumpănire cu­minte a împrejurărilor de moment, iar acţiunea a fost cîrmuită de ceea ce s-ar putea numi inteligenţă.

Iepuroaica nu are multă vreme grijă de puii ei. Îi alăptează puţin timp, îi lasă în vreun loc ferit, pînă se răzleţesc, şi aceasta se întîmplă foarte curînd. Nu se poate spune că-i o mamă rea. Cîtă vreme puii sunt mici şi neputincioşi, la nevoie îi apără vitejeşte de duşmanii cu care se poate măsura; nu se îndepăr­tează prea mult de locul unde stau puii zguliţi şi vine des să-i alăpteze. Cuib n-a învăţat să le facă. Dar iată una care le-a făcut şi cuib.

Iepuroaica asta, care se ţinea prin viile din marginea oră­şelului, fătase tare devreme, încă prin martie. Noaptea mai era îngheţ, ploile erau reci, cei trei pui păreau să aibă soarta celor mai mulţi pui de iepure dintr-un martie friguros şi ploios. Cum i-ar putea salva mama lor? Iată: le-a făcut cuib cald şi uscat, pe care vînătorul care hoinărea fără gînd de pradă l-a aflat şi de care s-a mirat.

În pămînt, iepuroaica săpase o covăţică, nu prea adîncă, iar deasupra a construit — cum oare? — un fel de boltă, tot din pămînt bătătorit bine şi amestecat cu ceva iarbă uscată. O adevărată vizuină mică. Dinafară apărea ca o moviliţă, cît un muşuroi de sobol mai măricel, ca un cuptoraş de copt pîine, boltit. Avea şi intrare. Vînătorul şi-a vîrît mîna prin ea, a dat de iepuraşii care stăteau ghemuiţi în cămăruţa în care nu intra nici frigul, nici ploaia, nici vîntul. Uşa era atît de mică, încît iepuroaica nu putea intra prin ea. Ca să fie alăptaţi, puii trebu­iau să iasă afară.

Peste cîteva zile vînătorul a revenit să vadă ce-i cu puii... din vizuină. Cuibul era gol. Sau că bătrîna a simţit că i-a fost descoperită taina şi şi-a dus puii la loc mai sigur, sau că încălzindu-se vremea puii nu mai aveau nevoie de acel adăpost neobişnuit si au intrat în modul de viaţă al celorlalţi.

Să ne înţelegem bine: e vorba despre iepure de cîmp (Lepus europaeus), pe care îl ştim cum trăieşte, şi nu despre iepure de vizuină (Oryctolagus cuniculus), care îşi sapă foişoare şi cotloane sub pămînt. Iepuroaica noastră grijulie nu şi-a săpat, ci şi-a construit la suprafaţă cuibul măiestrit pe seama puilor pri­mejduiţi.